O adunare la care era prezent lordul locotenent al ținutului era o adunare importantă. Pentru că lordul locotenent era reprezentantul regelui, și de el depindeau toate lucrurile de mare sau de mai mică importanță. Sau, mai pe șleau, de la el veneau numirile de judecător de pace, și să fii judecător de pace însemna să ai o putere incontestabilă pe plan local. Pentru că de bine, de rău, acesta judeca fără să depindă de Consiliul de Coroană sau de banul public. Astfel încât lordul locotenent era un om care trebuia cultivat, flatat și lingușit.
În această seară vor juca cărți, se va bea, se va dansa și vor fi gustări din belșug. Încăperea fusese decorată cu serpentine roșii, albe și albastre, iar în spatele podiumului pe care cânta orchestra fusese pus un portret mare al regelui George.
Aproape îndată ce ajunse acolo, Demelza îl văzu pe Andrew Blamey. Ocupase un loc retras de unde putea vedea ușa, și își dădu seama că se uita după Verity. Inima ei începu să bată mai tare și dintr-un alt motiv, pentru că Verity urma să vină cu Francis, iar asta putea provoca necazuri.
Vizita la familia Warleggan îi dăduse posibilitatea să-și facă o idee la ce să se aștepte, iar sosirea oamenilor printre care se învârtise acolo îi dăduse răgazul să-și stăpânească emoțiile. Era extraordinar de plăcut și în același timp reconfortant să revadă și să fie salutată de alți oameni pe care îi mai întâlnise. Joan Pascoe îi vorbi și îi prezentă un tânăr pe nume Paul Carruthers, care era sublocotenent în Marină. Doctorul și doamna Choake erau și ei acolo, dar se țineau la distanță. Patricia Teague i se alătură pe neașteptate. Demelza fu foarte flatată până când începu să bănuiască că asta se datora faptului că fusese invitată la petrecerea lui George Warleggan. Apoi un bărbat gras și palid pe nume Sanson, care clipea tot timpul (pe care și-l amintea de la revoltele pentru mâncare), își croi drum către ei și se angajă în conversație cu Ross. Spunea ceva despre niște pierderi avute la joc. Înainte de a-și putea da seama fură despărțiți.
Fu înconjurată de oameni pe care nu îi cunoștea sau îi cunoștea vag. Era aici și Sir Hugh și John Treneglos, și un bărbat pe nume St. John Peter, care arăta mai bine decât ceilalți și era tânăr. Câțiva dintre ei îi vorbiră, iar ea le răspunse absentă, îndreptându-și atenția către alte lucruri. Și anume către lordul locotenent, cum reușeau să facă atâtea lumânări să ardă la fel, cum putea să fie din nou lângă Ross, dacă Andrew Blamey se mișcase din colțul lui, ce fel de flori erau în vazele înalte, dacă rochia stătea bine pe ea, dacă va fi în stare să danseze cu părul atât de înfoiat? Oamenii de lângă ea râseră de câteva ori și se întrebă îngrijorată dacă unul dintre ei spusese ceva spiritual sau dacă nu cumva se făcuse ea de râs.
Trebuia să bea ceva, asta era sigur. Cele trei pahare de porto de la familia Warleggan o făcuseră să se simtă bine și încrezătoare, dar încrederea începuse să pălească. Avea nevoie de mai multă încredere decât îți putea da un pahar.
Brusc, dinspre orchestră se auzi un zumzet și toată gălăgia se curmă de parcă ar fi fost ștearsă cu buretele, oamenii se îndreptară țepeni, și ea își dădu seama că se cânta imnul God Save the King. Curând își uniră toți vocile și cântară din toată inima. Când totul se termină, gălăgia izbucni și se împrăștie din nou în încăpere. Apoi cineva îi găsi un loc între Patience Teague și Joan Pascoe, iar ea încercă să-și facă vânt cu evantaiul pe care i-l împrumutase Verity.
Dwight Enys sosi cu un alt tânăr, iar ei i se păru că vede rochia colorată a lui Verity. Cineva vorbea în capătul îndepărtat al sălii, dar nu putea vedea fără să se ridice în picioare și auzi doar câteva cuvinte ici și colo despre „Maiestatea sa“, „Providența divină“, „tot poporul“ și „inimile recunoscătoare“. Apoi vocea se opri și se auzi un val de aplauze. Se auzi răsunând slab scârțâitul violelor. Câțiva bărbați se apropiară de ea. Voiau să danseze cu ei primul menuet. Unde era Ross? Își ridică privirea spre ei și înclină ușor din cap către St. John Peter. Apoi un bărbat pe nume Whitworth, arătos, dar îmbrăcat într-un mod ridicol, insistă pentru al doilea. Acceptă, dar îi refuză pe toți pentru al treilea. Ross avea să se întoarcă.
Orchestra începu să cânte, dar nimeni nu se duse în mijlocul încăperii cu excepția a doi oameni destul de în vârstă, foarte impozanți, care începură primii. Apoi, după un minut sau două, orchestra se opri, toți aplaudară și începură să-și ocupe locurile.
Păși alături de St. John Peter, care observă că expresia partenerei lui se schimbase, de la privirea destul de absentă și fugară pe care conversația ei o ascundea atât de captivant, la o ușoară încruntare provocată de un gând serios. Se minună de lipsa ei de reacție la remarcile lui glumețe. Nu-și dădu seama că ea avea nevoie de toată atenția pentru a-și aminti ce o învățase doamna Kemp.
În curând ea descoperi că se descurca destul de bine, iar atunci când dansul se sfârși și așteptară să se reia, știu că nu avea pentru ce să se teamă.
O auzi în apropiere pe Joan Pascoe spunând:
― Nu te mai vedem deloc, Dwight. Nu mai vii deloc la Truro?
― Sunt foarte ocupat, răspunse Dwight, roșind la auzul tonului de reproș din vocea ei. Munca la mină îmi ia mult timp, iar în ținut sunt o mulțime de cazuri interesante.
― Păi, poți oricând să petreci o noapte sau să iei masa cu noi atunci când vii după doctorii. Mama și tata vor fi încântați să te vadă.
― Mulțumesc, spuse el puțin rigid. Mulțumesc, Joan. O să țin minte negreșit.
Se despărțiră, se înclinară și pașii se reluară.
― ... George este foarte popular în seara asta, spuse St. John Peter, înclinându-și capul către portretul din capătul sălii. Îmi amintesc bine cât de hulit era în privința războiului american.
― Câți ani are? întrebă Demelza.
― Cine?
― Regele.
― Oh, cam cincizeci aș spune.
― Mă întreb ce crede despre el însuși un rege nebun, spuse ea. Ar fi ciudat dacă s-ar socoti regele Angliei.
St. John Peter râse.
― Știați că suntem veri, doamnă?
― Cine? Dumneavoastră și regele?
― Nu. Eu și dumneavoastră. Bunica lui Ross și bunicul meu erau frate și soră.
― Dar bunica lui Ross nu a fost și bunica mea.
― Nu. Veri prin alianță. Asta e și mai interesant, nu credeți?
― Destul de interesant, răspunse absentă Demelza. Nu zău, sunt foarte interesată.
Peter râse din nou în timp ce se îndepărtau.
― ... N-ar fi trebuit să vii în seara asta, Andrew, spuse Verity. Lumea deja ne-a văzut. Într-o zi sau două, întregul ținut va afla.
― Asta am și dorit. Nu va ieși nimic bun dacă păstrăm secretul, iubito. Hai să înfruntăm totul împreună!
― Dar mi-e teamă pentru Francis. Dacă te vede în seara asta, s-ar putea să facă scandal. Este prost dispus.
― Și trebuie să așteptăm veșnic să fie bine dispus? Nu ne poate împiedica. S-ar putea să nici nu se împotrivească prea tare acum. S-a maturizat, nu mai este un tânăr iute la mânie. Nu mai putem continua să ne întâlnim în secret. Nu este nimic necurat în iubirea noastră. Și pentru ce ar fi? Pentru ce ar fi denaturată și pervertită de vechiul meu păcat, pentru care am plătit de nenumărate ori? Am de gând să-l întâlnesc în seara asta.
― Nu, nu în seara asta, Andrew. Nu în seara asta. Am un presentiment... O presimțire.
Flautul, oboiul și coardele cântau un vechi menuet italienesc, plin de grație și rafinament. Acordurile muzicii, așa delicate și armonioase cum erau, ajungeau în toate colțurile sălii de dans și pătrundeau până acolo unde se serveau gustările, până în încăperea de odihnă, cea în care se jucau cărți...
... Când se întâlniseră la intrare, Sanson îi spusese:
― Am încercat mereu să am ocazia să joc din nou cu dumneavoastră, căpitane Poldark. Un jucător bun de cărți este un lucru rar și este o plăcere să mă aflu în compania unui asemenea expert.
― Mulțumesc, dar nu am chef să joc în seara asta, îi spusese Ross.
― Sunt teribil de dezamăgit, căpitane Poldark. Ultima dată ați avut un succes nebun în detrimentul meu, și am așteptat cu nerăbdare ocazia de a-mi lua revanșa. Sunt foarte dezamăgit.
Rostise acest lucru pe un ton premeditat.
― Mă aflu aici ca să-mi însoțesc soția. În aceste condiții, nu mi-aș îndeplini datoria dacă mi-aș petrece seara jucând cărți.
― Cine este soția dumneavoastră? Aș vrea să am plăcerea.
Ross se uită în jur, dar Demelza fusese înconjurată.
― Este acolo.
― Nu pare să ducă lipsă de companie, dacă pot spune așa. Pot să vă propun un joc scurt, până când seara se mai animă?
Ross o zări pe doamna Teague într-o rochie uimitoare din voal verde pal și auriu, cu frunze aplicate din foiță verde și paiete aurii. Cu ea era mama lui Elizabeth, doamna Chynoweth, pe care el o detesta. În clipa aceea apărură George Warleggan, cu Francis și Elizabeth.
― Ah, Sanson, spuse el, dansul în înghesuiala asta nu o să fie nici o plăcere. Ai o masă de joc?
― Mi-am rezervat niște locuri. Dar se vor ocupa dacă nu ne grăbim. Încercam să-l conving pe căpitanul Poldark să ni se alăture.
― Hai să-i dăm drumul, spuse George. Cu Francis suntem patru.
― Căpitanul Poldark n-are chef să joace în seara asta, spuse Sanson. Sunt în pierdere cu șaizeci de guinee, și sperasem să mă refac...
― Sau să rămâi fără alte șaizeci de guinee? sugeră George. Hai, Ross, nu-i poți refuza stimabilului amic revanșa cuvenită. Francis este nerăbdător să începem. Nu ne strica jocul!
Erau prea mulți oameni aici, oameni de felul celor care îl trimiseseră pe Jim la închisoare. Fardați și pomădați, îmbrăcați la patru ace, cu tocuri înalte, fluturând evantaie, deschizând și închizând cutii cu tabac, oameni cu titluri, oameni în așteptarea unor titluri, oameni cu funcții, oameni în căutarea unor funcții, moșieri, moșierese, fețe bisericești cu vieți mai mult decât tihnite, fabricanți de bere, proprietari de mori de minereuri, negustori de fier, cositor și cupru, proprietari de vase, bancheri. Oameni de rangul lui. Oameni pe care îi disprețuia.
Se întoarse.
― Ce doriți? Ce ați dori să jucăm?
― ... Unde e Francis? întrebă arțăgoasă doamna Chynoweth câteva minute mai târziu. Dansul a început, și tu nu dansezi, Elizabeth. Nu se face, chiar nu se face! Ar fi trebuit să fie aici cel puțin ca să deschidă dansul cu soția lui, dacă nu mai mult. O să stârnească și mai multe vorbe. Du-te și vezi unde este, Jonathan!
― Da, scumpa mea.
― Stai jos, tată, spuse Elizabeth. Francis este în sala de joc cu Ross și George; i-am văzut când au intrat. N-o să vină aici pentru tine. Lasă-l puțin în pace!
― Asta nu se face. Chiar nu se face. Și dacă Francis n-a venit, pentru ce l-ai refuzat pe acel doctor Enys și pe ceilalți domni? Ești prea tânără ca să să-ți petreci seara sprijinind pereții. Este prima petrecere pe care ți-ai permis-o în atâția ani, iar acum îți irosești timpul.
Doamna Chynoweth își făcu vânt energic cu evantaiul pentru a-și arăta frustrarea. Ultimii ani o schimbaseră dramatic. La nunta lui Elizabeth era o femeie minunată, dar boala și tratamentul doctorului îi deformaseră ochiul cu care nu mai vedea, iar fața îi era umflată și schimonosită. Era și dezamăgită crunt de căsătoria lui Elizabeth, de la care sperase atât de mult, dar care urmase același curs cu al ei – chiar mai rău, pentru că Jonathan nu îndrăznise niciodată să-și lege numele de al altei femei; pierduse doar bani timp de douăzeci și șase de ani, într-un mod supărător și constant.
― Elizabeth, spuse George Warleggan, venind brusc spre ei, acordă-mi onoarea celui de-al doilea dans.
Ea își ridică privirea spre el și îi zâmbi.
― Ți l-am promis pe primul, dar erai ocupat cu jocul.
― Nu, m-am ocupat să-i aranjez la masă pe ceilalți. Nu m-am gândit la altceva decât să ajung la vreme. Doamnă Chinoweth – își arcui umerii largi și se înclină –, arătați fermecător în această seară! Singura dumneavoastră greșeală este că stați lângă Elizabeth, a cărei frumusețe este fără egal. Pot să jur că scaunul ei va fi ocupat în clipa în care o voi răpi.
Doamna Chynoweth fu încântată ca o fetișcană la primul compliment, iar atunci când oamenii se aranjară pentru dans și Elizabeth plecă, oftă.
― Păcat, mare păcat, Jonathan!
― De ce, scumpa mea?
― Pentru că Elizabeth a trebuit să se arunce în brațele unui Poldark. Am fost prea grăbiți. Ce partidă strălucită ar fi făcut cu George.
― Un pic cam parvenit, nu? spuse Jonathan mângâindu-și barba mătăsoasă. Știi și tu că n-are clasă.
― Descendența este supraestimată, spuse soția lui iritată. Fu tentată să spună că făcuse această greșeală când se măritase. Nu-ți trebuie decât o generație ca să dobândești clasă, Jonathan. Timpurile s-au schimbat. Ceea ce contează este bogăția.
Începu dansul. Demelza își recâștigase încrederea, dar era însetată.
― Prelat? spuse ea cu o voce nedumerită, privindu-și partenerul cu haină la două rânduri tăiată în față, cu o vestă galbenă brodată, pantaloni cafenii de mătase și ciorapi strânși pe picior. Nu, n-aș fi crezut niciodată.
Proaspătul hirotonisit vicar de St. Tudy și St. Wen îi strânse mâna.
― De ce nu, eh, de ce nu?
― Cel pe care îl cunosc la Grambler poartă un costum peticit și o perucă de paie.
― Oh, ptiu, fără îndoială vreun mic amărât de funcționar care își face datoria față de stăpânul lui.
― Ce sunteți? întrebă ea. Episcop?
Whitworth se plecă adânc.
― Nu, doamnă, nu încă. Dar cu încurajarea dumneavoastră, în curând voi fi.
― Nu știam că preoții dansează, spuse ea.
― Este o calitate pe care unii dintre noi o mai au, doamnă.
― Ca urșii? sugeră ea, privindu-l.
Whitworth râse în surdină.
― Da, doamnă, și putem și să strângem în brațe.
― Oh, mi-e atât de frică!
Se înclină spre el cu un ușor tremur jucat. Ochii tânărului se aprinseră. De-abia aștepta să se apropie din nou pentru a continua.
George și Elizabeth dansau într-o liniște politicoasă. Apoi George spuse:
― Elizabeth, ești răpitoare în rochia asta. Aș vrea să fiu poet sau pictor. Atâta puritate a culorilor, atâta frumusețe a liniilor...
Ea îi zâmbi mai cald decât o făcuse vreodată. Se gândea la Geoffrey Charles aflat acasă la Trenwith lipsit de îngrijirea ei atentă; dar cuvintele lui George o făcură să revină la realitate.
― Zău, George, ești prea amabil. Dar ți-aș lua complimentele mai în serios dacă le-ai face cu mai puțină ușurință.
― Ușurință? Draga mea, nu fac niciodată complimente cu ușurință. Cui i-am făcut vreodată complimente cu ușurință în afară de tine, pe care te admir și te respect?
― Atunci să fim sinceri, îi spuse ea. Este onest din partea ta să o lauzi pe biata mea mamă?
El aruncă o privire cuplului de pe margine. Nimeni nu venise să ocupe scaunul lui Elizabeth.
― Nu, mărturisesc că nu este așa. Dar am pentru ea respectul pe care îl am în mod natural pentru mama ta și o compătimesc pentru nenorocul ei. Nu uita că a fost o frumusețe, sau aproape o frumusețe, obișnuită cu aprecierile bărbaților. Cum trebuie să se simtă acum, fără să i se acorde mai mult de o privire, poate cu excepția uneia compătimitoare?
Elizabeth își ridică rapid privirea spre partenerul ei. Era cel mai emoționant lucru pe care îl auzise de la el.
― Ești foarte amabil, George, spuse ea încet. Întotdeauna ești așa. Mi-e teamă că răsplata pentru... pentru atenția pe care mi-o acorzi nu este pe măsură. Zilele acestea sunt o persoană plicticoasă.
― Răsplata mea este prietenia și încrederea ta. Cât despre faptul că ești o ființă plicticoasă, cum poate fi plicticos ceva pe care îl prețuiești? Îți petreci prea mult timp la Trenwith. Băiatul tău a crescut; ar trebui să vii mai des la Truro. Adu-l și pe Francis cu tine...
― Să-l aduc din nou pe Francis la mesele de joc? Faptul că vede mai puțină stofă verde și își vede mai mult familia este singura răsplată pentru felul cum s-au încheiat lucrurile la Grambler.
George tăcu timp de o clipă. Aici greșise.
― Francis este o companie plăcută, acum când stă acasă?
Elizabeth își mușcă buza.
― Am casa mea și copilul meu. Geoffrey Charles încă n-a făcut cinci ani. Este firav și are încă nevoie de supraveghere.
― Ei bine, promite-mi măcar că asta nu este o ocazie rară. Vino din nou pe la mine în oraș sau la Cardew. Eu, în schimb, promit să nu-l încurajez pe Francis să joace cărți. De fapt, mă angajez să nu joc niciodată cu el dacă asta te mulțumește.
― Joacă și acum, George.
― Știu, draga mea. A fost un ghinion, dar nu am avut cum să-l împiedic.