Keren avea toate motivele să se grăbească. Avea în traistă două sardele sărate pentru cina lui Mark, pe care dăduse doi penny, și voia să o pregătească la timp. Ajunse acasă alergând cea mai mare parte din drum, dădu buzna în casă și începu să adune vreascuri ca să aprindă focul. Mark muncea și pentru Will Nanfan la mica lui fermă ca să mai câștige ceva bani. Toată săptămâna asta când fusese în schimbul de noapte programul lui fusese în mină de la zece la șase dimineața, somn de la șapte la douăsprezece, săpatul propriei grădini timp de o oră, apoi o milă de mers pe jos până la Nanfan, unde muncea de la două la șapte. Se întorcea acasă pe la șapte și jumătate unde mai muncea cam o oră până la cină, după care o ștergea din nou la mină. Era greu, dar era nevoit să o facă, pentru că Keren nu era o gospodină bună. Prefera întotdeauna să cumpere ceva de mâncare în loc să gătească. Era un lucru pe care vecinii ei nu-l înțelegeau deloc.
În Sawle rămăsese să se uite la doi bărbați care se bătuseră pentru o plasă de pescuit. Acum văzuse că a ajuns acasă la timp și nu avusese pentru ce să se grăbească. Dar nu se învinui și nici nu se plânse în sinea ei că Mark o ținea așa din scurt cu timpul – și asta dintr-un alt motiv foarte întemeiat. Dwight era astăzi acasă.
Nu-l mai văzuse de aproape o săptămână. Iar astăzi era acasă.
Pregăti cina, îl trezi pe Mark, îl privi cum mănâncă și ciuguli și ea câte ceva. Era capricioasă în această privință ca și în toate celelalte, preferând aproape să moară de foame atunci când mâncarea nu-i plăcea, dar atunci când se ivea ceva gustos mânca până când de-abia se mai putea mișca.
Stătea acolo și îl privea pe Mark pregătindu-se pentru mină, așa cum mai făcuse de multe ori până atunci, cu o încordare ciudată ascunsă în trup, întotdeauna din aceeași pricină. În ultima vreme fusese mai posomorât, mai puțin îngăduitor cu toanele ei; uneori avea impresia că o urmărea. Dar acest lucru nu o îngrijora, pentru că era sigură că întotdeauna va fi mai șireată decât el; când era el prin preajmă era atentă să nu facă ceva care să-l facă bănuitor. Era liberă cu adevărat numai în timpul acestor nopți în care Mark muncea, și până atunci îi fusese teamă să se folosească de ele – nu de teama că va fi descoperită, ci de teama a ceea ce va crede Dwight despre ea.
Soarele coborâse după o pătură de nori noptatici, iar apusul se făcuse remarcat numai printr-o ultimă înroșire a cerului înainte de căderea întunericului. În încăpere umbrele erau deja întunecate. Keren aprinse o lumânare.
― Ai face bine să economisești lumina până când va fi întuneric de tot, spuse Mark. Cu lumânările astea la nouă penny livra, cu una și cu alta...
Întotdeauna se plângea că lucrurile sunt prea scumpe. Se aștepta ca ea să trăiască în beznă?
― Dacă ai fi construit casa cu fața în partea cealaltă, ar fi avut mai multă lumină seara, spuse ea.
Orientarea casei o făcea întotdeauna să se plângă. Oare se aștepta ca el s-o ia și s-o așeze exact așa cum își închipuia ea?
― Nu uita să închizi ușa cu zăvorul cât timp sunt plecat, ceru el.
― Dar asta înseamnă că trebuie să mă scol ca să-ți deschid.
― Nu-i nimic. Fă așa cum îți spun. Nu pot să mă gândesc că dormi singură aici și fără apărare, ca în dimineața asta. Mă întreb cum de-ți trece prin cap să dormi așa.
Ea ridică din umeri.
― Nici unul dintre localnici n-ar îndrăzni să se aventureze aici. Iar un cerșetor sau un vagabond n-ar avea de unde să știe că nu ești aici.
Mark se ridică în picioare.
― Păi, ai grijă să încui diseară!
― Bine.
El își strânse lucrurile și o luă către ușă. Înainte de a ieși, aruncă o privire înapoi către ea, așa cum stătea în lumina singurei lumânări. Lumina strălucea pe pielea ei palidă, pe pleoapele ei palide, pe genele negre și pe părul negru. Buzele ei erau strânse și nu-și ridică capul. Fu cuprins subit de un spasm de iubire, de suspiciune și de gelozie. Ea stătea acolo încântătoare, ca fructul dorit. Era nevasta lui, și totuși de săptămâni întregi încolțise în el gândul că nu era cu adevărat făcută pentru el.
― Keren!
― Da?
― Și vezi să nu deschizi la nimeni până nu mă întorc.
Ea îl privi în ochi.
― Nu, Mark. N-o să deschid la nimeni.
Plecă întrebându-se pentru ce acceptase atât de liniștită cuvintele lui, ca și când nu ar fi fost deloc surprinsă.
După ce plecă, Karen rămase nemișcată un timp destul de lung. Apoi suflă în lumânare, merse la ușă și o deschise ca să poată auzi clopotul de la mină anunțând schimbarea turei. Când îl auzi, închise ușa, o zăvorî, aprinse lumânarea și merse cu ea în dormitor. Se întinse pe pat, dar fără să-i treacă prin gând să se culce. Mintea îi era plină de gânduri, iar nervii și trupul înfiorate.
În cele din urmă se ridică în picioare, își pieptănă părul, scormoni prin cutie după ultimele resturi de pudră, își puse o pelerină neagră ponosită și își legă părul cu basmaua purpurie pe care o câștigase Mark. Apoi ieși din casă. Își gârbovi umerii în timp ce mergea; merse cu un șchiopătat studiat, astfel încât să înșele pe oricine ar fi văzut-o.
Așa cum se așteptase, la Gatehouse se vedea o lumină prin ferestrele salonului lui. Se vedea o licărire și într-una din ferestrele de sus. Bone se ducea la culcare.
Nu bătu la ușă, ci merse în vârful picioarelor printre rugii de mure până când ajunse la fereastra luminată care dădea spre deal. Acolo se opri, își scoase basmaua și își scutură părul. Apoi bătu.
Avu ceva de așteptat, dar nu bătu din nou pentru că știa cât de bun era auzul lui. Brusc, draperiile fură trase la o parte și o mână deschise fereastra. Se trezi față în față cu el.
― Keren! Ce se întâmplă? Te simți bine?
― Da, răspunse ea. Am... am vrut să te văd, Dwight.
― Du-te la ușa din față! O să-ți deschid să intri.
― Nu, pot și pe aici dacă mă ajuți.
El îi întinse o mână; ea o prinse și se cățără sprintenă în încăpere; el închise grăbit ferestrele și trase draperiile.
În cămin ardea focul. Pe masa pe care erau răspândite hârtii ardeau două sfeșnice. El purta un halat de casă uzat și avea părul ciufulit. Arăta foarte tânăr și fermecător.
― Iartă-mă, Dwight! N-am... n-am putut veni la altă oră. Mark este în schimbul de noapte. Am fost atât de îngrijorată...
― Îngrijorată?
― Da. Din cauza ta. Am aflat că ai avut febră.
Fața lui se lumină.
― Oh, de asta...
― Știam că ai fost marți acasă, dar nu am putut veni, iar tu nu mi-ai trimis nici o veste.
― Cum aș fi putut?
― Păi, ai fi putut încerca cumva înainte să pleci din nou la Truro.
― N-am știut când este Mark la muncă. Nu cred că ai avut vreun motiv să-ți faci griji pentru mine, draga mea! Ne-am dezinfectat cu cea mai mare băgare de seamă înainte de a ne întoarce acasă. Știi că până și carnetul meu puțea după ce am fost în temnița aia și a trebuit să fie ars?
― Și mai spui că nu a fost nici o primejdie!
El o privi.
― Ești așa de drăguță că ți-ai făcut griji din pricina asta. Mulțumesc. Dar este periculos și să vii aici la ora asta din noapte.
― Pentru ce? Îl privi în ochi printre gene. Mark e jos în mină pentru opt ore. Iar servitorul tău este în pat.
El zâmbi ușor, cu un aer stânjenit. Cât timp mersese ieri prin Truro și din când în când în toiul reuniunii o avusese pe Keren Daniel în față. Vedea cu destulă claritate încotro se îndreptau și era sfâșiat între două dorințe, aceea de a se opri și aceea de a continua. Uneori aproape că se hotărâse să fie a lui, pentru că vedea că și ea îl dorea, dar știa că, odată ce începeau, nimeni de pe lumea asta nu ar fi putut anticipa cum ar fi putut să se sfârșească lucrurile. Gândul ăsta îl tulbura tot mai mult când lucra.
Fusese bucuros de balul din seara trecută și de contactul înviorător cu oamenii din clasa lui. Îi fusese de ajutor că se întâlnise din nou cu Elizabeth Poldark, pe care o considera cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Îi fusese de ajutor să o întâlnească pe Joan Pascoe și să compare neprihănirea ei echilibrată, sănătoasă, nealterată cu amintirea acestei mici creaturi doritoare și impulsive. Se întorsese astăzi sigur că acest joc fantastic cu focul trebuie să înceteze.
Dar în prezența lui Keren alegerea nu era atât de ușoară. Joan și celelalte fete erau „de neatins“; erau distante, erau tinere domnișoare, erau cele care alcătuiau societatea. Keren era reală. Cunoștea deja gustul buzelor ei, atingerea trupului ei care te ardea.
― Ei, nu ai de gând să mă săruți? îl întrebă ea, ca și când i-ar fi citit gândurile.
― Ba da, spuse el. Iar apoi trebuie să pleci, Keren.
Ea își lăsă repede pelerina să alunece jos și se înfipse în fața lui cu mâinile la spate, într-o atitudine ciudată de timiditate imperativă. Își înălță fața și închise pe jumătate ochii.
― Acum, spuse ea. Doar o dată.
Dwight o cuprinse cu brațele și îi sărută buzele răcoroase, dar ea nu făcu nici o încercare de a-i răspunde la sărut. Și în timp ce o săruta, deveni conștient că în ultima săptămână îi lipsise acest lucru, îi lipsise mai mult decât orice în viață.
― Sau de o mie de ori, îi spuse ea în șoaptă.
― Ce? întrebă el.
Ea privi pieziș în depărtare.
― Focul este plăcut. De ce-aș pleca?
Dwight își dădu seama atunci că este pierdut. Și ea știa acest lucru. Nu mai putea face nimic. Acum o să meargă înainte. O să meargă înainte.
― Ce-ai spus? o întrebă el.
― Sau de o mie de ori. Sau de douăzeci de mii. Sau de un milion. Sunt ale tale, numai să le ceri.
El îi cuprinse strâns fața în palme. În atingerea lui se simțea o impetuozitate subită.
― Dacă le iau singur, nu mai e nevoie să cer.
― Atunci ia-le, îi spuse ea. Ia-le!