Demelza începu să se simtă ca un îmblânzitor de lei care își pune animalele să facă o demonstrație și descoperă că nu le mai poate stăpâni. Nu știa dacă era cazul să se îmbărbăteze sau să fugă la adăpost. Pe leii mai mici îi putea stăpâni foarte bine: bărbați ca Whitworth, William Hick și St. John Peter. Dar animalele mari, ca John Treneglos și leii cei bătrâni, ca Sir Hugh Bodrugan, erau altceva. Paharele de porto adăugaseră curaj inteligenței ei naturale; dar și puterile ei aveau o limită și era recunoscătoare că totul se petrecea într-o sală publică, unde nu puteau mârâi fățiș pentru ea. Dacă ar fi fost genul care transpiră, ar fi transpirat din belșug.
Mai nou, Ensign Carruthers, pe care i-l prezentase Joan Pascoe, venise să sporească și el numărul. Un tânăr numit Robert Bodrugan își făcuse și el apariția, dar fusese expediat rapid de părosul său unchi. Conversația continua să se îndrepte către ea ca o minge, iar ea o returna la întâmplare către altcineva. Râdeau aproape la orice spunea ca și când ar fi fost spirituală. Într-un fel era foarte plăcut, dar ar fi vrut ca totul să fi debutat la o scară mult mai mică. Și din când în când întindea gâtul pentru a privi peste umărul cuiva în căutarea lui Ross.
În felul acesta o zări pe Verity reintrând în sala de bal; venea de afară. După privirea ei își dădu seama imediat că nu e în regulă ceva.
După o clipă, Verity își domoli pașii, și ea o pierdu din vedere – dispăruse printre dansatorii care se pregăteau pentru o gavotă. Demelza se ridică și ea în picioare.
― Nu, nu, le spuse ea câtorva bărbați și înaintă încercând să treacă printre ei.
Se dădură respectuoși la o parte și avu cale liberă. Se uită împrejur.
― Vino, domnișoară, îi spuse de lângă ea Sir Hugh, dar merse mai departe fără să-i răspundă.
Verity se întorsese și se îndepărta repede către încăperea de odihnă a doamnelor. Demelza o urmă, ocolind singură pe marginea sălii cu pasul ei lung și cu o încredere pe care nu și-ar fi bănuit-o cu o oră în urmă. Când era aproape de ținta ei, drumul îi fu barat de Patience Teague, de sora ei, Ruth Treneglos, și de alte două doamne.
― Coniță Demelza, spuse Patience, permiteți-mi să vă prezint pe două dintre prietenele mele care sunt nerăbdătoare să vă cunoască. Lady Whitworth și onorabila doamnă Maria Agar. Ea este conița Poldark.
― Încântată de cunoștință, spuse Demelza, oferindu-și o clipă ca să o cerceteze prudentă pe Ruth cu privirea și făcând o reverență către doamne așa cum o învățase doamna Kemp.
Simți de îndată o antipatie pentru Lady Whitworth cea înaltă, dar micuța doamnă Agar îi plăcu.
― Draga mea copilă, spuse Lady Whitworth, îți admirăm rochia de când a început balul. Foarte reușită. Am crezut că este de la Londra până când doamna Treneglos ne-a asigurat că nu este deloc așa.
― Nu e vorba de rochie, spuse doamna Agar. Este vorba de felul în care este purtată.
― Oh, vă mulțumesc, doamnă, spuse Demelza cu căldură. Vă mulțumesc. Sunt foarte recunoscătoare pentru laudele dumneavoastră. Sunteți toate prea amabile! Mult prea amabile! Dar acum vă rog să mă iertați pentru că în această clipă mă grăbesc să-mi găsesc verișoara. Vă rog...
― Apropo, dragă, ce mai face tatăl dumitale? întrebă Ruth și chicoti. Nu l-am mai văzut de la botez.
― Așa e, doamnă, spuse Demelza. Îmi pare foarte rău, doamnă, dar tata este foarte pretențios în privința persoanelor cu care se întâlnește.
Se înclină către doamne și trecu pe lângă ele. Apoi intră în camera de odihnă.
În încăperea mică și neaerisită erau două servitoare, trei doamne și grămezi de pelerine și de șaluri. Verity stătea în fața unei oglinzi fără să se uite la ea, ci privind în jos către măsuța din fața ei și frământând ceva în mâini. Demelza se duse direct la ea. Verity își făcuse zdrențe batista de dantelă.
― Verity? Ce se întâmplă? Ce este?
Verity clătină din cap, fără să scoată o vorbă. Demelza privi în jur. Celelalte femei nu observaseră nimic. Începu să vorbească despre orice îi trecea prin cap, urmărind buzele lui Verity care tremurau, își reveneau și apoi tremurau din nou. Una dintre doamne ieși. Apoi o urmă și cealaltă. Demelza împinse un scaun în spatele lui Verity și o forță să stea jos.
― Acum poți să-mi spui, șopti ea. Ce este? S-au întâlnit? Mi-a fost teamă că așa se va întâmpla.
Verity clătină din nou din cap. Părul ei, la fel de greu de stăpânit ca puful de mărăcine, i se desfăcuse. În încăpere intrară trei femei sporovăind, iar Demelza se ridică repede în spatele scaunului lui Verity și spuse:
― Lasă-mă să-ți aranjez părul. De la atâta dans ți s-au desprins acele. Nu te mișca și ți-l aranjez într-o clipită. Ce cald e aici! Mi-a obosit mâna de cât vânt mi-am făcut cu evantaiul.
Continuă să vorbească, scoțând și punând la loc acele de păr și o dată sau de două ori când capul lui Verity începu să tremure, își puse degetele, răcoroase și sigure cu tot vinul băut, pe fruntea lui Verity, lăsându-le acolo până când spasmul trecu.
― Nu mai pot să trec din nou prin toate astea, spuse brusc Verity cu voce scăzută. Nu mai pot. Știam că probabil așa se va întâmpla, dar acum nu pot face față. Nu... nu pot face față.
― La ce să faci față? spuse Demelza. Spune-mi ce s-a întâmplat!
― S-au... s-au întâlnit când el pleca. În capătul scărilor. Știam că în seara asta n-o să fie bine. Așteptam o ocazie, dar Francis este întors pe dos de săptămâni întregi. S-au certat din nou groaznic. Andrew a încercat să fie împăciuitor, dar nu s-a putut înțelege cu el. L-a lovit pe Andrew, am crezut că Andrew o să-l omoare. Dar nu a făcut decât să-l privească pe Francis – am simțit cumva că disprețul lui îmi era adresat și mie...
― Oh, prostii!
― Da, spuse Verity. Eu sunt de vină. Am vrut să fie bine pentru toată lumea. Am vrut să păstrez și afecțiunea lui Francis și pe a lui Andrew și mi-a fost frică să-i spun lui Francis. Dacă i-aș fi spus mai demult, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată – nu în felul ăsta. Mi-a fost frică să dau lucrurile pe față. Am fost... timidă. Cred că este singura slăbiciune pe care Andrew nu o suportă...
― Te înșeli, Verity. Nimic nu contează dacă simțiți unul pentru altul ceea ce simțiți voi...
― Așa că a plecat. Fără să-mi arunce o privire sau un cuvânt. A fost mai rău ca ultima dată. Acum știu că n-am să-l mai văd niciodată...
În sala de joc, Ross pierduse treizeci de guinee în tot atâtea minute, iar Francis aproape tot pe atât în jumătate din acest timp. Francis se întorsese de la aer în încăpere cu fața vânătă de furie.
Se așezase fără o vorbă la masa de faraon, și nimeni nu-i spusese nimic; dar expresiile fețelor celor doi veri aruncau o lumină sumbră asupra jocului. Chiar și cel care ținea banca, un bărbat pe nume Page, părea stânjenit; și curând Margaret Cartland căscă și se ridică, strecurându-și înapoi în săculeț câteva monede de aur.
― Hai, Luke, am înțepenit stând pe scaun așa de mult. Hai să facem o mică plimbare prin sala de bal înainte să înceapă dansurile scoțiene!
Noul ei iubit se ridică ascultător; îi aruncă o privire stânjenită lui Francis, dar acesta îi ignoră în timp ce ieșeau.
În ușă, ea studie sala de bal în timp ce-l ținea posesivă de braț pe Vosper. Dansul se sfârși, perechile se despărțiră în grupuri care se desfăcură și ele treptat pe măsură ce oamenii se deplasau către încăperea cu gustări sau prin colțuri, pe sub ferigi.
― Dansurile astea pretențioase mă plictisesc teribil, spuse ea. Toate figurile astea, fără nici un rezultat.
― Preferi ca figurile tale să ducă la ceva, spuse Vosper. Mă bucur să aflu asta.
― Ah, țț, țț, obraznicule, spuse ea. Adu-ți aminte unde suntem! Oh, la naiba, cred că este pauză.
― Păi, nu contează, pot să-mi folosesc coatele la fel de bine ca alții, scumpo.
Margaret continuă să studieze sala. Era un grup care încă nu se împrăștiase. Erau în mare parte bărbați, dar undeva în mijloc văzu o femeie... sau niște femei. Curând, grupul începu să se deplaseze ca un roi de albine către câteva scaune libere, pe care le ocupă; apoi, o parte din trântori plecară în căutare de mâncare și băutură. Acum putu să vadă că era vorba de două femei, una cu o față plăcută, cu privirea tristă, cam de treizeci de ani și o fată uimitoare cu o bogăție de păr negru, cu umerii bine conturați deasupra unei rochii sclipitoare cu ornamente de un roșu-aprins.
― Rămâi în sala de joc, iubito, spuse Vosper. O să-ți aduc ceva aici.
― Nu, lasă-i să se lupte! Spune-mi, cine este tânăra de acolo? Cea în argintiu și cu capul sus. Este din ținutul nostru?
Vosper își puse lornionul.
― Habar n-am. Are o siluetă drăguță. Hm, chiar e frumoasă. Uite ce e, mă duc să-ți aduc niște jeleuri și prăjiturele în formă de inimă.
După ce el plecă, Margaret opri un bărbat pe care îl cunoștea și află cine erau cele două femei. La aflarea veștii, un zâmbet de surprindere îi jucă pe buze. Nevasta lui Ross. El juca faraon cu o față amară și furioasă în timp ce ea flirta cu o jumătate de duzină de bărbați și nu-i dădea nici o atenție. Margaret se întoarse și îl privi pe Ross care miza bani pe o carte. Din partea asta nu i se vedea cicatricea.
Nu-i părea rău că această căsătorie era un eșec. Se întreba dacă el avea vreun ban. Avea un dispreț aristocratic neștirbit pentru sumele mici, ea știa acest lucru; dar ceea ce conta era venitul pe care îl avea, nu mărunțișul. Și-l amintea de acum cinci ani din coliba de pe malul râului și se întrebă dacă mai avea vreo șansă să-i ofere din nou consolare.
Luke Vosper se întoarse, dar ea refuză să intre în sală, preferând să rămână la ușă și să urmărească ce se întâmpla. Cam zece minute mai târziu, cel cu banca trase ultimele două cărți ale acelei mâini, iar de astă dată Ross văzu că ieșise învingător. În timp ce își aduna câștigul, o descoperi pe Margaret Cartland aplecată lângă el.
― Domnul meu, ați uitat că aveți o soție, eh?
Ross își ridică privirea spre ea. Ochii lui mari erau larg deschiși.
― Nu e nici o glumă, vă asigur. Este de-a dreptul senzațională. Dacă nu mă credeți, veniți să vedeți.
― Ce vreți să spuneți?
― Exact ceea ce spun. Dacă mă credeți bine, dacă nu, nu.
Ross se ridică și merse la ușă. Dacă s-ar fi gândit vreodată la Demelza în ultima oră, ar fi văzut-o numai în grija lui Verity. Nici nu i-ar fi trecut prin cap să se gândească că Demelza ar putea avea grijă de Verity.
Primul dans de după pauză era gata să înceapă în scurt timp. Orchestra se întorsese pe podium și își acorda instrumentele. După liniștea sălii de joc, conversația și râsetele îl izbiră. Privi împrejur, conștient că Margaret și Vosper erau cu ochii pe el.
― Acolo, domnul meu, spuse Margaret. Acolo unde sunt toți bărbații ăia. Cel puțin mie așa mi s-a spus, că este soția dumneavoastră, dar poate am fost greșit informată. Eh?
Urma o altă gavotă, mai puțin ceremonioasă și lentă decât menuetul și destul de îndrăgită pentru a aduce majoritatea oamenilor la dans. Competiția pentru Demelza încă era crâncenă. În timpul pauzei, băuse un vin roșu franțuzesc ca să mai schimbe și își pusese la bătaie tot talentul de a conversa pentru a o ține sub observație pe Verity, care stătea lângă ea fără să spună o vorbă.
Chiar era vina ei că în acel moment ciorovăiala se întețise; pentru că, în timp ce se gândea la Verity și își făcea griji pentru Ross, nu fusese atentă la ce spusese și nu mai puțin de trei bărbați credeau că le promisese dansul. John Treneglos fusese târât de acolo de soția lui furioasă, dar Sir Hugh Bodrugan era unul dintre cei trei care încerca prin prestanța și vârsta lui să i-o smulgă lui Whitworth, care se sprijinea pe veșmântul lui ca să-l ajute în fața privirilor amenințătoare ale lui Sir Hugh; al treilea era Ensign Carruthers, care asuda din greu, dar ținea la tradiția marinei și nu pleca steagul.
La început discutară cu ea, apoi se certară între ei, apoi făcură din nou apel la ea, în timp ce William Hick înrăutăți situația amestecându-se și el. Puțin agitată, Demelza își ridică paharul și spuse că ar fi trebuit să dea cu banul pentru ea. Lui Carruthers acest lucru i se păru deosebit de corect, numai că prefera zarurile; dar Sir Hugh se înfurie și spuse că nu avea nici o intenție să-și încerce norocul într-o sală de bal pentru vreo femeie. Dar în același timp, nu avea de gând să renunțe la femeie. Demelza îi propuse să o ia pe Verity.
― Oh, Demelza, zise Verity.
Dar Sir Hugh se înclină spre Verity și spuse:
― Mulțumesc, sigur, la un alt dans.
În clipa aceea, din spatele celorlalți apăru un bărbat înalt, iar Demelza se întrebă, cu senzația unei catastrofe, dacă acesta nu era cumva un al patrulea pretendent. Apoi își înălță capul și văzu că așa era.
― Iertați-mă, domnule, spuse Ross, croindu-și drum. Mă scuzați, domnule! Mă scuzați, domnule! Ajunse pe marginea sălii de dans și se înclină ușor, mai degrabă indiferent, spre Demelza. Am venit să văd dacă ai nevoie de ceva, draga mea.
Demelza se ridică.
― Știam eu că am promis cuiva acest dans, spuse ea.
Se stârni un râs general căruia Sir Hugh nu i se alătură. Băuse toată seara și nu-l recunoscuse la început pe Ross, pe care îl vedea rareori.
― Nu, domnule. Nu, doamnă; nu este cinstit, pentru Dumnezeu! Mie mi-a fost făgăduit. Vă spun că mie mi-a fost făgăduit. Vă spun că mi-a fost făgăduit. Și nu permit așa ceva. Nu sunt obișnuit să mi se pună la îndoială cuvântul!
Ross se uită la el, la jaboul cămășii lui pătat cu picături de vin, la fața lui solidă și lată, la smocurile de păr care îi creșteau în nări și în urechi, la peruca neagră și ondulată pe care o purta deasupra sprâncenelor, la haina lui purpurie, la vesta brodată cu mătase roșie și la pantalonii de mătase până la genunchi. Îl măsură din cap până în picioare, pentru că Sir Hugh fusese și el amestecat în moartea lui Jim la fel ca toți ceilalți. Faptul că dansase cu Demelza era un afront.
― Ai promis acest dans? o întrebă Ross pe Demelza.
Demelza se uită în ochii lui reci, căutând înțelegere, dar nu descoperi nimic. Sufletul îi fu cuprins de amărăciune.
― Da, răspunse ea. Probabil că i l-am promis lui Sir Hugh. Haideți, Sir Hugh! Nu prea știu să dansez gavotă, nu așa cum se cuvine, dar puteți să-mi arătați. M-ați condus splendid la ultimul dans popular, Sir Hugh.
Se întoarse și ar fi plecat cu baronetul pentru a se alătura celorlalți care își ocupau acum pozițiile. Dar Ross o prinse brusc de braț.
― Totuși am să fac uz de dreptul meu, așa că trebuie să-ți dezamăgești toți prietenii.
Atunci Sir Hugh îl recunoscu. Deschise gura să protesteze.
― La naiba! E cam târziu să vă arătați un interes așa viu...
Dar Ross plecase, iar Demelza îl urmase, furioasă și teribil de rănită.
Se înclinară unul către altul când începu muzica. Nu dansau deloc bine împreună.
― Poate că ar fi trebuit să cer să-ți fiu prezentată ținând cont că a trecut atâta timp de la ultima noastră întâlnire, spuse Demelza tremurând toată.
― Nu mă îndoiesc că a avut cine să te consoleze în absența mea, spuse Ross.
― Nu te-ai sinchisit să vii să vezi dacă mai sunt pe aici sau nu.
― Se pare că nu am fost bine-venit când am făcut-o.
― Păi, nu toată lumea a fost atât de lipsită de maniere și neglijentă ca tine.
― În locuri ca ăsta este întotdeauna posibil să se strângă câțiva gură-cască. Întotdeauna există câțiva din ăștia prin jur în căutarea acelora care îi încurajează.
Demelza spuse cu o amărăciune triumfătoare:
― Nu, Ross, mă nedreptățești! Și pe ei! Unul este baronet și trăiește la conacul Werry. M-a invitat la ceai și să jucăm cărți. Unul este un prelat care a călătorit prin toată Europa. Unul este ofițer în marină. Unul este chiar rudă cu tine. Oh, nu, Ross, nu poți spune așa ceva!
― Ba pot și o spun. Era la fel de furios ca ea. Unul este un dezmățat bătrân și libidinos al cărui nume este rău famat în cercurile onorabile. Altul este un filfizon prefăcut și afectat care o să strice și mai rău reputația bisericii. Un altul este un tânăr marinar în căutare de aventuri cu orice curvă. Ei și cei de teapa lor umblă după tot ce le pică în mână. Mă întreb dacă nu ți s-a făcut greață de complimentele lor.
„N-o să plâng“, își spuse Demelza în sinea ei. „N-o să plâng. N-o să plâng. N-o să plâng.“
Se înclinară din nou unul către celălalt.
― Îi detest pe toți, rosti Ross pe un ton puțin mai neutru. Pe oamenii ăștia și prostia lor. Uită-te la burțile lor grase și la nasurile gutoase, la gușile tremurătoare și la ochii cu pungi sub ei; îmbuibați și împopoțonați, și umflați de băutură, și fardați țipător. Nu pot să înțeleg cum îți place să te amesteci cu ei. Nu e de mirare că Swift a scris despre ei așa cum a scris. Dacă asta e lumea căreia îi aparțin și eu, atunci mi-e rușine cu ea!
Se despărțiră, și când se apropiară din nou, Demelza ripostă pe neașteptate:
― Ei bine, dacă crezi că toți proștii, toți grașii și urâții fac parte din clasa ta, nu faci decât să te înșeli ca toată lumea! Dacă Jim a avut ghinion și a murit, și dacă Jim și Jinny erau oameni drăguți și cumsecade, crezi că toți oamenii săraci sunt la fel de buni și drăguți ca ei? Ei bine, aici te înșeli amarnic și pot să spun asta pentru că eu știu. Am trăit cu ei, ceea ce tu nu vei face niciodată! Există buni și răi de toate felurile și în toate clasele, și nu vei face ordine în lume considerând că toți cei de aici sunt de vină pentru moartea lui Jim...
― Da, sunt, cu egoismul și cu lenea lor...
― Și nu vei face ordine în lume nici dacă bei brandy toată seara și joci în sala de joc și mă lași să am grijă singură de mine la primul meu bal, iar apoi vii în mijlocul lui și ești grosolan cu cei care au încercat să aibă grijă de mine...
― Dacă te porți așa n-o să mai mergi la nici un bal.
Ea îl înfruntă.
― Dacă tu te porți așa nici n-o să mai vreau!
Se treziră că amândoi se opriseră din dans. Îi încurcau pe ceilalți. El își trecu mâna peste față.
― Demelza, spuse el, am băut amândoi prea mult.
― Vreți să fiți amabil să ne faceți loc, domnule! spuse o voce din spatele lui.
― Nu vreau să mă cert, spuse Demelza răgușită. Niciodată, știi bine. Ross, nu te poți aștepta să simt același lucru ca tine în privința lui Jim. Nu l-am cunoscut aproape deloc și nu am fost la Launceston. Poate că pentru tine e ceva obișnuit, dar pentru mine este prima dată când vin la așa ceva. Aș fi foarte fericită dacă și tu ai fi fericit.
― La dracu’ cu petrecerile, spuse el. Nu trebuia să fi venit deloc.
― Vă rog, dați-vă la o parte domnule, spuse o altă voce exasperată. Dacă vreți să faceți conversație, faceți-o în altă parte.
― Vorbesc unde îmi place, spuse Ross aruncându-i bărbatului o privire mânioasă.
Bărbatul se înmuie și se îndepărtă cu partenera lui. Demelza rosti cu voce blândă:
― Hai, Ross! Dansează! Arată-mi cum se face! Un pas încoace, nu-i așa, apoi unul încolo. N-am dansat niciodată bine gavotă, dar e frumoasă și plină de viață. Hai, dragul meu, încă n-am murit și există întotdeauna un mâine. Hai să dansăm frumos amândoi înainte de a ne ciondăni mai rău.