Îl găsi în salon, scoțându-și mănușile.
― Ross! Nu credeam că mai vii, spuse. Credeam...
El se întoarse.
― O, Ross! Ce e? spuse ea.
― Jinny a venit?
― Nu știu. Nu cred.
El se așeză.
― M-am întâlnit cu Zacky de dimineață. Poate că a reușit să-i spună înainte ca ea să plece.
― Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
Ross ridică privirea spre ea.
― Jim a murit.
Ea se clătină, se uită la el, apoi lăsă privirea în jos. Veni lângă el și-i luă mâna.
― Oh, dragul meu... Îmi pare așa de rău! Oh, biata Jinny! Ross, dragul meu...
― N-ar trebui să te apropii de mine. Acolo unde am fost e focar de infecție.
În loc de răspuns, ea trase un scaun lângă el și-l privi drept în față.
― Ce s-a întâmplat? L-ai văzut?
― Ai niște brandy?
Demelza se ridică și-i aduse puțin brandy. Își dădea seama că deja băuse destul de mult.
― Fusese mutat la Launceston, spuse el. L-am găsit în închisoare cu friguri. Locul ăla ar trebui ars din temelii. E mai rău decât vechile spitale pentru ciumați. Ei bine, cum era bolnav, l-am scos de acolo...
― L-ați scos de acolo?
― Am fost mai puternici decât temnicerul. L-am cărat într-un șopron, iar Dwight a făcut tot ce-a putut. Numai că un doctor, un fel de vraci, i-a lăsat sânge când era în închisoare, iar brațul i s-a infectat și a devenit inutil. Singura speranță era să i-l amputeze înainte să se întindă infecția.
― Bra... brațul?
Ross termină brandy-ul dintr-o înghițitură.
― Regele și miniștrii lui ar fi trebuit să fie acolo – Pitt și Addison și Fox; și Wilberforce, care le plânge de milă sclavilor negri, dar uită de propriul lui popor, și prințul moștenitor, gras, cu corsetele și amantele lui... Sau poate că ar fi fost amuzați de acest spectacol, ei și femeile lor boite; Dumnezeu știe, mi-am pierdut orice speranță de a-i mai înțelege pe oameni. În fine, Dwight a făcut tot ce-a putut și n-a precupețit nici un efort. Jim a mai trăit până-n zori; dar șocul a fost prea mare. La sfârșit cred că m-a recunoscut. A zâmbit și părea că vrea să-mi vorbească, dar nu avea putere. Și așa s-a dus: și am avut grijă să-l înmormântăm în biserica de la Lawhitton, și apoi am venit acasă.
Urmă o tăcere. Vehemența și amărăciunea cu care vorbise o speriau. Ca dintr-o lume liniștită și prietenoasă, de sus se auzea scâncetul Juliei. Brusc, el se ridică și se duse la fereastră, cu privirea pierdută peste domeniul lui bine rânduit.
― Doctorul Enys a fost cu tine tot timpul ăsta? întrebă ea.
― Ieri eram așa de obosiți că am rămas în Truro peste noapte. De aceea am ajuns aici atât de devreme azi. În drum spre casă am... fost să-l văd pe Zacky. Pleca cu treburi pentru companie, dar s-a întors.
― Mai bine nu te duceai, Ross. Eu...
― Am greșit că nu m-am dus cu două săptămâni mai devreme. Atunci ar mai fi existat speranțe.
― Ce vor spune judecătorii și polițiștii, Ross? Că ai intrat cu forța în închisoare și ai ajutat un deținut să evadeze. N-o să ai necazuri din cauza asta?
― Ba da. Albinele bâzâie la stup dacă nu le dai miere.
― Și atunci...
― Păi o să le las să bâzâie, Demelza. N-au decât! Mai că mi-ar veni să mă duc să fiu în mijlocul lor la sărbătoarea de mâine, așa cum era plănuit, parcă mi-aș dori să se molipsească de la mine cu friguri.
Veni în grabă spre el.
― Nu vorbi așa, Ross! Nu te simți bine? Ai senzația că te-ai îmbolnăvit și tu?
După o clipă, el își puse mâna pe brațul ei; o privi și o văzu pentru prima oară de când venise acasă.
― Nu, iubirea mea. Mă simt destul de bine. Ar trebui să nu am nimic, pentru că Dwight a luat măsuri de precauție bizare care păreau să-i facă plăcere: ne-am spălat hainele și le-am atârnat deasupra unui butoi în care ardea smoală, ca să iasă duhoarea de pușcărie. Dar să nu te aștepți ca mâine să dansez și să petrec cu oamenii ăștia când în mintea mea sunt încă proaspete isprăvile lor.
Demelza tăcea. Între mulțumirea că Ross se întorsese acasă – nu știa dacă în siguranță, dar cel puțin era acasă – și durerea pentru Jim și Jinny, începea să se facă simțită disperarea, înțelegea că toate planurile ei erau spulberate. Ar fi putut să discute cu el, să-și susțină punctul de vedere, dar nu se pricepea la vorbe, și era prea loială ca să facă asta.
Pentru că ea chiar credea că este doar o problemă de loialitate. El trebuia să facă așa cum socotea de cuviință, iar ea, oricât ar fi fost de dezamăgită, trebuia să accepte.
În ziua aceea Ross n-a fost deloc în apele lui. Iar Demelza, care abia îl știa pe Jim, se mira de mâhnirea lui la această pierdere. Căci era și amărăciune, și durere. Cunoscuse loialitatea lui Jim față de el și-l răsplătise cu o și mai mare loialitate. I se părea că întotdeauna se străduise să-l ajute pe tânăr și întotdeauna eforturile lui veniseră prea târziu. Ei bine, acesta fusese efortul final, iar eșecul irevocabil. La ora cinci Ross se duse s-o vadă pe Jinny. Îi era groază la gândul că trebuia să se întâlnească cu ea, dar nu avea cine s-o facă.
Era plecat de o oră. Când se întoarse, ea îl aștepta cu masa pusă, dar la început nu putu să se atingă de nimic. Mai târziu, în glumă, ca atunci când vrei să tentezi un copil, îl făcu să guste mai întâi ceva, apoi altceva. Pentru ea era o experiență nouă. La ora șapte Jane strânse masa, iar el se așeză în fotoliul lui de lângă foc, cu picioarele întinse, cu mintea neliniștită, dar cu trupul mai liniștit; abia acum începea să se relaxeze.
După aceea sosi rochia.
Demelza se încruntă văzând cutia mare și o aduse înăuntru, la Ross, abia reușind să intre cu ea pe ușa salonului.
― Bartle tocmai a adus asta, spuse ea. Tocmai de la Trenwith. L-au trimis la Truro după provizii, iar doamna Trelask l-a întrebat dacă poate să livreze pachetul ăsta. Ce-o fi?
― Bartle mai e aici? Vrei să-i dai șase penny, te rog?
Ross se uită încruntat la cutie, până se întoarse Demelza. Și ea se uită lung ba la cutie, ba la el.
― Am crezut că e o greșeală. Mă gândeam că Bartle a încurcat lucrurile și a adus-o aici. Ross, ai cumpărat ceva de la doamna Trelask?
― Da, răspunse el. Parcă a fost acum un an. În drum spre Launceston m-am oprit pe la ea ca să-ți comand o rochie.
― Oh, spuse Demelza făcând ochii mari.
― Pentru sărbătoarea de mâine. Asta era când încă mă gândeam că ar trebui să mergem.
― O, Ross, ce drăguț ești! Pot s-o văd?
― Dacă vrei. O să o porți cu altă ocazie, spuse el.
Se repezi la cutie și începu să tragă de sfoară. Într-un târziu reuși să o desfacă. Ridică apoi capacul și scoase hârtia și pânza în care era împachetată rochia. Se opri, își afundă degetele și începu să scoată rochia care arunca sclipiri argintii și stacojii.
― O, Ross, nu mi-am închipuit vreodată că...
Apoi o puse la loc, se lăsă pe vine și începu să plângă.
― Ai s-o porți cu altă ocazie, spuse el din nou. Spune-mi, nu-ți place?
Ea nu răspunse; își acoperi fața cu mâinile, iar lacrimile i se prelingeau printre degete. Ross întinse mâna să ia sticla de brandy, dar văzu că e goală.
― Nu ne-am putea bucura deloc de vizita de mâine; nu cu tot ce s-a întâmplat așa de proaspăt încă în minte. Tu ai putea?
Ea clătină din cap că nu.
O privi câteva clipe. Avea mintea încețoșată de la atâta brandy, dar nu putea s-o vadă plângând așa fără să fie tulburat.
― Uită-te în cutie, mai e ceva înăuntru. Am comandat și o pelerină.
Dar ea nu vru să se uite. În clipa aceea, John o conduse pe Verity în salon.
Demelza se ridică repede și se duse la fereastră, cu privirile ațintite asupra grădinii. Nu avea batistă, și își șterse obrajii cu mâna și cu manșetele de dantelă ale rochiei.
― Nu-i un moment potrivit, spuse Verity. În fine, acum nu are nici un rost să mă retrag. Știam că nu trebuia să vin în seara aceasta. Oh, scumpa mea, îmi pare atât de rău pentru Jim.
Demelza se întoarse și o sărută, dar își feri privirea de a ei.
― Suntem... suntem cam supărați, Verity. E tragic ce s-a întâmplat cu Jim...
Ieși din încăpere. Verity se uită la Ross și spuse:
― Îmi pare rău că vă deranjez. Aveam de gând să vin pe la voi ieri, dar am fost ocupată cu plecarea lui Elizabeth.
― Ce plecare?
― Cu Francis. O să doarmă două nopți la familia Warleggan. Eu n-am plecat cu ei și mă gândeam că poate o să mă luați și pe mine cu voi mâine.
― O, sigur că da, dacă am merge, spuse Ross.
― Dar credeam că e totul aranjat de mult timp. Vrei să zici că... Verity se așeză. Din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu Jim.
Cu chipul întunecat, Ross întinse piciorul și lovi un buștean din foc.
― Verity, eu am un stomac puternic, dar doar dacă i-aș vedea cu perucile lor pudrate, m-ar face să vărs.
Privirea lui Verity se plimbă de mai multe ori peste cutia deschisă.
― Asta a adus-o Bartle? Pare să fie o rochie.
Ross îi povesti în câteva cuvinte. În timp ce-și scotea mănușile Verity se gândea ce bărbat ciudat era Ross, cinic și sentimental în același timp, un amestec bizar între tatăl și mama lui, și o ecuație cu o necunoscută, care nu-i aparținea nici unuia din cei doi.
Suficient de sobru și rezervat după standardele timpului, acum își bea mințile din cauza morții acelui tânăr care nu apucase să lucreze pentru el nici măcar un an înainte să fie dus la închisoare. Un om obișnuit, cu poziția lui socială, ar fi trecut peste această pierdere cu câteva vorbe de regret abia mormăite și nu s-ar fi aventurat în inima închisorii ca să încerce s-o prevină. În plus, gestul acesta, cu rochia... Nici nu-i de mirare că Demelza plânsese.
Cei din familia Poldark sunt în sufletul lor niște sentimentali, medită Verity realizând pe neașteptate, pentru prima oară, că era o trăsătură de caracter mult mai primejdioasă decât cinismul. Ea însăși, în acest moment, era fericită cu toată durerea și nemulțumirea din jurul ei; viața ei era din nou plină, și nu avea nici un drept să o lase așa ca urmare a unei mesalliance care în orice moment s-ar putea sfârși cu un dezastru; asta însemna că închide ochii în mod deliberat la o anumită latură a vieții, că uită trecutul și plănuiește un viitor imposibil. Uneori se trezea noaptea împietrită de acest gând. Dar în timpul zilei își vedea de viață și era fericită.
La fel era și cu Francis. Jumătate din problemele lui se trăgeau din asta. Aștepta prea multe de la viață, de la el însuși, de la Elizabeth. Mai ales de la Elizabeth. Când toate așteptările lui eșuaseră, se luase de băutură și de jocuri de noroc. Nu accepta situația. Nici unul din ei n-o accepta.
― Ross, nu cred că e înțelept să nu vii mâine, spuse ea în cele din urmă, după câteva clipe de tăcere.
― De ce?
― Păi, ai dezamăgi-o îngrozitor pe Demelza care visează la asta din clipa când a sosit invitația, și oricât de mult ar suferi pentru Jim și Jinny, va suferi amarnic dacă nu va merge. Iar rochia asta pe care te-ai grăbit – într-un gest minunat – s-o cumperi nu va face decât să toarne gaz peste foc la toată dezamăgirea ei. Apoi, m-ai dezamăgi pe mine, fiindcă ar trebui să mă duc singură. Dar cel mai important e că ar trebui să mergi pentru tine însuți. Nu-l mai poți ajuta pe bietul Jim acum. Ai făcut tot ce-ai putut și nu ai ce să-ți reproșezi. Ți-ar face foarte rău să stai acasă și să jelești. Iar faptul că ai intrat cu forța în închisoare n-o să fie prea bine văzut. Prezența ta mâine în societate va sublinia faptul că ești de-al lor, așa că, în cazul că au de gând să facă vreo mișcare împotriva ta, cred că asta le-ar mai da de gândit.
Ross se ridică și rămase în picioare o clipă, cu mâna sprijinită de polița căminului.
― Verity, argumentele tale mă umplu de dezgust.
― Dragul meu, fără doar și poate că în momentul ăsta totul pare dezgustător. Cunosc prea bine acest sentiment. Dar în starea asta de spirit, Ross, e ca și cum ai sta în ger. Dacă nu te miști, pieri.
El se duse la dulap să mai caute o sticlă de brandy, dar nu mai era nici una. Apoi spuse brusc, tulburat:
― În seara asta nu pot gândi limpede. Demelza a zis că nu vrea să meargă.
― Păi, ce era să spună...
El ezită, apoi răspunse:
― O să mă gândesc bine, Verity, și o să te anunț mâine-dimineață.