A doua zi dimineață, nu exista nici o îndoială că familia Warleggan nu privea cu ochi buni felul în care se încheiase disputa de la masa de joc. Stânjeneala și tensiunea erau evidente. Ross se întrebă dacă nu cumva se așteptau ca oaspeții să stea jos și să se lase ruinați în tăcere.
Dar în momentul acela nu avea prea mult timp să analizeze problema, pentru că trebuia să se întâlnească cu Harris Pascoe înainte de a pleca acasă.
În toate aceste zile compania de cupru fusese uitată aproape cu totul; dar acum erau multe de făcut în privința afacerilor și multe de discutat. După un timp, bancherul îi spuse agitat:
― Am aflat că ați fost la Launceston pentru câteva zile.
― Deci ați aflat.
― Știți, e un lucru curios, deși de-abia mă urnesc vreodată de acasă – cu excepția faptului că urc din când în când dealul pentru sănătatea mea – totuși toate v-veștile din lume ajung la mine. Sper că n-ați pățit nimic rău în această aventură?
― Nu am pățit nimic, dacă vă gândiți la trup. Bineînțeles că mai sunt câteva zile în care febra ar putea apărea.
Pascoe tresări ușor.
― Eu, unul… ăăă… socotesc că acțiunea dumneavoastră de a deschide porțile temniței nu a fost una apreciată.
― Nici nu mă așteptam să fie.
― Așa e. Tânărul a murit? Da... Țineți minte, nu cred că va ieși mare lucru din cazul ăsta. În orice anchetă legată de comportamentul dumneavoastră va apărea în mod normal întrebarea dacă traiul deținuților era posibil în acea închisoare și nu va fi în interesul magistraților implicați să se facă prea multă publicitate acestui incident. Adevărul e, să știți, că majoritatea sunt de viță nobilă și bine intenționați, iar cel mai mare păcat al lor este lipsa de interes. Mulți dintre ei își exercită autoritatea cu un spirit public admirabil. Și au destul respect pentru ce cred oamenii din ținut ca să nu-și dorească să se facă de râs. Cred că vor hotărî să strângă rândurile și să ignore rolul pe care l-ați jucat. În ceea ce mă privește, asta e părerea mea.
Ross își lovea cizma de călărie cu biciul.
― P-poate că este un mic ghinion, spuse Pascoe, privind pe fereastră, faptul că unii dintre tovarășii dumneavoastră care dețin acțiuni la Compania Carnmore sunt, ca să spunem așa, de cealaltă parte a baricadei.
― Ce vreți să spuneți?
― Păi, sunt magistrați, nu-i așa, și în consecință s-ar putea să vadă lucrurile în felul lor: St. Aubyn Tresize, Alfred Barbary și ceilalți. Oricum acest lucru nu va avea nici o consecință.
Ross se ridică și mormăi:
― O să avem destul de furcă și fără să ne războim între noi.
Pascoe își aranjă ochelarii și își îndepărtă o scamă de pe haină.
― Nu am fost aseară la bal, dar mi s-a spus că întrunirea a fost extrem de agreabilă. Înțeleg că soția dumneavoastră a avut un succes desăvârșit.
Ross îl privi pătrunzător. Pascoe nu era sarcastic de obicei.
― În ce sens?
Bancherul îl privi în ochi, ușor surprins.
― În sensul cel mai plăcut, îmi închipui. Dacă există și un mod neplăcut de a avea succes încă nu l-am descoperit.
― Oh, spuse Ross. N-am fost deloc în apele mele aseară. Nu prea am observat.
― Sper că nu este vreun simptom al febrei?
― Oh, nu... Ce spuneați?
― Despre ce?
― Despre soția mea.
― Oh, repetam numai ce mi-a ajuns la urechi. Câteva doamne i-au remarcat frumusețea. Și cred că și lordul locotenent a întrebat cine era.
― Oh, spuse Ross, încercând să-și ascundă surpriza. Asta e foarte măgulitor.
Harris Pascoe îl conduse la ușă.
― Stați la familia Warleggan?
― Ne-ar fi fost greu să-i refuzăm. Nu cred că o să mai fim invitați și altă dată, pentru că vestea că sunt implicat în compania de cupru nu mai poate fi ascunsă mult timp.
― Nu-u. Iar conflictul de noaptea trecută dintre dumneavoastră și Matthew Sanson va spori și el tensiunea.
― În mod sigur sunteți bine informat.
Pascoe zâmbi.
― Un bărbat pe nume Vosper mi-a povestit. Dar g-genul ăsta de ceartă se răspândește repede în oraș.
― Nu există nici un motiv să-i fi afectat pe cei din familia Warleggan. Nici măcar nu jucau atunci.
― Nu, dar el este văr cu ei, să știți.
Ross rămase nemișcat.
― Cu familia Warleggan? N-am știut.
― Bătrânul, bunicul – știați că a fost fierar? Da, ei bine a avut trei copii. Fata, măritată cu un pierde-vară numit Sanson, tatăl lui Matthew Sanson. Fiul mai mare al bătrânului este Nicholas, tatăl lui George, iar fiul cel mic este Cary.
― Oh, spuse Ross gândindu-se la ce aflase. Trebuia să mediteze mult asupra lor. Se ocupă de mori, nu-i așa?
― A-așa se spune, răspunse Harris cu o expresie bizară.
Plecară de la familia Warleggan la unu, iar George îi conduse mărinimos pe treptele de la intrare. Nici o vorbă despre zarva din timpul nopții, ca și când Sanson nici n-ar fi existat. Se despărțiră cu râsete, mulțumiri și diverse promisiuni nesincere de a se întâlni din nou foarte curând, apoi cei cinci Poldark își îndemnară caii pe Princess Street. Când Demelza era gata să încalece, un rândaș de la Seven Star Tavern veni peste drum la ea și îi dădu o scrisoare într-un plic sigilat; dar cu atâția oameni în jur, avusese timp numai să o bage în buzunarul costumului de călărie și să spere că nu observaseră ceilalți.
Încordarea nu se risipise pentru că din seara precedentă Francis nu-i adresa o vorbă surorii lui, și în timp ce călăreau grupați, nimeni nu părea tentat să vorbească. Dar când ajunseră în câmp deschis, Ross și Francis o luară înainte, iar cele trei femei îi urmară la pas în șir, cu cei doi servitori de la Trenwith și cu bagajele pe caii din urmă. Așa că Ross și Francis avură ocazia unei ultime discuții prietenești; nu avea să se mai repete prea curând; în urma lor, cum Verity nu avea nimic de spus, Elizabeth și Demelza conversară pentru prima dată în viață de la egal la egal.
Evitând cu grijă subiectul căpitanului Blamey, Ross și Francis vorbiră despre Matthew Sanson. Francis nu știuse de relația lui de rudenie cu familia Warleggan.
― Să fiu al naibii, spuse Francis, ce mă necăjește este că am jucat în ultimii trei ani cu escrocul ăsta. Bineînțeles că el a câștigat din greu. Obișnuia să piardă uneori, dar rareori în fața mea. Mă face să mă întreb câți bani mi-a luat trișând.
― Bănuiesc că cea mai mare parte. Ascultă Francis, nu cred că lucrurile trebuie lăsate așa. Eu nu am nimic de câștigat dacă merg mai departe. Dar tu ai. Și probabil că și alții. Cred că familia Warleggan nu trebuie pusă la socoteală.
― Am putea încerca să-i stoarcem înapoi o parte din câștiguri?
― De ce nu? E proprietar de mori și se scaldă în bani. De ce nu ar putea fi făcut să plătească?
― Era bine să mă fi gândit la asta înainte să plecăm; m-aș fi putut face auzit de către unii despre care știu că le va părea rău. Am un simțământ neplăcut că înainte de a putea face ceva, el o s-o șteargă din ținut.
― Păi, rămân morile lui. Nu le poate abandona.
― Nu-u.
Ross văzu că Demelza și Elizabeth vorbeau, iar sunetul vocilor lor purtate de vânt îi făcu plăcere. Ar fi ciudat și totodată plăcut dacă cele două femei s-ar împrieteni. Își dorise dintotdeauna acest lucru.
Când ajunseră la Trenwith trebuiră să intre și să ia ceaiul. Geoffrey Charles și Julia trebuiră inspectați să vadă dacă n-au pățit nimic, așa că se făcu târziu când Ross, cu copilul care plângea ghemuit în brațe, și Demelza, care se apropie să se uite la Julia, porniră să străbată ultimii cinci kilometri până la Nampara.
― Verity a fost afectată rău din nou, spuse Ross. Stătea acolo la ceai și de-abia a scos o vorbă. Expresia ei m-a făcut să mă simt prost. Slavă Domnului că măcar noi n-am avut nici o vină.
― Nu, Ross, spuse Demelza, cu scrisoarea arzându-i în buzunar.
Aruncase o privire asupra ei la Trenwith.
Coniță Demelza (așa începea)
De vreme ce ne-ați reunit și de data asta, mă adresez dumneavoastră să ne ajutați mai departe în această criză care ne afectează legătura. Francis este absolut imposibil; nu poate exista nici o reconciliere. În consecință, Verity trebuie să aleagă, și încă repede, între noi. Nu mă tem pentru alegerea ei, dar îmi lipsesc doar mijloacele de a comunica cu ea și de a face ultimele aranjamente. În această privință vă cer ajutorul...
― Nu, Ross, spuse Demelza.
Când ajunseră la crângul de la intrarea în valea lor, apăru soarele, și se opriră o clipă pentru a privi. El spuse brusc:
― Nu-mi place că ne întoarcem astăzi la casa noastră și la pământul nostru din pricina gândului că Jinny este nefericită și că am dat greș.
Ea îi acoperi mâna cu mâna ei.
― Nu, Ross, nu se poate. Ne întoarcem la fericirea noastră și la succesul nostru. Și mie îmi pare rău pentru Jinny, și îmi va părea mereu; dar nu putem lăsa ca nefericirea altor oameni să ne strice viața. Nu putem, pentru că altfel nimeni n-ar mai fi niciodată fericit. Nu putem fi legați astfel cu toții unul de altul, altfel de ce ne-ar mai fi făcut Dumnezeu pe fiecare în parte? De vreme ce avem fericirea noastră, trebuie să ne bucurăm de ea, pentru că cine știe cât va dura?
El o privi.
― Totul este al nostru și trebuie să-l prețuim, Ross, îi spuse ea. Nu folosește la nimic să urli la lună și să-ți dorești ca toată lumea să fie la fel de norocoasă cum suntem noi. Eu sunt mulțumită și aș vrea ca și tu să fii la fel. Ai fost odată, și nu e prea mult de atunci. Te-am dezamăgit eu?
― Nu, spuse el. Nu m-ai dezamăgit.
Ea respiră adânc.
― Ce plăcut e să vezi marea după ce ai fost departe de ea mai mult de o zi.
El râse puțin – pentru prima dată de când se întorsese acasă.
De vreo două săptămâni vântul bătea dinspre sud-est. Marea era uneori calmă și verde, iar alteori, plină de valuri cu creste înspumate și înfoiate. Dar astăzi erau valuri mari. Vedeau linia lungă a brizanților apropiindu-se încet, cu crestele verzi în bătaia soarelui spărgându-se departe în larg și umplând întregul golf cu văi albe de spumă strălucitoare.
Când pătrunseră mai adânc printre copaci, Garrick veni țopăind către ei, cu bale la gură și cu limba roșie atârnând de bucurie. Darkie îl cunoștea și îl ignoră, dar Caerhays, noul cal al Demelzei, nu se bucură deloc; făcu câțiva pași lateral și scutură din cap până când se liniștiră cu toții. Când porniră din nou, văzură silueta unei fete fugind spre deal. Părul negru și lung îi flutura, iar în mână avea o traistă care se legăna în timp ce fugea.
― E tot Keren Daniel, spuse Demelza. De câte ori se duce la Sawle să ia ceva o ia pe scurtătură prin grădina mea din spate.
― Bănuiesc că nimeni nu i-a spus să facă altfel. Că tot veni vorba, în dimineața asta am fost întrebat dacă Dwight Enys are o aventură cu o femeie din vecini. Ai auzit vreun zvon despre așa ceva?
― Nu, răspunse Demelza și din acea clipă toate îi deveniră clare. Oh!
― Ce e?
― Nimic.
Ajunseră la pod și îl traversară. Ross simți un impuls subit să împărtășească dorința Demelzei de a fi fericită, să-și ceară iertare de la ea pentru neplăcerile de noaptea trecută. Și pentru ce nu ar fi făcut-o? Era ciudat cât de ușor veneau cuvintele amare și cât de greu cele bune.
― M-ai auzit vorbind despre Harris Pascoe?
― Bancherul tău?
― Da. Pare a fi cel mai bine informat om din ținut. Nici n-a fost aseară la întrunire și cu toate astea știa tot despre succesul pe care l-ai avut acolo.
― Succesul pe care l-am avut? întrebă Demelza, încercând să detecteze nota de sarcasm așa cum făcuse și Ross.
― Da; cum au spus doamnele cât de frumoasă erai și cum a dorit lordul locotenent să-ți cunoască numele.
― Isuse! rosti Demelza, simțind că o trec toate căldurile. Glumești!
― Deloc.
― Cine i-a spus așa ceva?
― Oh, probabil cineva bine informat.
― Isuse! exclamă din nou Demelza. Nici măcar nu știu care era lordul locotenent.
― Așa că vezi că au fost alții în stare să te aprecieze, chiar dacă eu nu am fost.
― Oh, Ross, nu-mi vine să cred, spuse Demelza cu un ton un pic mirat. Nimeni nu putea băga de seamă nimic în înghesuiala aia. A spus-o ca să-ți facă plăcere.
― Nici vorbă de asta, te asigur.
Ajunseră la ușa de la intrare a casei. Era deschisă, dar nu era nimeni care să-i întâmpine.
― Eu... E ciudat dacă stau să mă gândesc, spuse ea. Probabil că din pricina rochiei grozave alese de tine.
― O ramă frumoasă nu face și tabloul frumos.
― Pfuu... Mă face să mă simt ciudat...
John Gimlett veni în grabă pe lângă casă și își ceru iertare că nu fusese acolo să-i întâmpine; fața lui rotundă și lucitoare era voioasă și prietenoasă și îi făcu să se simtă bine-veniți acasă. Ross fu gata să-i dea copilul, dar Demelza se împotrivi și fu ajutată prima să descalece.
Luă de la Ross bebelușul care dădea din picioare și se opri o clipă luându-l mai comod în brațe. Julia își dădu seama pe dată cine o ținea în brațe și pe fața ei bucălată se întinse un zâmbet de veselie. Râse și ridică mânuța strânsă pumn. Demelza îi sărută pumnul și cercetă fața copilului să vadă dacă se schimbase ceva. Julia arăta un pic mai puțin înfloritoare decât cu treizeci și șase de ore în urmă. Demelza era de părere că la vârsta aceea nici un copil nu era bine îngrijit dacă rămânea prea mult timp fără mama lui. (Doamnele spuseseră ce frumoasă, iar lordul locotenent întrebase... „A fost din pricina rochiei grozave alese de tine, Ross“; „O ramă frumoasă nu face și tabloul frumos“, spusese el.) Demelza știa că, atunci când Julia va fi mare, va fi mândră de tatăl ei; nu îi trecuse prin cap că ar putea fi mândră și de mama ei. Un gând minunat, strălucitor asemeni soarelui pe mare. Va face tot ce-i va sta în putere. Va învăța să fie o doamnă, va învăța să îmbătrânească cu grație și farmec. Era încă tânără, așa că încă avea șansa să învețe.
Își înălță capul și îl privi pe Ross care tocmai descăleca. Noaptea trecută și cea de dinainte îi fusese teamă pentru el. Dar astăzi el își recăpătase echilibrul. Ea credea că, dacă l-ar putea convinge acum să mai stea puțin pe acasă, își va recăpăta și mulțumirea. De ea depindea cu adevărat să aibă grijă de asta.
Julia se foia și scâncea în brațele ei.
― Na-na-na. Na-na buf-na-na-na, gânguri și râse singură de caraghioslâcul ei.
Demelza oftă, conștientă de complexitatea, dar și de bunăvoința pe care i-o arătase viața, se întoarse și intră cu copilul în casă.