Jim râdea în timp ce-l dezbrăcau. Era un sunet spart bizar, irațional. Din când în când începea să vorbească, dar în dodii; ba vorbea cu un deținut, ba cu Nick Vigus, ba cu Jinny.
Găsiseră un șopron – după cum arăta, o relicvă de pe la începuturile orașului – și puseseră stăpânire pe el; scoseseră afară găinile și căruța trasă de boi și cei doi catâri, apoi îl înștiințară pe proprietar. Mânia acestuia se potolise până la un amestec de mită și amenințări. Cumpăraseră două pături de la el, două cești și niște lapte și brandy. Într-un colț al șopronului aprinseseră un foc – fermierul se întorsese să țipe la ei, dar îngrozit să nu se molipsească, îi lăsase în pace.
Așa că acum Dwight îl examina la lumina a două lumânări și strălucirea slabă a focului care scotea fum. Ross îl dezbrăcase complet. Luă hainele și se duse să le arunce afară. Când se întoarse îl găsi pe Dwight pipăind cu blândețe brațul infectat al tânărului. Luă o lumânare și se uită și el, apoi își îndreptă spinarea. Văzuse prea multe cazuri asemănătoare cu acesta în războiul din America.
― Ei? Cum e? întrebă.
― Dacă e să aibă vreo șansă să trăiască, trebuie să-i tai brațul, Ross.
― Bine. Și ce șanse are dacă i-l tai?
― Cred că foarte mici.
― Atunci nu are rost. Își pierde brațul și se infectează din nou.
― Nu neapărat.
Ross se duse spre ușă și privi afară, în întuneric.
― O, Dumnezeule, este foarte slăbit, Dwight. Lasă-l să moară în pace, spuse.
Dwight nu răspunse imediat; îl privi pe bărbatul care delira. Îi dădu niște brandy pe care Jim îl înghiți.
― Cred că n-o să simtă mare lucru. Nu vreau să-l las să moară fără să-i dau o șansă.
― Ai mai făcut o asemenea operație?
― Nu, dar este simplu. E doar o problemă de anatomie și de precauție.
― Ce precauții poți să-ți iei aici? Și cu ce o faci?
― A, găsesc eu ceva. Cât despre precauții, trebuie să mă îngrijesc să nu piardă prea mult sânge și să previn o nouă infecție. Păi, un bandaj compresiv e simplu de făcut și... avem foc și apă din belșug.
― Și febra?
― A început să-i scadă. I-a mai scăzut și pulsul.
Ross se întoarse și se uită lung la chipul emaciat și îmbrobonat de sudoare.
― A fost fericit cu Jinny un an sau doi. Au fost fericiți înainte ca totul să înceapă să meargă prost. Dar niciodată nu s-a bucurat de o sănătate bună. Acum, chiar dacă va supraviețui, va rămâne invalid. Cred însă că trebuie să-i dăm o șansă. Aș vrea să-i sucesc gâtul cuiva pentru toate astea.
Dwight se ridică.
― Simți cum put și hainele noastre? Cred că ar trebui să le ardem după ce terminăm. Poți să mă ajuți cu operația? mai spuse privindu-l pe Ross.
― Sigur că pot să te ajut. Nu prea cred că o să leșin la vederea sângelui. Mi se face rău doar că se irosește o viață tânără. Gândul ăsta îmi face greață, și dacă judecătorii care l-au trimis la închisoare ar fi aici, aș vărsa pe loc... Când vrei să începem?
― De îndată ce facem rost de ce ne trebuie. Mă duc în oraș să caut un bărbier de la care să împrumut câte ceva. Mă duc și pe la han să-mi iau trusa de acolo.
Dwight își luă pălăria și plecă.
Ross se așeză lângă Carter și umplu ceașca cu brandy. Avea de gând să-i dea bolnavului să bea cât de mult, iar din cealaltă cană avea să bea și el puțin. Cu cât beau cu toții mai mult, cu atât mai bine. Enys avea dreptate. După vizita la închisoare, totul puțea: cizmele din picioare, mănușile, legătoarea de la gât, ba chiar și punga cu bani. Poate că-l înșela pe el nasul. Sărbătoare pentru însănătoșirea regelui, pe naiba! După întâmplările de la închisoarea Launceston, între toate pregătirile de ieri și de săptămâna trecută și realitatea de azi părea că s-a căscat o prăpastie.
― Hai, ușurel, zise Jim tușind din toți rărunchii. Rezist, știu că o să rezist fără probleme.
Jim putea să reziste. Sperietoarea aia zdrențăroasă care zăcea pe pătură cu trupul cuprins de febră și cu infecția de la braț care se întindea, umbra aceea cu barbă a unui tânăr, putea să reziste. Fără doar și poate, câtă vreme era conștient va avea voință și va încerca să lupte de dragul lui Jinny, așa cum mai făcuse și altădată. Așa cum mai făcuse și altădată. Acum însă era încercarea crucială.
Pe peretele din spatele lor se agitau umbre uriașe. În lumina pâlpâitoare a focului, așezat printre paie, pleavă și fulgi, Ross se aplecă și-i mai dădu un pic de brandy tânărului.
*
În 22 dimineața Ross nu se întorsese încă, iar Demelza nu dormise toată noaptea. Sau cel puțin așa credea ea, deși de fapt își petrecuse timpul ba ațipind, ba trezindu-se brusc, închipuindu-și că aude tropotul copitelor lui Darkie sub fereastra dormitorului ei. Și Julia avusese o noapte agitată, ca și când ar fi simțit neliniștea mamei ei; dar la ea nu era altceva decât că-i ieșeau dinții.
Demelza ar fi vrut să-i iasă și ei dinții în locul frământării chinuitoare. De îndată ce se lumină de ziuă, fu în picioare și se hotărî să se întoarcă la vechiul ei obicei de a ieși afară odată cu zorile. Dar astăzi, în loc să se ducă în vale după flori, se plimbă pe plaja de la Hendrawna, cu Garrick după ea.
Erau o mulțime de lemne aduse de flux; se oprea din când în când și cu vârful piciorului scormonea ca să vadă dacă era ceva de interes. Încă mai trebuia să-și amintească uneori că tot ce o făcea să se simtă mai bine cu câțiva ani în urmă acum nu se mai potrivea cu rangul ei.
Se luminase bine, și văzu că la Wheal Leisure se schimbau turele, iar câteva minute mai târziu mai mulți oameni apărură pe plajă; erau mineri care-și terminaseră cele opt ore de muncă și acum scormoneau prin nisip în căutare de ceva ce puteau duce acasă pentru masa de dimineață. În ultimul timp marea nu fusese prea generoasă și la fiecare flux oamenii adunau tot ce găseau pe plajă. Nimic nu era considerat prea mic sau de nefolosit. Demelza știa că în iarna care trecuse strânseseră până și melcii de pe câmp sau poteci ca să-i facă fiertură.
Doi sau trei bărbați scunzi și slabi, dar vânoși trecură pe lângă ea și o salutară ducându-și degetele la șapcă; apoi văzu că în urma lor era Mark Daniel, care nu părea interesat de recolta adusă de flux.
Înalt și țeapăn, cu un târnăcop de miner pe umăr, își croia drum prin nisipul moale. Se intersectară, iar el ridică privirea ca și când n-ar fi observat-o până atunci.
― Ei, Mark, cum merge treaba? întrebă Demelza. Vă simțiți bine în casa cea nouă?
El se opri, îi aruncă o privire, apoi se uită impasibil spre largul mării.
― Ăăă... da, doamnă. Foarte bine, mulțumesc mult de întrebare.
Din ziua în care venise să ceară bucata de pământ pentru casă, nu-l prea mai văzuse. Era mai slab, mai tras la față – dar asta nu era de mirare, căci mai toți erau la fel – dar, cumva, parcă ochii lui negri erau și mai întunecați.
― Mi se pare că în dimineața asta fluxul nu ne-a lăsat mai nimic, spuse ea.
― Hm? Nu, doamnă. Sunt unii care zic că ar fi de ajutor un naufragiu. Nu că aș vrea eu răul cuiva...
― Mark, ce mai face Keren? N-am văzut-o deloc luna asta. Dar la drept vorbind, oamenii din Grambler sunt așa de amărâți, că noi o ducem bine prin comparație. Eu mă duc la domnișoara Verity să le dăm o mână de ajutor oamenilor de acolo.
― Keren e destul de bine, doamnă. În ochi îi apăru o lucire sumbră. Vă rog, s-a întors domnul căpitan Poldark?
― Nu, lipsește câteva zile, Mark.
― Oh... Eu am luat-o pe aici ca să-l văd. Credeam că s-a întors. John mi-a zis că...
― E ceva anume?
― Poate să aștepte. Se întoarse să plece.
― O să-i spun, Mark, spuse Demelza.
― Mi-ați fost de mare ajutor anul trecut în august, doamnă, și n-am uitat. Dar acum... e ceva ce-ar trebui discutat numai între bărbați, adăugă Mark nehotărât.
― Cred că o să ajungă acasă în seara asta. Avem o invitație la Truro, pentru mâine...
Se despărțiră; Demelza continuă să se plimbe fără grabă pe plajă. Ar trebui să se întoarcă. Probabil că Jinny ajunsese deja la Nampara, iar Julia era tot agitată.
Auzi trosnind niște iarbă-de-mare în spatele ei; se întoarse și văzu că Mark venea după ea. O privi țintă cu ochii lui negri și spuse:
― Doamnă Poldark, lumea vorbește de rău despre Keren. Vorbele lui sunau ca o provocare.
― Despre asta voiai să vorbești?
― Se împrăștie tot felul de bârfe.
― Ce bârfe?
― Că se ține cu alt bărbat.
― Prin locurile astea sunt mereu tot felul de bârfe, Mark. Știi bine că babele n-au altceva mai bun de făcut decât să șușotească la gura focului.
― Știu, spuse Mark. Dar n-am liniște.
„Așa e, nici eu n-aș avea când e vorba de Keren“, își spuse Demelza în gând, apoi cu voce tare:
― Cum poate Ross să te ajute?
― Mă gândeam să-i cer părerea despre ce să fac. Mă gândeam că știe mai bine decât mine.
― Dar se... se vorbește despre un bărbat anume?
― Da, răspunse Mark.
― Lui Keren i-ai spus ceva? I-ai pomenit despre asta?
― Nu. N-am avut inima asta, doamnă. Nu m-a lăsat inima. Nu suntem căsătoriți decât de opt luni. Am construit căsuța pentru ea. Nu-mi vine să cred că-i adevărat.
― Atunci, nu crede! zise Demelza. Dacă nu-ți vine să-i zici direct, las-o moartă și gata. Prin locurile astea au fost mereu limbi ascuțite și veninoase ca șerpii. Poate că știi ce se șușotea despre mine...
― Nu, spuse Mark ridicând privirea spre ea. Niciodată n-am dat atenție la așa vorbe, până când... până când...
― Păi atunci de ce să le dai atenție acum? Știai, Mark, că se spune pe la colțuri că tatăl primului copil al lui Jinny Carter este căpitanul Poldark? Și asta fiindcă amândoi au o cicatrice în același loc?
― Nu, spuse Mark și scuipă. Iertare, doamnă, da’ e o minciună. Știu, așa cum știe orice om cu scaun la cap. E o minciună sfruntată.
― Da, dar dacă m-aș gândi că e ceva adevărat în toate astea, aș putea fi la fel de nefericită ca tine, nu-i așa, Mark?
Bărbatul acela uriaș o privi, iar pe fața lui se vedea o oarecare ușurare, dar și nesiguranță. Apoi își plecă ochii privindu-și mâinile.
― Mai că l-am strâns de gât pe omul care mi-a spus. Poate că m-am pripit. În ultimele două zile, abia dacă am muncit la mină.
― Știu cum probabil că te-ai simțit.
Brusc, căută o justificare și găsind-o, deveni iar bănuitor.
― Vedeți dumneavoastră... înțelegeți, doamnă... este așa de drăguță și de delicată. E mult mai presus de d-ăștia ca mine. Poate că am greșit că am bătut-o atâta la cap să se mărite cu mine; dar... dar o voiam de nevastă. Ea e prea bună ca să fie nevastă de miner, și când mă gândesc la asta, mă apucă neliniștea. Mă mânii și sunt neînduplecat. Devin bănuitor. Și când mai sunt și șușoteli, iar unu’ care zice că mi-e prieten mă ia deoparte și spune... și spune... E ușor să te pierzi cu firea, doamnă Poldark, și să crezi că poate e ceva adevăr în ce-ar putea fi de fapt minciuni. Contemplă marea. Minciuni sfruntate. Că dacă n-ar fi așa, n-aș putea să îndur. Pe cinstea mea, n-aș putea să stau deoparte și să văd cum mi-o ia altu’. Nu... O clipă mușchii gâtului i se încordară. Mulțumesc încă o dată, doamnă. Vă sunt îndatorat. O să uit și o s-o iau de la capăt. Poate c-o să vin să-l văd pe domnul căpitan Poldark după ce se întoarce; dar poate că ce mi-ați spus o să mă ajute să-mi limpezesc gândurile. Bună ziua, doamnă.
― Bună ziua, spuse Demelza, urmărind silueta masivă care se îndrepta cu pași mari către est, spre dunele de nisip și casa lui. O luă înapoi spre Nampara, pe drumul pe care venise. Cu cine se ținea Keren? se întrebă; instinctiv credea ceea ce la început refuzase să creadă. Era cineva cu care s-ar fi putut încurca? Keren, care se uita de sus la toți sătenii.
O să-i spună și lui Ross când o să se întoarcă, să vadă ce zice el. Se părea că cineva ar trebui să-i atragă atenția nu lui Mark, ci lui Keren. I-ar părea foarte rău pentru Keren și pentru bărbatul acela, dacă Mark i-ar descoperi. Ar trebui să-i spună cineva lui Keren că soțul ei a devenit bănuitor. Poate că s-ar speria și ar renunța, și ar fi evitată o tragedie. Neapărat trebuie să-i spună lui Ross când vine acasă.
Când urca dealul de la plajă, îl văzu pe Ross descălecând la ușă, la Nampara, și intrând în casă; o luă la fugă, strigându-l. Uită de Mark Daniel și de Keren. Multă vreme nu-și mai aminti de ei.