Când, în cele din urmă, fără să se consulte cu nimeni, Ross decise să meargă la recepție, și, când, după o călătorie liniștită, Demelza se trezi condusă într-unul dintre dormitoarele reședinței din oraș a familiei Warleggan, se simți cuprinsă de o neliniște care-i domoli oarecum entuziasmul.
Înainte de toate, era compasiunea pentru Jinny care în urmă cu o seară încercase să se spânzure de o grindă din bucătăria ei; apoi, era îngrijorarea pentru Ross, care încă nu era complet treaz de când se întorsese; era ca un butoi cu pulbere, și orice scânteie l-ar fi făcut să explodeze; în al treilea rând, era preocupată în legătură cu Julia care fusese lăsată la Trenwith în grija doamnei Tabb.
Dar toate aceste griji, oricât ar fi fost ele de importante, nu reușiră să-i strice complet plăcerea acelei aventuri.
Un oarecare bun-gust înnăscut îi spunea că această casă nu putea să egaleze prin nimic farmecul elisabetan al conacului de la Trenwith, dar cu toate acestea fu copleșită de mobilierul strălucitor, de covoarele moi, de candelabrele sclipitoare, de nenumărații servitori. Fu copleșită de numărul mare de invitați și de familiaritatea și degajarea cu care se salutau între ei, de veșmintele lor scumpe, de perucile pudrate și de fețele fardate, de tabacherele de aur și de inelele strălucitoare.
Erau toți acolo; se îngrijise George Warleggan de acest lucru; era ca o recepție regală dinaintea balului la care toată lumea avea să se amuze. Erau prezenți toți cei care doriseră să vină. Guvernatorul și familia sa refuzaseră politicos; la fel și familiile Bassett, Boscawen și St. Aubyn, care nu erau încă pregătiți să se pună pe picior de egalitate cu parveniții aceia bogați. Dar absența lor trecu neremarcată, cu excepția celor cu spirit de observație și a răutăcioșilor. Demelza își amintea vag că-l întâlnise pe Sir John Nu-Știu-Cum sau pe Onorabilul Cutărescu, și complet buimacă, urcase scările ținându-se după un servitor, până în dormitorul ei. Acum aștepta să vină o slujnică s-o ajute să-și îmbrace rochia cea nouă și să-și aranjeze părul. Era cam speriată și avea mâinile reci; dar era prețul plătit pentru această aventură. Știa prea bine că-i putea face față mai degrabă lui John Treneglos, ai cărui strămoși se trăgeau dintr-un conte normand, decât să suporte privirile curioase ale vreunei slujnicuțe obraznice care, dacă încă nu știa ce fusese Demelza altădată, ar fi ghicit foarte curând.
Demelza se așeză la măsuța de toaletă și își văzu chipul îmbujorat în oglindă. Ei bine, chiar era aici. Ross încă nu urcase. Era aici și Dwight Enys, tânăr și frumos. Mai erau bătrânul domn Nicholas Warleggan, tatăl lui George, masiv, îngâmfat și bățos, un cleric care se numea Halse, slab și uscat, dar cu un aer viguros, care se mișca printre aristocrați ca și când ar fi fost unul de-al lor, și nu umilindu-se pentru un os precum domnul Odgers de la Sawle-with-Grambler. Demelza știa că Halse și bătrânul domn Warleggan se număraseră printre magistrații care îl condamnaseră pe Jim. Se temea de ce-ar fi putut să se întâmple.
Se auzi un ciocănit în ușă, iar ea își reprimă impulsul de a sări de pe scaun când intră slujnica.
― Ăsta a venit pentru dumneavoastră, doamnă. Mi s-a spus să vi-l aduc. Mulțumesc, doamnă. În câteva clipe vine și fata care vă ajută să vă îmbrăcați.
Demelza se uită țintă la pachet, pe care scria „Ross Poldark, Esquire“. Deasupra, Ross scrisese grăbit, cu cerneala încă neuscată: „A se înmâna doamnei Demelza Poldark“.
Desfăcu ambalajul, scoase o cutiuță, o deschise, și i se tăie respirația. O clipă mai târziu, cu mare grijă, ca și când s-ar fi temut să nu se ardă, apucă broșa cu două degete.
― Oh, făcu ea.
O ridică și și-o puse la piept, ca să vadă efectul în oglindă. Rubinul sclipea, parcă făcându-i cu ochiul. Gestul lui Ross era minunat. Simțea că se topește. Privirea ochilor ei, negri și umezi de emoție, se reflecta strălucitoare în oglindă, peste sclipirea rubinului. Darul acesta, mai mult ca orice, îi dădea încredere. Cu o rochie nouă și cu asta, cu siguranță nu putea nimeni să se uite de sus la ea.
Din nou o bătaie în ușă, și intră o altă slujnică.
Demelza clipi repede și mototoli ambalajul în care venise broșa. Se bucura să vadă că trimiseseră o slujnică mai în vârstă.
Asta era, se îmbrăcase cu ea. Nu era decentă, era convinsă de asta, dar slujnica nu păruse să creadă că e ceva în neregulă. Sigur că alte femei purtau acest gen de rochie, doar era la modă. Doar că alte femei poate erau obișnuite să poarte asemenea rochii; ea nu era.
În mare, avea aceeași croială cu rochia de după-amiază pe care i-o cumpărase Verity, numai că era mai decoltată. Rochia de după-amiază era pe lângă gât și avea mâneci scurte, dar asta avea un decolteu mult mai adânc. Era extraordinar de bogată în falduri, la mâneci avea multă dantelă minunată care-i venea peste mâini, unde nu avea nevoie. Nu-și putea închipui cum de i-o cumpărase Ross. Costase o avere, asta era limpede. Cheltuia bani cu ea de parcă era vorba de tărâțe. Dragul, scumpul de Ross! Atât de scump! Dacă moartea bietului Jim nu ar fi intervenit între aceste daruri și momentul în care urma să le poarte, ce seară minunată ar fi avut!
Slujnica tocmai terminase să-i aranjeze părul, strâns într-un coc înalt. De la nașterea Juliei nu și-l mai tunsese, îl lăsase să crească. Luxul neașteptat care o înconjura ca soție a lui Ross parcă-l făcuse mai bogat, iar negrul părea să strălucească și mai tare. Slujnica îi adusese cutia cu pudră, dar fu fără zăbavă de acord cu Demelza că un asemenea păr nu trebuia albit cu pudră. Totuși nu fu de aceeași părere cu Demelza când aceasta refuză, ezitând, să se fardeze; așa că acum se ocupa de fața ei. Agitația Demelzei temperă entuziasmul slujnicei, iar rezultatul fu că la final avea sprâncenele negre ușor alungite, doar o cantitate moderată de pudră care să sublinieze strălucirea delicată a pielii ei și o cantitate rezonabilă de ruj pe buze.
― Una sau două alunițe, doamnă? întrebă slujnica.
― O, nu, nici una, mulțumesc. Nu-mi plac.
― Dar doamna n-ar fi „terminată“ fără așa ceva. Pot să vă sugerez una chiar sub ochiul stâng?
― Oh, spuse Demelza. Dacă chiar crezi că trebuie...
Cinci minute mai târziu, cu broșa prinsă în piept, spuse:
― Poți să-mi spui care este camera domnișoarei Verity Poldark?
― A doua ușă pe coridor, doamnă. Pe partea dreaptă.
*
Sir Hugh Bodrugan ciocăni ușor cu degetele lui păroase cutia de prizat tutun.
― Să fiu al naibii, Nick! Cine-i fetișcana aia care tocmai a intrat în încăpere? Aia cu părul negru și decolteul ăla frumos? Nu e cu unul din familia Poldark?
― N-am mai văzut-o până acum. Grozavă bucățică!
― Îmi amintește de iapa mea, Sheba, spuse Sir Hugh. Are aceeași privire. Ar merge nițel ținută de căpăstru și strunită, să fiu al naibii! Nu m-aș da în lături, la dracu’!
― Enys, dumneata îi cunoști pe cei din familia Poldark. Cine e creatura aia frumoasă care tocmai a intrat cu domnișoara Verity?
― Soția căpitanului Poldark, domnule. Sunt căsătoriți de vreo doi ani.
Sir Hugh își încruntă sprâncenele dese într-un efort de aducere aminte. Gânditul nu era pasiunea lui.
― Aha, dar nu era și o poveste că s-a însurat cu cineva mai prejos de rangul lui? Parcă o fătucă de pe la fermă sau ceva de felul ăsta?
― N-aș putea să spun, domnule, răspunse Dwight inexpresiv. La vremea aceea nu eram aici.
― Păi, poate că ea e, spuse Nick.
― Pe viața mea, nu cred chestia asta. Țărăncuțele nu răzbat până aici. În orice caz, nu pe moșia mea. Dar tare mi-aș dori asta. Chiar mi-ar plăcea. Nu, nu-i vulgară; are picioare prea lungi. Hei, Enys, dumneata o cunoști pe doamnă. Fă-mi favoarea și prezintă-mi-o!
Coborâse crezând că-l va găsi pe Ross, dar în mulțimea asta era absolut imposibil. Un valet veni lângă ea; ea și Verity luară câte un pahar de porto. Cineva care se numea domnișoara Robartes o monopoliză pe Verity și, înainte să-și dea seama, fură despărțite. Oamenii începură să vorbească cu ea, iar ea răspundea absentă. Ca întotdeauna, vinul de Porto o ajuta, și se gândi că Ross greșise că n-o lăsase să bea la botez. În seara asta avea în mod special nevoie de un pahar ca să capete încredere în legătură cu rochia. La un moment dat îl zări pe Dwight Enys venind spre ea și-l salută ușurată. Cu el era un bărbat mai vârstnic îndesat, cu sprâncene groase și un nas păros pe care Dwight i-l prezentă drept Sir Hugh Bodrugan. Demelza îl privi cu interes plin de însuflețire. Privirea pe care i-o aruncă o surprinse. Mai văzuse acea privire în ochii unui bărbat de două ori: o dată la John Treneglos, la petrecerea de Crăciun de anul trecut, și o dată în seara asta, din partea unui străin, când cobora scările.
Medită la acest lucru respirând adânc înainte de a face o plecăciune.
― Sluga dumneavoastră, doamnă!
― Domnule.
― Prieten, doamnă. Doctorul Enys mi-a spus că sunteți doamna Poldark și că locuiți la Nampara. Suntem vecini de doi ani și nu ne-am mai întâlnit până acum. Mă grăbesc să repar această omisiune. Sir Hugh pocni din degete spre un valet.
― Vin pentru doamna, băiete, are paharul gol.
Demelza sorbi din al doilea pahar.
― Am auzit deseori vorbindu-se despre dumneavoastră, domnule.
― Nu, zău, răspunse Sir Hugh umflându-și obrajii. Sper că nu de rău, ha?
― Nu, domnule, absolut deloc. Am auzit că țineți fazani care sunt așa de grași că bieților braconieri le vine greu să-i fure.
Sir Hugh râse.
― Am și o inimă, și nici pe asta nu mi-a furat-o nimeni încă.
― Poate că o păziți prea bine, la fel ca pe fazani.
Demelza observă că Dwight o privește cu surprindere.
― Nu, doamnă, spuse Sir Hugh făcându-i ochi dulci pe față, nu este păzită deloc pentru cine știe cum și când s-o fure.
― Doamne, Hughie, spuse mama lui vitregă venind spre ei pe neașteptate. Am crezut că ai plecat fără mine, diavol împielițat ce ești! Ai chemat trăsura, nu? Nu pot să merg pe jos cu veșmintele astea scumpe. Văduva lady Bodrugan, care era cu douăzeci de ani mai tânără decât fiul ei vitreg, își ridică poalele pelerinei elegante din satin cu un gest de dezgust și o măsură pe Demelza din cap până în picioare.
― Cine e dumneaei? Duduie, n-am avut plăcerea.
― Este soția căpitanului Ross, de la Nampara. Fir-aș să fiu, am uitat de tot bunele maniere și nu i-am invitat la o partidă de whist într-o seară...
― Vânați, coniță? întrebă poruncitor Constance Bodrugan.
― Nu, doamnă, răspunse Demelza terminându-și vinul. Mi-e milă de vulpi.
Lady Bodrugan se holbă la ea.
― Puah! Metodistă sau ceva de genul ăsta. Te-am mirosit eu. Ia stai, nu ești fată de miner?
Demelza fu brusc cuprinsă de un tremurat de furie necontrolată, dar spuse:
― Ba da, doamnă. Tata a fost spânzurat la Bargus și lăsat să-l ciugulească ciorile, iar mama, hoață la drumul mare, a căzut de pe o stâncă.
Sir Hugh râdea în hohote.
― Așa-ți trebuie, Connie, dacă iscodești oamenii. N-o luați în seamă pe mama mea vitregă, doamnă Poldark. Știți cum e, câinii care latră nu mușcă.
― Du-te naibii, Hugh! Ține-ți scuzele pentru tine. Doar pentru că simți...
― Ia te uită! Hugh și Connie înțepându-se ca de obicei, spuse John Treneglos făcându-și cu greutate loc printre oameni până la ei. De data asta era îmbrăcat elegant, iar fața lui palidă și pistruiată era acum roșie de la băutură. Trebuia să-mi dau seama. Și conița Demelza, adăugă el cu prefăcută mirare. Ei, frumoasă adunare! Coniță Demelza, promiteți-mi că-mi acordați primul dans!
― Păi, nu se poate, John, spuse Sir Hugh. Pentru că mi l-a promis mie. Nu-i așa, doamnă? Ha? Îi făcu cu ochiul.
Demelza sorbi dintr-un alt pahar pe care i-l pusese cineva în mână. Era prima oară când îl întâlnea pe John Treneglos după cearta cu tatăl ei, dar el părea că trecuse cu vederea sau uitase. Cu colțul ochiului o văzu pe Ruth Treneglos croindu-și drum prin mulțime către soțul ei.
― Credeam că vi l-am promis pe al doilea, Sir Hugh, spuse ea.
Văzu cum în ochii lui John Treneglos se aprinde brusc „privirea aceea“ în timp ce se înclina spunând:
― Vă mulțumesc. Aștept cu nerăbdare primul dans.
― Uite-l pe domnul căpitan Poldark, spuse Dwight, aproape cu ușurare în glas.
Demelza se întoarse și-i văzu pe Ross, Francis și Elizabeth intrând în încăpere. „Dumnezeule mare, cine se cred bărbații ăștia“, se gândea ea. „Nu e nici unul căruia să-i arunc măcar o privire când e în aceeași încăpere cu Ross.“ Trăsăturile puternice ale feței lui ieșeau în evidență în seara asta, chipul părea sever, iar cicatricea abia se vedea. N-o căuta cu privirea. Alături de el, Francis părea mic. După culoarea și forma ochilor, ar fi putut zice că sunt frați.
Ar fi putut fi frați care intră într-o încăpere plină cu oameni ostili, pe care se pregăteau să-i înfrunte. Demelza se întrebă dacă și alții interpretau expresia de pe chipurile lor la fel, pentru că zgomotul și discuțiile din încăpere se domoliră.
În momentul acela George Warleggan își făcu apariția surâzând suav și, plimbându-se printre oaspeți, îi anunță că e ora opt fără zece.
Noaptea era minunată, și Demelza îl convinse pe Ross să facă o plimbare până la Sala Balului. Era o nimica toată ca distanță și, dacă aveau grijă pe unde merg, ajungeau fără să se murdărească. Pe străzi era deja multă lume, o mare parte beți, iar Demelza avea o mare dorință să vadă cum petreceau în noaptea aceea cei ca ea.
Erau două focuri în aer liber, iar flăcările se înălțau vesele spre cer. Unul în arena pentru luptele de cocoși, pe un dâmb deasupra orașului, iar celălalt în High Cross, vizavi de Sala de Bal. Se zvonea că vor fi și focuri de artificii la Falmouth, dar asemenea extravaganță nu era pentru Truro. Din loc în loc, pe străzile înguste, fuseseră atârnate felinare de niște pari, iar luna, în pătrar, încă nu apusese, așa că era lumină suficientă.
Demelza mai voia și să restabilească relația cu Ross. Admirația neașteptată a bărbaților aceia o surprinsese și o încântase, dar nu însemna nimic pentru ea. Voia să fie cu Ross, să-i țină companie, să-l încurajeze să se bucure, să fie admirată de el. Dar nu reușea să străpungă zidul pe care-l ridicaseră între ei furia și resentimentele lui. Nu erau resentimente față de ea, dar o ținea la distanță. Fusese dată uitării până și preocuparea lui pentru reușita companiei de cupru – precumpănitoare în iarna asta. Încercase să-i mulțumească pentru darul minunat, dar el nu păruse să reacționeze în nici un fel.
Pentru o clipă doar privirea din ochii lui se schimbase. Devenise mai caldă când o văzuse în rochia cea nouă, dar ea nu fusese în stare să-i capteze interesul, să-l țină departe de gândurile lui.
Ajunseră pe treptele din fața Sălii Balului și se opriră să privească înapoi. Focul din centrul micuței piețe se înălța spre cer trosnind vesel. În jurul lui se vedeau siluete care se mișcau și dansau, galbene și negre în lumina slabă și pâlpâitoare a flăcărilor. Mai departe de foc și spre dreapta, la ferestrele caselor stăteau ciorchini bătrâni și copii care urmăreau distracția din stradă. Spre stânga, lumina tremura printre copacii tăcuți și se așternea, albă, printre pietrele de mormânt din cimitir. O trăsură și o lectică traseră la scară. Ross și Demelza se întoarseră și urcară treptele.