Cam la ora la care Verity urca scările cu o lumânare pentru a se culca în noul ei pat, Mark Daniel își lua în primire puțul din mina Wheal Leisure.
Împreună cu el era unul dintre băieții mai mici ai familiei Martin, Matthew Mark, care-l ajuta să îndepărteze sterilul pe care îl săpa și-l arunca într-un puț din galeria alăturată. Aerul era atât de închis aici, încât lumânările cu fitil din cânepă împletită nu ardeau bine; așa că lucrau mai mult pe întuneric. Pe pereții galeriei curgea umezeala, și stăteau cu picioarele în mocirlă. Dar Matthew Martin se considera norocos să lucreze pentru un om atât de experimentat pentru șase penny pe zi – sau pe noapte – și învăța repede. Peste câțiva ani va cere și el să aibă propriul puț.
Mark nu vorbea niciodată mult atunci când muncea, dar în noaptea asta nu scosese o vorbă. Băiatul nu știa ce se întâmplă și îi era teamă să întrebe. În vârstă de nouă ani, nu ar fi putut înțelege deloc ce-l frământa pe tovarășul său chiar dacă acesta i-ar fi spus.
De zile întregi Mark renunțase să se mai străduiască să creadă că nu se întâmpla nimic rău. În sufletul lui știa acest lucru de luni în șir, dar își spunea că nu era adevărat. Micile semne se adunaseră, insinuările celor care știau, dar nu îndrăzneau, privirile piezișe, neînsemnate în sine, se acumulaseră așa cum se adună fulgii de zăpadă pe acoperiș, unul după altul, până când acoperișul se surpă.
Știa acum și știa și cine.
Ea fusese șmecheră. El căutase întotdeauna urme ale unui bărbat în casă, dar nu găsise niciodată vreuna. Încercase să o prindă, dar era întotdeauna cu un pas înaintea lui. Leopardul zăpezilor era mai isteț decât ursul negru.
Dar cu vremea umedă de săptămâna trecută nu mai fusese așa abilă. Pământul fusese atât de moale, încât chiar dacă mersese mai mult pe pietre, ici și colo se zăreau urme ale picioarelor ei.
Era îngrozit de săptămâna asta în care muncea de noapte pentru că avea să-i aducă cumva un sfârșit. Frica pe care o resimțea la gândul că avea să izbucnească se datora faptului că în furia lui nu se putea descotorosi de rămășițele iubirii pentru ea. Acestea îl țineau încă legat de ea; se zbătea să se elibereze de durere ca și când ar fi fost prins într-o plasă.
Acum era nevoie de praf de pușcă. Nu mai putea înainta cu târnăcopul. Îi spuse asta lui Matthew și luă barosul și sfredelul de oțel. Cu o ușurință care îi venea din practica îndelungată, alese locul în roca tare, făcu o gaură adâncă în perete, trase afară sfredelul, curăță și uscă gaura. Apoi luă cutia cu pulbere și puse explozibil în interiorul ei. Împinse în pulbere o tijă subțire ca un cui de fier și umplu gura găurii cu argilă, pe care o bătători bine cu partea de prindere a burghiului. După asta, trase afară tija și băgă în gaura strâmtă o trestie umplută cu praf de pușcă pe post de fitil.
Își scoase pălăria, scăpără ușor cu amnarul până când luă foc și aprinse trestia. Apoi se retraseră amândoi după primul colț.
Mark numără până la douăzeci. Nimic. Mai numără o dată până la douăzeci. Apoi își luă cutia de tablă și înjură. Pe întuneric o rezemase de perete și intrase apă în ea.
― N-a luat foc, spuse el.
― Aveți grijă, domnule Daniel, spuse Matthew. Exploziile erau partea mineritului care nu-i plăcea. Mai lăsați-o puțin!
Dar Mark mormăise ceva și se îndrepta deja spre încărcătură. Băiatul îl urmă.
În timp ce Mark scotea trestia, se produse o flacără, o bubuitură și pietrele îi săriră în față. Își puse mâinile la ochi și căzu pe spate. Peretele se surpase.
Băiatul își pierdu capul și fugi de acolo, căutând ajutor. Dar apoi își veni în fire și își croi drum prin fumul negru și înecăcios către locul în care Mark încerca să iasă de sub pietre. Îl apucă de braț.
― Domnule Daniel! Domnule Daniel!
― Du-te de-aici, băiete! Nu a explodat decât o parte.
Dar Matthew nu-l lăsă și bâjbâiră amândoi către cotul pe care-l făcea galeria.
Matthew își aprinse lumânarea și în lumina care pâlpâia îl cercetă pe Mark. Fața lui uscățivă era neagră și vârstată cu sânge, iar sprâncenele și părul din față pârlite.
― Ochii dumneavoastră, domnule Daniel. Sunt bine?
Mark privi fix lumânarea.
― Da. Pot să văd. Se auzi altă bubuitură prin galerie, semn că și restul încărcăturii explodase. Un fum negru se ridică în jurul lor și îi învălătuci. Ia aminte, băiete, ăsta e un avertisment, să folosești întotdeauna pulberea cu mai multă atenție.
― Fața dumneavoastră. Sângerează.
Mark își coborî privirea spre mâini.
― Ia te uită!
Palma și degetele mâinii stângi îi sângerau. Umezeala pulberii provocase accidentul, dar îi și salvase viața. Scoase o cârpă murdară și își înfășură mâna.
― Așteptăm pân’ se risipește fumul și după aia vedem ce s-a dărâmat.
Matthew stătea pe vine și îi privea fața brăzdată de sânge.
― Trebuie să vă vadă doctorul. El se pricepe la răni și la lucruri din astea.
Mark se ridică brusc în picioare.
― Nu. Nu m-aș duce la el nici dacă aș muri.
Și se întoarse în fum.
Mai munciră o vreme, dar îi venea greu să-și folosească mâna rănită, care nu înceta să sângereze. Fața îl ardea și îl durea. După o oră, spuse:
― Cred că o să ies puțin la suprafață. Cel mai bine ar fi să vii și tu, băiete. N-are rost să respiri aerul ăsta îmbâcsit dacă nu e nevoie.
Matthew îl urmă destul de bucuros. Munca de noapte îl obosea mai mult decât voia să recunoască.
Ajunseră la puțul principal și urcară pe el; distanța era o nimica toată pentru Grambler și în curând simțiră aerul curat și vuietul mării. Era o plăcere minunată și intensă să tragi adânc aer în piept când ieșeai la suprafață. Doi sau trei oameni erau prin preajmă și se strânseră în jurul lui Mark să-l ajute.
Ieșise la suprafață să-și pună un bandaj ca lumea, iar apoi urma să coboare iarăși. Dar în timp ce stătea acolo, vorbea cu ceilalți și își lăsa degetele să-i fie bandajate, îi veniră din nou în minte toate gândurile negre și își dădu seama cu o groază plină de furie că acesta era momentul adevărului.
Rezistă un timp, simțind că totul venise prea brusc, că avea nevoie să se pregătească. Apoi se întoarse către Matthew și îi ceru:
― Du-te acasă fuga, băiete! Ar fi mai bine și pentru mine să nu mai cobor în noaptea asta.
Când era la muncă, Matthew Martin nu se gândea niciodată la somn – nu se făcea –, dar acum era copleșit. Era trecut puțin de miezul nopții. Șase ore întregi în plus de stat în pat! Așteptă respectuos o clipă să meargă o parte din drumul spre casă împreună cu Mark, dar un alt cuvânt aspru îl trimise spre Mellin.
Mark îl văzu cum dispare, apoi le ură noapte bună celorlalți bărbați și îl urmă. Le spusese că nu știa dacă trebuie să-l deranjeze pe doctorul Enys; dar în sinea lui luase de fapt hotărârea. Știa cu exactitate ce avea de gând să facă.
O luă liniștit spre casă. Pe măsură ce i se arăta casa în lumina stelelor, simți cum i se strânge inima. Dacă ar fi fost credincios, s-ar fi rugat să se înșele, Keren să-i fi spus adevărul și să înceapă o viață nouă și plină de încredere. Ajunse la ușă, întinse mâna, trase zăvorul și împinse.
Ușa se deschise.
Respira greu și intră împleticindu-se; nu-și putea stăpâni respirația, gâfâia ca și când ar fi alergat să-și scape viața. Nu se opri să facă lumină, ci se duse direct în dormitor. Obloanele erau trase, și bâjbâi cu mâinile prin întuneric în jurul pereților casei – a căsuței lui – către pat. Dădu de colțul lui, de pătura aspră. Se așeză pe margine și își plimbă mâna pe pat în căutarea lui Keren. Keren a lui. Nu era acolo.
Gemu adânc de durere și stătu acolo știind că acesta era sfârșitul. Plângea în hohote. Stătea acolo, pe marginea patului, respirând greu și suspinând. Apoi se ridică.
Ieși din nou afară în noapte, se opri să se frece cu degetele la ochi, privi în dreapta și în stânga, pufni și o apucă spre Mingoose.
Gatehouse părea că este în beznă. Îi dădu ocol și o cercetă. O dâră de lumină la una din ferestrele de sus. Stătu acolo, privi fix și încercă să-și domolească durerea. O simțea în toată ființa lui, pulsa în el. Ușa casei.
Dar acolo se opri. Dacă ciocănea să fie primit înăuntru, ar fi însemnat să-i avertizeze. Le dădea timp de gândire înainte de a deschide. Ea s-ar fi putut strecura afară pe altă ieșire. De data asta trebuia să aibă dovada.
„O să aștept“, își spuse el.
Se îndepărtă ușor pe furiș, cu spatele încovoiat, până când ajunse exact acolo de unde putea vedea și ușa din față, și pe cea din spate.
„Mă ghemuiesc aici și aștept.“
Stelele se mișcau pe cer, urcau și se aprindeau în drumul lor fără sfârșit. Un vânt ușor se stârni și suspină printre ferigi și mărăcinișuri, le agită, le undui și apoi se potoli din nou. Un greiere începu să cânte prin orzul sălbatic, iar undeva deasupra se auzi strigătul unei păsări de noapte: un sunet de pe altă lume, spiritul unui miner mort de mult cutreierându-și nevăzut vechile lui pământuri. Mici animale se mișcau prin lăstăriș. O bufniță se așeză pe vârful acoperișului și strigă ascuțit.
„O să aștept.“
Atunci, la răsărit se arătă o geană slabă și galbenă, apoi urcă ușor pe cer o lună plină și palidă. Atârna acolo cenușie și uscată; urcă puțin și apoi începu să coboare.
Ușa de la Gatehouse se deschise câțiva centimetri, și Keren se strecură afară.
De data asta era fericită. Fericită pentru că era numai prima dintre nopțile în care Mark lucra. Relația lor – a ei și a lui Dwight – era încă ciudată, influențată de lucruri care nici nu-i trecuseră prin minte la început. Posesivă și un pic geloasă, descoperi că era obligată să admită ca loialitatea lui să fie împărțită. Munca era prima lui dragoste. Își croise drum până la el interesându-se de munca lui. Îl păstra menținându-și acest interes.
Nu că i-ar fi păsat cu adevărat. Într-un fel îi plăcea să joace rolul asistentei serioase. Ceva în genul vechiului ei rol din Hilary Tempest. Se visa uneori soția lui – cu Mark dispărut din viața ei – cu totul fermecătoare într-o rochie de lucru, dar feminină, ajutându-l pe Dwight în vreun caz grav. Știa că mâinile ei ar fi fost răcoroase și pricepute, și i-ar fi fost grozav de ajutor; după aceea el ar fi fost plin de admirație pentru ea; și nu numai el, ci și toată mica nobilime din ținut. Se va vorbi peste tot despre ea. Auzise totul despre conița Poldark care avusese un mare succes la balul aniversar și, de atunci, destui oameni făcuseră drumul călare ca s-o vadă. Keren nu-și putea închipui care era motivul.
I se urcase la cap, pentru că femeia crezuse de cuviință luna trecută să vină și să-i sugereze pe departe lui Keren să fie atentă ce făcea; iar Keren i-o luase în nume de rău. Păi, dacă ea avea atâta succes în societate, Keren, ca nevastă de doctor, ar fi mers mult mai departe. S-ar fi putut să nici nu rămână nevastă de doctor toată viața. Se putea întâmpla orice. Un bărbat solid, păros și mai în vârstă, care trecuse într-o zi pe la familia Poldark, o întâlnise când ea trecea prin Valea Nampara, și își ațintise privirea asupra ei mai mult de o clipă. După câte știa ea, era baronet și neînsurat și fusese recunoscătoare că purta rochia aceea subțire.
Se strecură prin tufișurile aspre în drumul de întoarcere spre casă. După ceasul lui Dwight era trei și jumătate, așa că avea timp destul. Dar nici nu trebuia să întârzie prea mult. Chiar deasupra pământului se așternuse o pâclă. Se afundă prin ea ca într-un pârâu. Totul era îmbibat de umezeală; simțea cum umezeala îi atinge fața și îi strălucește în păr. Prin tufișuri se vedeau câteva flori ale lunii, și ea culese una în trecere. Își găsi pe dibuite drumul prin văiugă și ieși în aerul rece și curat.
Așadar, în noaptea asta, în timp ce stătea goală în brațele lui Dwight, îl încurajase să vorbească; despre munca din timpul zilei, despre băiețașul care murise din cauza inflamației grave a gâtului la Marasanvose, despre rezultatele tratamentului aplicat unei femei care zăcea la pat cu un abces, despre gândurile lui de viitor. Toate acestea le cimentau pasiunea. Cel puțin pentru el asta trebuia să fie. Ei nu-i păsa prea mult.
Luna coborâse atunci când ajunse acasă, iar la răsărit mijeau zorile. Pe drumul de întoarcere pe care venise, văiuga parcă fusese plină de un șuvoi de lapte. În rest nu era deloc ceață.
Intră și se întoarse să închidă ușa. Dar când făcu acest lucru, o mână de afară o împinse s-o deschidă.
― Keren.
Inima îi stătu în loc; apoi începu să bată cu putere. Bătea așa de tare că avu senzația că-i crapă capul.
― Mark! șopti ea. Te-ai întors devreme. S-a întâmplat ceva?
― Keren...
― Cum îndrăznești să vii să mă sperii așa!? Era gata să mor!
Deja mintea ei i-o luase înainte, trecând la atac și la respingerea atacului lui. Dar de data asta, pentru el era vorba de mai mult decât de niște cuvinte.
― Unde ai fost, Keren?
― Eu? întrebă ea. N-am putut să dorm. M-a durut ceva. Oh, Mark, ceva m-a durut atât de îngrozitor. Am strigat după tine. M-am gândit că poate mi-ai fi făcut ceva cald ca să-mi ușureze durerea. Dar eram complet singură. N-am știut ce să fac. Așa că m-am gândit că poate o plimbare mă poate ajuta. Dacă aș fi știut că vii devreme acasă, aș fi venit la mină să mă întâlnesc cu tine. Ochii ei ageri văzură prin semiîntuneric bandajul de pe mâna lui. Oh, Mark, ești rănit! Ai avut un accident. Lasă-mă să văd!
Veni spre el și el o lovi în față cu mâna arsă, aruncând-o înapoi. Ea căzu grămadă.
― Mincinoasă ordinară! Ești o mincinoasă ordinară!
Începu din nou să hohotească.
Ea plângea de durere. Un plâns ciudat, alintat, copilăresc, atât de diferit de al lui.
El se îndreptă spre ea.
― Ai fost cu Enys, spuse el cu o voce teribilă.
Karen își înălță capul.
― Tu ești ordinar! Ești un laș ordinar! Să lovești o femeie! Animal murdar! Pleacă de aici! Lasă-mă în pace! O să te trimit la pușcărie! Ieși afară!
Licărirea zorilor arunca înăuntru o lumină slabă care cădea pe fața lui arsă și înnegrită. Ea îl văzu printre mâini, îi văzu șuvițele de păr și începu să țipe.
― Ai fost cu Enys, te-ai culcat cu Enys! se ridică vocea lui.
― N-am fost! N-am fost! strigă ea. Ești un mincinos! Am fost la el pentru că mă durea. E doctor, nu-i așa? Brută nespălată! Mă durea atât de rău.
Chiar și acum minciuna ei ticluită repede îl făcu să se oprească. Mai presus de orice își dorise întotdeauna să fie corect, să procedeze așa cum trebuie cu ea.
― Cât ai rămas acolo?
― Oh... mai mult de o oră. Mi-a dat ceva să iau și apoi a trebuit să aștept...
― Eu am așteptat mai mult de trei ore, spuse el.
Ea își dădu seama că trebuia să continue și încă repede.
― Mark, spuse ea disperată, nu e ce crezi. Jur pe Dumnezeu că nu e așa. Dacă l-ai vedea ți-ar explica. Hai să mergem la el! Mark, el nu m-a lăsat în pace. El m-a sâcâit mereu. Mereu și neîncetat. Apoi când i-am cedat o dată m-a amenințat că îți va spune dacă nu merg mai departe. Jur înaintea lui Dumnezeu și pe amintirea mamei mele! Îl urăsc, Mark! Numai pe tine te iubesc! Du-te și omoară-l dacă vrei! O merită, Mark! Jur pe Dumnezeu că a profitat de mine!
Continuă bolborosind, aruncând cuvinte către el, nu conta ce, niște pietricele într-un uriaș, singura ei apărare. Împroșca cuvinte, încercând să-i țină furia grozavă la distanță, sucindu-și mintea în fel și chip. Apoi, când văzu că nu-i mai e de nici un folos, sări ca o pisică pe sub brațul lui în direcția ușii.
El întinse o mână uriașă, o prinse de păr și o trase din nou în brațele lui în timp ce ea țipa.
Ea se luptă din toate puterile, lovindu-l cu picioarele, mușcându-l, zgâriindu-l. El îi îndepărtă unghiile de ochii lui, lăsând-o să-l muște ca și când nici n-ar fi simțit. Îi scoase eșarfa de la gât și o apucă strâns.
Țipetele încetară. Îi ieșiseră ochii din orbite și începură să-i curgă lacrimile. În ochi i se reflecta moartea. Știa că o așteaptă moartea; dar viața o îmbia, viața dulce, toată dulceața tinereții care încă nu se dusese. Dwight, baronetul, anii de glorie, plânsul, moartea.
Ea se răsuci, îl dezechilibră, și amândoi căzură pe oblon, a cărui balama dărăpănată cedă. Se prăvăliră afară pe fereastră, cu ea sub el.
O dimineață de vară. Ochii sticloși ai fetei pe care o iubise, ai femeii pe care o ura; fața ei acum umflată. Lacrimile lui, bolnave, nebunești, picurau pe fața ei.
Slăbi strânsoarea, dar chipul ei minunat rămase cu ochii holbați. Îi acoperi fața cu mâna lui mare, o împinse deoparte.
Sub mâna lui, de sub mâna lui se auzi un zgomot slab și ușor.
El căzu pe spate pe podeaua casei, bâjbâind și gemând.
Dar ea nu se mișcă.
Pe cer nu era nici un nor. Nu bătea deloc vântul. Păsărelele ciripeau, sporovăind vesele. Din rândul al doilea de pui de sturz pe care Mark îi văzuse ieșind din ou, în păducelul sfrijit mai rămăsese doar unul mai timid; ceilalți erau afară din cuib fâlfâindu-și penele, scuturându-și capetele, atrași și privind către această ciudată lume nouă.
În văiugă mai rămăsese o fâșie de pâclă lăptoasă. Se întindea în jos până la mare și învăluia movilele de nisip ca aburii ieșind dintr-un ceainic în clocot.
Când se lumină deplin, marea era calmă și nu exista nimic care să amintească de urgia din noaptea ce trecuse. Apa era de culoarea oului de porumbel, cu o ceață roșiatică difuză deasupra orizontului; era tivită cu purpuriu pal acolo unde razele soarelui care se ridica bătea pe undele de lângă țărmul nisipos.
Cocioabele urâte de la Wheal Leisure se vedeau clar, iar cei câțiva oameni care se mișcau în jurul lor în hainele lor cenușii păreau rozalii și frumoși în lumina zorilor.
Razele soarelui alungau ceața; căldura o gonea în grabă, o topea, o alunga de pe stâncile joase, unde se ascundea un timp la umbră înainte de a fi împinsă și alungată și de acolo.
Un măcăleandru pe care Keren și Mark îl îmblânziseră coborî în zbor către ușa deschisă, își umflă pieptul mic și țopăi înăuntru. Deși casa era tăcută, nu-i plăcu această liniște și după ce ciuguli ici și colo o clipă, țopăi înapoi afară. Atunci își văzu prietena aplecată peste fereastră, dar aceasta nu scoase nici un sunet de bun venit, așa că își luă zborul.
Soarele pătrunse în casă, hoinări peste podeaua acoperită cu nisip pe care se vedeau urme de picioare. Printre urmele de nisip zăcea o cutie cu pulbere, un ciot de lumânare și o pălărie de miner lângă un scaun răsturnat.
Floarea-lunii pe care o culesese Keren rămăsese pe prag. Fusese ruptă în timpul luptei, dar petalele erau încă albe și umede și aveau o prospețime care avea să înceapă curând să pălească.