Dacă Julia ar fi avut cum să-și dea seama care-i realitatea, ar fi crezut că ținutul unde se născuse este unul straniu.
O năpastă se abătuse asupra lui ore întregi. Nimic nu scăpase neatins, atâta sare adusese vântul acela teribil. Frunzele tinere și verzi ale copacilor se înnegriseră și se ofiliseră, iar crengile trosneau și la cea mai ușoară suflare de vânt. Până și păpădiile și urzicile păliseră. Se prăpădiseră fânul, recoltele de cartofi, mazărea și fasolea nouă. Bobocii de trandafir nu se deschiseseră deloc, iar pârâul era sufocat de toate rămășițele acelei primăveri ucise.
Dar la Nampara, în micul univers alcătuit din patru pereți și draperii strălucitoare, unde vocile erau șoptite, viața era triumfătoare.
După ce se uită îndelung la bebelușul ei, Demelza ajunse la concluzia că fetița este întreagă și minunată, să te tot uiți la ea, odată ce biata ei fețișoară lovită se va fi vindecat. Nimeni nu părea să știe cât va dura acest lucru – în sinea lui Ross credea că vor rămâne urme pentru totdeauna –, dar Demelza, care avea o fire mai optimistă, se uită la vânătăi, apoi privi afară pe fereastră la peisajul devastat și ajunse la concluzia că natura și timpul aveau să facă minuni. O să amâne botezul până la sfârșitul lui iulie.
Avea ideile ei legate de botez. Elizabeth dăduse o petrecere la botezul lui Geoffrey Charles. Demelza nu participase, căci – acum, în noiembrie, se făceau patru ani – pe atunci ea nici nu exista în ochii familiei Poldark; dar își amintea mereu poveștile lui Prudie despre oamenii minunați care fuseseră invitați, splendidele buchete de flori aduse de la Truro, despre ospățul organizat și vinul servit, despre urările făcute. Acum însă, că și ea își făcuse intrarea în societate – deși fără fast –, nu vedea nici un motiv pentru care nu ar organiza și ei pentru copilul lor o petrecere la fel de grozavă sau chiar mai frumoasă.
Dacă reușea să-l convingă pe Ross, ar fi vrut să organizeze două petreceri.
Îi spuse ideea ei lui Ross la o lună de la nașterea Juliei, în timp ce-și beau ceaiul pe pajiștea din fața conacului de la Nampara. Julia dormea dusă la umbra liliacului.
Ross se uită la ea cu privirea aceea scrutătoare și malițioasă.
― Două petreceri? Nu avem gemeni.
Pentru o clipă, privirile li se întâlniră, apoi Demelza fixă ceașca de ceai.
― Nu, dar este familia ta, și apoi este familia mea, Ross. Lumea bună și ceilalți, oamenii obișnuiți. Nu se cuvine să-i aducem împreună, așa cum nu se face să amesteci smântâna cu... cu ceapa. Dar, și unii, și ceilalți sunt oameni de treabă.
― Mie îmi place ceapa, dar smântâna îmi face silă, spuse Ross. Hai să dăm o petrecere pentru săteni: familiile Zacky Martin, Nanfan, Daniel. Sunt mult mai vrednici de stimă decât moșierii ăia ghiftuiți și consoartele lor cu pretenții.
Demelza îi aruncă o bucățică de pâine câinelui ghemuit fără pic de grație, lângă ei.
― Garrick nu arată prea bine după ce s-a bătut cu taurul domnului Treneglos, spuse ea. I-au mai rămas ceva dinți, sunt sigură, dar înghite ca un haplea și lasă stomacul să mistuie.
Auzindu-și numele, Garrick începu să dea din ciotul de coadă.
― Ia stai să văd, spuse Demelza, încercând să-i deschidă gura.
― Am putea să chemăm câțiva oameni foarte drăguți dintre săteni. O să vină și Verity, spuse Ross. Ca și nouă, și ei îi plac foarte mult – în fine, dacă i s-ar permite. L-ai putea invita chiar și pe taică-tău, dacă-ți face plăcere. Sunt sigur că m-a iertat că l-am aruncat în râu.
― Mă gândeam că ar fi drăguț să-i invităm pe tata și pe frații mei a doua zi, adăugă Demelza. Mă gândeam că am putea face asta pe douăzeci și trei iulie, când e sărbătoare la Sawle, și minerii au oricum zi liberă.
Ross zâmbi în barbă. Era plăcut să stea așa împreună la soare, și nici nu-l deranja că ea se dădea pe lângă el ca să obțină ce voia. Ba chiar manifesta un real interes să vadă care va fi următoarea ei mișcare.
― Da, Garrick are destui dinți, doar că e pur și simplu prea leneș ca să mestece, nimic altceva, spuse Demelza. Crezi că prietenii tăi rafinați ar fi de acord să stea la aceeași masă cu o fiică de miner?
― Dacă-i deschizi gura mai mult, o să cazi în ea, o tachină Ross.
― Nu, nu cad; sunt prea grasă; corsetul meu cel nou abia mă mai cuprinde, iar fața mi-e îngrozitor de buhăită. Mă gândesc că John Treneglos n-ar zice nu dacă l-am invita. Ba poate că ar veni chiar și nevasta aia a lui sașie dacă tu ai fi momeala. Și George Warleggan – mi-ai zis că bunicul lui a fost fierar, așa că n-are motiv să se fălească, chiar dacă e bogat. Și Francis... îmi place vărul Francis. Și mătușa Agatha, cu perciunii ei albi și cea mai bună perucă. Și Elizabeth, și micuțul Geoffrey Charles. Am fi o adunare de toată frumusețea. În plus, poate-i chemi și pe câțiva dintre prietenii tăi cu care te întâlnești la George Warleggan, spuse Demelza șireată.
O pală ușoară de vânt ridică un fald de la rochia Demelzei, îl flutură blând, apoi îl lăsă să cadă.
― Niște cartofori, spuse Ross. Nu cred că-ți dorești așa ceva la botez. Și faptul că i-am întâlnit de vreo două ori la masa de joc nu înseamnă că suntem prieteni apropiați.
Ea îi dădu drumul lui Garrick căruia îi curgeau balele și se șterse pe mâini de partea de jos a rochiei. Apoi se corijă și se aplecă să se șteargă pe iarbă. Garrick o linse pe obraz, și o buclă întunecată îi căzu pe ochi. Necazul când aveai o dispută cu femeile era că te lăsai distras de la subiect de frumusețea lor, medită Ross. Demelza nu era mai puțin atrăgătoare, acum că se mai împlinise puțin de la sarcină. Își aminti cum arăta Elizabeth, prima lui dragoste, după ce-l născuse pe Geoffrey Charles: desăvârșită precum o camelie, delicată, strălucitoare și ușor îmbujorată.
― Dacă vrei, poți să organizezi două petreceri de botez, spuse el.
În mod cu totul absurd, preț de o clipă, Demelza păru ușor tulburată. Obișnuit cu schimbările ei bruște de dispoziție, o urmări cu o privire amuzată. Ea răspunse timid:
― O, Ross! Ești așa de bun cu mine!
El râse.
― Să nu începi să plângi pentru asta!
― Nu! Dar chiar ești, ești așa de bun! Se ridică și-l sărută. Uneori, mă gândesc că sunt o doamnă din înalta societate, dar îmi amintesc iute că de fapt nu sunt decât o..., adăugă încetișor.
― Ești Demelza mea, spuse el. Dumnezeu n-a mai făcut alta ca tine.
― Ba da. Mai este una în leagăn. Îl privi cu ardoare. Chiar ai vorbit serios când mi-ai spus toate cuvintele alea frumoase înainte să se nască Julia? Ai vorbit serios, Ross?
― Am uitat ce-am spus.
Se depărtă de el, și începu să se învârtă pe pajiște, în rochia ei elegantă. Se întoarse imediat. Hai să mergem să ne scăldăm, Ross!
― E o prostie! Abia te-ai dat jos din pat de o săptămână.
― Atunci lasă-mă măcar să-mi bag picioarele în mare. Putem să mergem pe plajă și să ne plimbăm prin apă, pe lângă mal. E o zi așa de liniștită.
O mângâie și spuse:
― Julia ar avea de suferit dacă ai răci.
― Nu m-am gândit la asta, zise ea dezamăgită, lăsându-se iar în scaun.
― Putem însă să ne plimbăm pe nisip, e uscat.
Ea fu în picioare într-o clipită.
― Mă duc să-i spun lui Jinny să aibă grijă de Julia.
Când se întoarse, porniră amândoi spre fundul grădinii, unde solul era deja amestecat cu nisip. Traversară o fâșie de pământ arid, croindu-și drum printre ciulini și nalbe de câmp. Ajunseră la zidul de piatră în paragină, și o luă în brațe ca s-o treacă peste el. Înaintară greu prin nisipul moale, până ajunseră pe plaja Hendrawna.
Era o zi văratecă blândă, cu regimente întregi de nori albi adunați la orizont. Marea era liniștită, iar valurile mici care se spărgeau lângă mal lăsau în urmă pe suprafața verzuie a apei o dantelă delicată de spumă albă.
Se plimbau braț la braț, și el reflectă cât de rapid regăsiseră vechea lor camaraderie.
Departe, în larg, erau câteva bărci de pescari, vreo două de la Padstow și una de la Sawle, care pescuiau heringi. Li se păru că una este a lui Pally Rogers și-i făcură cu mâna, dar acesta nu băgă de seamă, fiind mai prins cu pescuitul decât cu semne de prietenie.
― Cred că ar fi bine dacă Verity ar veni la amândouă petrecerile, spuse ea. Are nevoie de o schimbare și de lucruri noi care s-o intereseze, spuse ea.
― Sper că nu ai de gând să ții copilul deasupra cristelniței de două ori.
― Nu, nu, asta ar fi doar în prima zi. Când o să fie prezentă lumea bună. Ceilalți, poporenii, o să fie mulțumiți să primească multă mâncare. Și pot să dea gata ce mai rămâne din ajun.
― Ce-ar fi să organizăm și o petrecere pentru copii, ca să terminăm și ce mai rămâne din ziua a doua? zise Ross.
― Râzi de mine, Ross! Mereu râzi de mine, spuse ea privindu-l.
― E un fel sucit de a-ți arăta afecțiunea. Nu știai?
― Fii serios, te rog! Nu crezi că ar fi de bonton să organizăm o astfel de petrecere?
― Sunt foarte serios. Sunt gata să mă supun tuturor capriciilor tale, spuse el. Nu-i de ajuns?
― În acest caz, te-aș ruga să-mi mai faci un moft. Sunt foarte îngrijorată de Verity.
― Ce-i cu ea?
― Ross, nu-i menită să rămână fată bătrână. Are o fire atât de blândă și de iubitoare. Tu ar trebui să știi foarte bine. Ei bine, nu e o viață potrivită pentru ea să se ocupe de moșia Trenwith, să aibă grijă de Elizabeth și de Francis, și de copilul lui Elizabeth, și de bătrâna mătușă Agatha, să se îngrijească și de servitori, de proviziile casei, să-i învețe pe coriștii bătrâni de la biserica Sawle și să-i ajute pe muncitorii din mină. Nu asta ar trebui să facă în viață.
― Ba exact asta îi place să facă.
― Da, dacă e singură, de acord. Dar dacă ar fi măritată, la casa ei, ar fi cu totul altceva. În septembrie anul trecut, când a fost la noi la Nampara, s-a refăcut cât ai zice pește, dar acum e iar gălbejită și slabă moartă. Câți ani are, Ross?
― Douăzeci și nouă.
― Ei bine, e timpul să facem ceva.
Ross se opri și aruncă cu o piatră spre doi pescăruși care se sfădeau. Nu departe în fața lor, în vârful stâncii, se vedeau clădirile de la mina Wheal Leisure, deschisă acum ca rezultat al eforturilor lui timp de ani buni; era deschisă, avea angajați cincizeci și șase de mineri, și era rentabilă.
― Ai mers suficient de departe, spuse el. Ne întoarcem.
Ascultătoare, ea făcu cale întoarsă. Fluxul creștea, mușcând pe furiș din nisip. Din când în când câte un val se avânta mai mult, după care se retrăgea, lăsând în urmă o dâră subțire și înspumată, marcându-și parcă teritoriul.
Amuzat, el spuse:
― Cu nouă luni în urmă, nu voiai să auzi de Verity cu nici un chip. Ți se părea că e un căpcăun. Când am vrut să vă fac cunoștință, te-ai ținut bățoasă nevoie mare. Dar de când v-ați întâlnit, nu încetezi să mă bați la cap să-i găsim un soț. Nu mai știu cum aș putea să te mulțumesc, poate doar să mă duc la târgul din Summercourt ca să cumpăr niște licoare de dragoste de la vrăjitoarele alea bătrâne.
― Dar ce zici de căpitanul Blamey? spuse Demelza.
Ross făcu un gest de iritare.
― Am auzit-o și pe asta de atâtea ori, că încep să mă plictisesc deja. Hai să terminăm cu asta, draga mea!
― N-o să fiu niciodată înțeleaptă, Ross. Nici nu cred că-mi doresc să fiu înțeleaptă, spuse ea după o clipă.
― Nici eu nu-mi doresc să fii, replică el ridicând-o în brațe peste zid.
Verity veni a doua zi. Avusese o răceală grozavă după ce cu o lună în urmă o udase ploaia până la piele, dar acum era din nou bine. Murmură șoapte de tandrețe deasupra leagănului, spuse că bebelușul seamănă cu amândoi și cu nici unul, ascultă planurile Demelzei legate de botez și le aprobă fără ezitare, încercă să răspundă fără ocolișuri unor întrebări pe care Demelza se temuse să i le pună doctorului Choake și le dădu o splendidă cămășuță de botez din dantelă, făcută de ea.
Demelza îi mulțumi și o sărută, apoi se așeză și o privi cu ochii ei negri atât de serioși, încât Verity izbucni într-un hohot de râs, cum rareori se întâmpla, și o întrebă ce se întâmplase.
― A, nimic. Vrei să bei un ceai?
― Dacă e momentul potrivit.
Demelza trase de șnurul de lângă cămin, spunând:
― De când s-a născut Julia nu fac altceva toată ziua decât să beau ceai. Și mă gândesc că ceaiul e mai bun decât ginul.
Își făcu apariția Jinny cea cu pielea albă și păr roșcat.
― A, Jinny, vrei, te rog, să ne faci un ceai bun și tare. Și lasă apa să fiarbă înainte să pui frunzele, spuse Demelza stingherită.
― Da, doamnă.
― Nici nu-mi vine să cred că eu sunt doamna, spuse după ce plecă Jinny.
Verity surâse.
― Ei, și acum spune-mi ce te frământă!
― Tu ești cauza, Verity.
― Eu? Vai de mine! Spune-mi de îndată cu ce te-am supărat.
― Nu m-ai supărat. Dar dacă... Of, eu o să te supăr acum...
― Până nu aud despre ce este vorba, nu cred.
― Verity, începu Demelza. Ross mi-a spus odată – după ce l-am bătut la cap ore întregi – că pe vremuri ai ținut la cineva.
Verity nu făcu nici o mișcare, dar zâmbetul ei nu mai era la fel de blând, iar trăsăturile chipului nu mai erau la fel de dulci.
― Îmi pare rău că asta te necăjește, spuse.
Demelza spusese deja prea multe ca să mai țină cont de cuvinte.
― Mă chinuie gândul că nu știu dacă a fost bine să vă despartă.
O umbră de culoare trecu peste obrajii pământii ai lui Verity. „S-a retras în ea și a căpătat un aer de fată bătrână, exact cum era când am cunoscut-o. Ce mare diferență, ca și cum ar fi două persoane în același trup“, medită Demelza.
― Scumpa mea, nu cred că putem să judecăm purtarea altora după propriile noastre criterii. Așa e făcută lumea asta. Tatăl... și fratele meu au niște principii foarte clare și puternice, și au acționat în conformitate cu ele. Dacă au făcut bine sau nu, nu este treaba noastră să judecăm. Dar ce a fost făcut nu mai poate fi desfăcut. Și oricum, e o poveste veche și îngropată.
― Nu mai știi nimic de el?
Verity se ridică.
― Nu.
Se ridică și Demelza și se duse lângă ea.
― Îmi pare rău, zise. E îngrozitor.
Verity o mângâie pe braț, de parcă ea ar fi fost cea rănită.
― Nu vrei să-mi povestești?
― Nu, răspunse Verity.
― Uneori ajută să spui altcuiva – te mai ușurează.
― Acum, nu, replică Verity. Dacă aș vorbi acum despre asta, ar însemna... să dezgrop morții.
Un ușor fior de emoție (sau poate de aversiune) o străbătu, exact când Jinny intră cu ceaiul.
În seara aceea, Demelza îl găsi pe Jud singur în bucătărie. Nimeni nu-și dădea seama din purtarea lor dacă cei doi se simpatizau sau păstrau o neutralitate impusă. Demelza nu reușise să-l câștige pe Jud de partea ei, așa cum se întâmplase cu nevasta lui. Multă vreme îi purtase ranchiună copilei ăsteia găsite, care odinioară îi asculta poruncile, dar care acum ajunsese să-i dea lui porunci. Jud era însă convins că soarta îi era potrivnică în multe privințe. Dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat-o pe Demelza cine știe cărei cucoane cu mutră arogantă obișnuită cu luxul și așteptând să fie servită tot timpul.
― Jud, spuse Demelza, luând de pe raft copaia, făina și drojdia pentru frământat aluatul. Jud, îți mai amintești de un oarecare căpitan Blamey care venea pe aici ca s-o vadă pe domnișoara Verity?
― Ba bine că nu, răspunse Jud.
― Probabil că eram și eu aici pe atunci, dar nu-mi amintesc nimic, absolut nimic despre asta, spuse Demelza.
― Erai o mucoasă de treișpe ani, spuse Jud mohorât, și te țineai pe la bucătărie, unde ți-era și locu’. D-aia nu-ți amintești.
― Bănuiesc că acum nu-ți mai amintești cine știe ce, spuse Demelza.
― Nu, nu știu prea bine cum a fost cu chestia asta.
Demelza începu să frământe aluatul.
― Ce s-a petrecut atunci, Jud?
Jud luase o bucată de lemn pe care o cioplea cu cuțitul, suflând câte puțin printre cei doi dinți pe care-i mai avea. Chelia lui lucioasă cu o singură șuviță de păr rămas îi dădea un aer de călugăr răzvrătit.
― Își omorâse prima soție accidental, nu-i așa? întrebă ea.
― Văd că știi totu’ despre el.
― Nu, nu tot. Doar o parte, nu chiar tot, Jud. Ce s-a întâmplat aici?
― A, tipu’ ăsta, căpitanu’ Blamey, se ținea tot timpu’ după don’șoara Verity. Dom’ căpitan Ross i-a zis să se întâlnească aici după ce n-au mai avut voie să se întâlnească în altă parte, și într-o bună zi conașu’ Francis și taică-său – ăla pe care l-au îngropat în septembrie anul trecut – au venit și i-au găsit în salon. Conașu’ Francis i-a zis să iasă afară să rezolve, și au năvălit afară, și s-au duelat cu pistoalele alea agățate lângă fereastră. După cum era de așteptat, pe mine m-au pus martor, înțelegi. Și după nici cinci minute, conașu’ Francis l-a împușcat pe căpitanu’ Blamey, iar Blamey, pe Francis. O trebușoară curățică, cum n-ai mai văzut.
― S-au rănit?
― N-aș zice chiar rănit. Blamey s-a ales cu o zgârietură pe mână, iar celălalt glonț l-a atins pe Francis la gât. A fost o luptă dreaptă și curată. Căpitanul Blamey a încălecat, și dus a fost.
― De atunci, ai mai auzit vorbindu-se despre el, Jud?
― Nici măcar o vorbă șoptită.
― Nu locuiește la Falmouth?
― Când nu e pe mare.
― Jud, vreau să faci ceva pentru mine, spuse Demelza.
― Ha?
― Data viitoare, când Ross se duce să-l vadă pe Jim Carter, vreau să faci ceva.
Jud se uită la ea circumspect, cu ochii lui injectați ca de buldog.
― Cum vine asta?
― Vreau să te duci la Falmouth să întrebi de căpitanul Blamey, să vezi dacă e acolo și ce face.
Se lăsă tăcerea, iar Jud se ridică și scuipă cu putere în foc. După care spuse:
― Mai dă-mi pace cu prostiile astea, femeie, că nu-i treaba noastră să îndreptăm lumea. Nu-i normal, n-are sens, nu-i corect și e și periculos. Mai degrabă domesticesc un taur.
Își luă bățul și cuțitul și ieși.
Demelza îl privi plecând. Era dezamăgită, dar nu surprinsă. Și, în timp ce cu mâinile pline de făină frământa încet aluatul, în străfundul ochilor ei negri apăru o lucire care spunea că nu se lasă descurajată.