― Citește-mi povestea cu minerul rătăcit, mătușă Verity, spuse Geoffrey Charles.
― Ți-am mai citit-o o dată.
― Păi, te rog s-o mai citești. Exact cum ai citit-o ultima dată.
Verity luă cartea și ciufuli absentă părul cârlionțat al lui Geoffrey Charles. Apoi simți un junghi în inimă, pentru că a doua zi pe vremea asta nu avea să mai fie aici ca să-i citească.
Ferestrele salonului mare erau deschise, și în încăpere pătrundea soarele de iulie. Elizabeth broda o vestă; razele soarelui se reflectau pe rochia ei făcând bejul mătăsii mai aprins. Mătușa Agatha care evita aerul curat, se ghemuise în fața micului foc; insista să fie ținut aprins și moțăia ca o pisică bătrână și obosită cu Biblia deschisă în poală, pentru că era duminică. Nu se mișca deloc, dar din când în când deschidea ochii scurt, ca și când ar fi auzit un șoarece în dosul lambriurilor. Geoffrey Charles, într-un costum de catifea cu pantaloni lungi, atârna greu pe genunchii lui Verity care stătea lângă fereastră, în penumbra unei perdele de dantelă. Francis era pe undeva prin fermă. Dincolo de pajiște, în cei doi fagi cu vârfurile tăiate gângureau niște porumbei.
Verity termină povestea și îl puse jos cu blândețe pe Geoffrey Charles.
― Are mineritul în sânge, Elizabeth, îi spuse ea. Nu-i place nici o altă poveste.
Elizabeth zâmbi fără să-și ridice privirea.
― Când o să crească, situația s-ar putea schimba. Verity se ridică în picioare. Nu cred că o să merg la slujba de seară. Mă doare capul.
― Te doare din cauză că ai stat la soare. Stai prea mult la soare, Verity.
― Trebuie să plec să văd ce e cu vinul. Nu poți să te încrezi niciodată în Mary că o să aibă grijă, pentru că visează cu ochii deschiși exact atunci când n-ar trebui.
― Vin și eu cu tine, spuse Geoffrey Charles. Îmi dai voie să te ajut, ce zici?
În timp ce ea era ocupată în bucătărie, intră Francis. În vara asta încercase să ajute la fermă. Munca asta nu prea i se potrivea; îl aducea la disperare. Geoffrey Charles alergă spre el, dar văzând expresia feței tatălui său, se răzgândi și se întoarse în fugă la Verity.
― Tabb este ultimul om rămas care mai are habar de agricultură, spuse Francis. Ellery este mai mult decât inutil. I s-a spus să refacă gardul viu de pe pășunea oilor, și într-o săptămână s-a stricat. Ne-a luat aproape o oră să băgăm turma la loc. O să-l dau afară.
― Ellery a lucrat numai în mină de când avea vreo nouă ani.
― Ăsta e și necazul, spuse Francis amar. Își privi mâinile pline de noroi. Facem tot ce putem pentru localnici, dar cum să te aștepți ca minerii să învețe peste noapte să facă garduri vii și șanțuri?
― Au stricat ovăzul?
― Nu, slavă Domnului! Printr-un noroc, prima oaie a luat-o în jos pe cărare și nu în sus.
Ovăzul urma să fie recoltat săptămâna viitoare. Ea nu va mai fi aici. Aproape că nu-i venea să creadă acest lucru.
― Francis, în seara asta nu merg la biserică. Mă doare capul. Cred că din cauza vremii calde.
― E foarte probabil să nu merg nici eu, spuse el.
― Oh, nu poți face asta. Încercă să-și ascundă îngrijorarea. Te așteaptă toată lumea.
― Elizabeth poate să meargă singură. O să reprezinte destul de bine familia.
Verity se aplecă deasupra vinului care fierbea și îi luă spuma.
― Domnul Odgers va fi decepționat. Chiar săptămâna trecută îmi spunea că alege întotdeauna cei mai scurți psalmi și ține o predică specială la slujba de seară numai ca să te mulțumească pe tine.
Francis ieși fără să răspundă, și Verity descoperi că-i tremurau mâinile. Sporovăiala lui Geoffrey Charles, care se pornise din nou când tatăl lui plecase, era ca un clinchet cristalin pe care îl auzea de departe. Alesese duminica la ora patru pentru că era singura perioadă a săptămânii în care era sigură că Francis va fi plecat. Mișcările lui în ultimele luni fuseseră impredictibile; dar rămăsese credincios acestui obicei convențional...
― Mătușică Verity! strigă băiatul. Mătușică Verity! De ce nu te duci?
― Nu pot să-ți răspund acum, iubitule, îi spuse ea brusc. Te rog să mă lași să-mi văd de treabă. Încercă să se stăpânească și merse în cealaltă bucătărie, unde se afla Mary Bartle, cu care vorbi câteva minute.
― Mătușică Verity! Mătușică Verity! Pentru ce nu vă duceți nici unul la biserică în după-amiaza asta?
― Eu nu mă duc. Tatăl tău și mama ta o să meargă.
― Dar tata tocmai a spus că nu merge.
― Nu-ți face griji! Stai și ajut-o pe Mary cu vinul! Fii atent să nu-i stai în cale!
― Dar dacă...
Ea se întoarse repede din bucătărie și, în loc să o ia prin casă, traversă grăbită curtea cu fântâna care nu mai mergea de mult și intră prin holul principal. Urcă în fugă scara. Ar fi putut fi ultima oară când îl vedea pe Geoffrey Charles, dar nu avea cum să-și ia rămas-bun.
Când ajunse în dormitorul ei, se duse repede la fereastră. Din acest colț, dacă își lipea fața de geam, vedea aleea pe care Francis și Elizabeth vor merge la biserică – dacă se vor duce.
În depărtare se auzeau foarte slab clopotele care începuseră să bată. Al treilea clopot era ușor fisurat, și Francis spunea întotdeauna că îl calcă pe nervi. Lui Francis îi vor fi necesare zece minute sau un sfert de oră să-și schimbe hainele. Bănuia că în clipa asta discută cu Elizabeth dacă să meargă sau nu. Elizabeth și-ar fi dorit să meargă. Elizabeth trebuie să-l convingă să meargă.
Stătea acolo nemișcată pe scaunul de la fereastră și atingerea geamului făcea ca în corp să i se insinueze o răceală ciudată. Nu-și putea dezlipi privirea nici o secundă de acel colț al aleii.
Știa exact cum arătau clopotarii, asudând acolo în spațiul închis al clopotniței. Știa cum arăta fiecare corist, cotrobăind prin bănci după cărțile cu psalmi, șușotind între ei, discutând mai nestânjeniți atunci când ea nu era acolo. Domnul Odgers se va agita pe acolo în sutana lui, un biet omuleț slab și necăjit. Cu toții îi vor simți lipsa, nu numai în această seară, ci și pe viitor. Și în mod sigur toți oamenii pe care îi vizita, bolnavii și schilozii, și femeile care se luptau din răsputeri cu familiile lor...
Avea același simțământ și față de familia ei. Dacă ar fi trecut printr-o perioadă bună, ar fi plecat cu inima mult mai ușoară. Elizabeth nu era puternică, și asta însemna că era nevoie de o altă femeie s-o ajute pe doamna Tabb. Altă cheltuială când fiecare șiling era important. Și nimeni nu putea face tot ce făcuse ea, ținând bine în frâu cheltuielile casei, conducând gospodăria cu o mână fermă, dar și prietenoasă.
Dar ce altă alternativă i se oferea? Nu putea spera ca Andrew să mai aștepte mult. În cele trei luni care trecuseră de la bal nu îl mai văzuse niciodată, legătura fusese ținută numai prin Demelza. Își mai amânase o dată plecarea din pricina bolii lui Geoffrey Charles. Fusese aproape la fel de rău ca și acum, dar trebuia fie să plece, fie să rămână pentru totdeauna.
Inima îi tresări. Elizabeth trecea pe alee, înaltă, zveltă și atât de elegantă în rochia ei de mătase, cu pălărie de paie și umbreluță crem. Probabil că s-ar fi iscat scandal dacă mergea singură.
Francis apăru și el...
Se ridică de la fereastră. Simțea furnicături în obrazul lipit de geam; sângele își reluase circulația. Privi nesigură prin încăpere. Îngenunche și își scoase bagajul de sub pat. Probabil că Geoffrey Charles mai alerga încă pe afară, dar știa cum să-l evite.
Ajunse cu geanta la ușă și privi în urma ei prin cameră. Soarele lumina pieziș prin fereastra veche și înaltă. Se strecură repede afară și se rezemă cu spatele de ușă încercând să-și tragă sufletul. Apoi o porni către scara din spate.
Faptul că până la urmă cedase în fața lui Elizabeth și făcuse efortul de a merge la biserică îi provocase lui Francis o ușoară schimbare a stării de spirit. Viața la țară de moșier-fermier îi provocase o plictiseală și o frustrare vecine cu moartea. Tânjea după viața de altădată. Dar din când în când, de vreme ce toate lucrurile sunt relative, plictiseala dispărea și uita de frustrare. Era cu atât mai ciudat astăzi pentru că se înfuriase atât de tare pentru oi; dar după-amiaza era atât de grozavă, încât nu lăsa loc de dezamăgire în sufletul unui om. Mergând așa, cu fața mângâiată de aerul încălzit de soare, ajunse la concluzia că pur și simplu era bine să trăiești.
Poate că simțea o oarecare plăcere descoperind că majoritatea enoriașilor îi așteaptă afară, gata să-și ridice sau să-și atingă pălăria în fața lor. După ce te îngropai la fermă toată săptămâna, erai în mod ciudat recunoscător acestui sprijin care îți întărea stima față de propria persoană.
Nici chiar aspectul neglijent al lui Jud Paynter care stătea departe, pe una dintre pietrele de mormânt și bea bere dintr-o halbă nu-l făcea să-i poarte pică.
În biserică era cald, dar nu mirosea atât de tare ca de obicei a mucegai, a putred și a aer stătut. Vicarul pricăjit, care se fâțâia de colo până colo ca o urechelniță, nu era cu adevărat enervant; iar Joe Permewan, care scârțâia la violă de parcă tăia un trunchi de copac, îi era drag, dar îi și venea să râdă de el. Știau cu toții că Joe nu era un înger și se îmbăta sâmbăta seara, dar duminica dimineața era întotdeauna dornic să se mântuiască.
Spuseseră psalmii, citiseră morala și îngânaseră rugăciunile, iar pe Francis îl luase somnul când un bubuit subit în ușa bisericii îl trezi. Intrase încă un credincios.
Jud fusese în Franța pentru vreo două nopți și se veselise cu partea care-i revenise din câștig. Când nu bea, nu se îndrepta niciodată spre Creator, dar întotdeauna când băutura îl potopea simțea nevoia de schimbare. Și nu numai să se schimbe pe el însuși, ci pe toți oamenii. Simțea o chemare să se înfrățească cu toți. Toată după-amiaza bătuse cârciumile, iar acum bătea câmpii.
În timp ce domnul Odgers spunea psalmul pe care urmau să-l cânte, el înaintă încet pe culoarul dintre bănci, frământându-și șapca în mâini și clipind în semiîntuneric. Se așeză și își scăpă șapca, apoi se aplecă s-o ia și dădu peste bastonul bătrânei doamne Carkeek care stătea lângă el. După ce zgomotul se potoli, scoase o cârpă mare roșie și începu să-și șteargă fruntea cu ea.
― Ce zăduf, îi spuse el doamnei Carkeek, dorind să fie politicos.
Ea nu-l băgă în seamă, ci se ridică în picioare și începu să cânte.
De fapt toată lumea cânta, iar cei de lângă treptele prezbiteriului făceau cel mai mare zgomot; cântau la diferite instrumente de parcă ar fi fost la o petrecere. Jud stătea pe locul lui ștergându-se de sudoare și privind împrejur prin biserică. Toate erau ceva foarte nou pentru el. Se uita cu un aer detașat și nehotărât.
Psalmul tocmai se sfârși și toată lumea se așeză. Jud încă se holba la cor.
― Ce fac toate muierile alea acolo sus? mormăi el și se aplecă spre doamna Carkeek duhnind a băutură.
― Șșșt! Ăla e corul, îi răspunse ea în șoaptă.
― Ce e ăla cor? Or fi mai aproape de ceruri decât noi, prostimea?
Jud stătu pe gânduri preț de un minut. Se simțea el binevoitor, dar nici chiar așa.
― Mary Ann Tregaskis? Ce-a făcut ea de e mai aproape de ceruri decât noi?
― Șșșt! Șșșt! se auziră câteva glasuri din jur.
Jud nu observase că domnul Odgers se suise în amvon.
Își suflă nasul și băgă cârpa în buzunar. Își îndreptă din nou atenția către doamna Carkeek, care stătea înțepată și se juca cu mănușile ei de bumbac.
― Cum îi merge bătrânei dumitale vaci? șopti el. Ia zi, a fătat până acum, nu-i așa?
Doamna Carkeek părea să fi găsit o scamă pe una din mănuși, căreia îi acorda toată atenția.
― Cre’ că e una din alea sfrijite. Cre’ că n-ai făcut bine că ai cumpărat-o de la bătrânul unchi Ben. Boșorog ticălos și șmecher, și mai stă și în cor…
Deodată, o voce răsună puternic, ca și când s-ar fi auzit exact de deasupra capului lui. Rămase destul de descumpănit văzând că toți ceilalți păreau să se teamă să mai scoată vreun cuvânt.
― Cuvântul meu este din Pildele lui Solomon. Douăzeci și trei, versetul treizeci și unu. Nu te uita la vin când curge roșu. În cele din urmă înțeapă ca o viperă și mușcă precum un șarpe.
Jud își înălță privirea și îl văzu pe domnul Odgers într-un soi de cutie de lemn cu un teanc de hârtii în mâini și cu o pereche de ochelari vechi pe nas.
― Prieteni, spuse domnul Odgers privind împrejur, am ales acest text pentru săptămâna aceasta după ce m-am gândit temeinic și m-am rugat neobosit. Motivul pentru care am făcut asta este faptul că joia viitoare prăznuim Sfântul Sawle. După cum știți cu toții, această sărbătoare este de multă vreme nu doar un prilej pentru distracții sănătoase și nevinovate, dar și pentru a ne deda la băutură fără măsură...
― I-auzi, spuse Jud destul de tare.
Domnul Odgers se întrerupse și aruncă o privire severă spre bătrânul chel care ședea chiar sub amvon. Îl țintui cu privirea câteva clipe și, cum nu se mai auzi nimic, continuă:
― Pentru a ne deda la băutură fără măsură. Rugămintea mea din această seară către membrii congregației noastre este ca joia viitoare să dea un exemplu strălucit în parohie. Dragi prieteni, trebuie să ne aducem aminte că această sărbătoare nu este un prilej pentru beție și dezmăț; pentru că ea a fost orânduită pentru a comemora sosirea sfântului nostru protector, Sf. Sawle, din Irlanda, care a venit pentru a-i converti pe păgânii din vestul Cornwallului. În secolul al patrulea a venit pe mare din Irlanda plutind pe o piatră de moară și...
― Pe ce? întrebă Jud.
― Pe o piatră de moară, spuse domnul Odgers pierzându-și cumpătul. Este un fapt istoric că a debarcat...
― Păi, am întrebat, n-am dat cu paru’! murmură Jud enervat către omul din spatele lui, care îl bătuse pe umăr.
― Sanctus Sawlus, spuse domnul Odgers, aceasta este deviza bisericii noastre, și ar trebui să fie deviza și preceptul vieții noastre de zi cu zi. Una pe care o purtăm în noi, așa cum Sf. Sawle a adus-o pe țărmurile noastre...
― Pe o piatră de moară, mormăi Jud către doamna Carkeek. Cin’ a mai auzit vreodată de un om să plutească pe o piatră de moară. Fugi d-aci! N-are nici o noimă, nu-i de crezare, e aiurea, nu-i adevărat!
― Veți înțelege despre ce vorbim astăzi, spuse domnul Odgers acceptând de îndată provocarea, avem aici pe cineva care se uită de obicei la vin când curge roșu. Așa că diavolul intră în el și îl aduce în casa Domnului pentru a se făli cu slăbiciunea lui în fața noastră...
― Ia te uită, spuse Jud cu voce tremurătoare. Nu-s cu nimic mai prejos decât ăia de sus. Pe cin’ avem în cor? Numai bețivi și desfrânate! Ia uitați-vă la moș Ben Tregeable cu cârlionții lui, cum șade acolo de cuvios. Și a înșelat o biată văduvă când i-a vândut o vacă despre care știa că e stearpă.
Bărbatul din spatele lui îl apucă de braț.
― Hai, ieși afară!
Jud îl împinse cu palma înapoi pe locul lui.
― Da’ n-am făcut nimic rău! Bufnița aia mică de sus face rău. El și desfrânatele lui. Să spună el o tărășenie întreagă despre un om care a plutit pe o piatră de moară.
― Hai, Paynter, spuse Francis, care fusese îmboldit de Elizabeth. Dacă vii să ne deranjezi în biserică, probabil că o să sfârșești în pușcărie.
Ochii injectați ai lui Jud îl măsurară pe Francis. Spuse jignit:
― Pen’ ce mă dați afară, eh? Acum îs pescar, nu mai îs servitorul nimănui și știu că pietrele de moară nici nu plutesc, nici nu zboară.
Francis îl luă de braț.
― Haide, omule!
Jud își desprinse brațul.
― Uite că plec, spuse el cu demnitate. Adăugă cu glas tare. E o cale tare tulbure către căință dacă-l urmezi pe unul ca el. Ajungi sigur în flăcările iadului, așa cum io mă numesc Jud Paynter. Carnea o să vă cadă de pe oase. O să vi se scurgă grăsimile. Mai ales bătrânei doamne Grubb, de colo, care își lăbărțează șuncile pe două locuri! Și lui Char Nanfan din cor care așteaptă al treilea prunc!
Doi bărbați voinici îl apucară de brațe conducându-l printre bănci.
― Sal’tare, doamnă Metz, ai mai îngropat vrun soț, ai? Păi mai e și Johnnie Kimber care a furat un porc. Și micuța Betty Coad. Măi să fie! Încă nu te-ai măritat, Betty? Ar cam fi timpul...
Îl duseră până la ușă. Acolo se smuci și se eliberă, după care mai slobozi o ocară.
― N-o să fie veșnic așa, prieteni. În Franța se mișcă lucrurile, prieteni. Sunt răzmerițe și omoruri sângeroase! Au dărâmat porțile închisorii și i-au înfipt capu’ guvernatorului într-un par! O să fie pârjol pentru unii de pe aici chiar înainte de a da ortu’ popii! V-o spun...
Ușa se trânti în urma lui, și nu se mai auziră decât strigăte îndepărtate în timp ce oamenii îl duceau către poarta bisericii.
Oamenii începură din nou să se liniștească. Pe jumătate iritat și pe jumătate amuzat, Francis luă vreo două cărți de rugăciuni și se întoarse în banca lui.
― Ei bine, spuse domnul Odgers, ștergându-se pe frunte, după cum spuneam, în afară de... ăăă... legenda sau... ăăă... miracolul Sfântului Sawle...