Ross se întoarse pe jos la Nampara năpădit de gânduri. Îl găsi pe John Gimlett curățând geamurile bibliotecii, pentru care doamna Gimlett cususe perdele brodate. Îl surprinsese întotdeauna hărnicia familiei Gimlett, în contrast cu lenea familiei Paynter. Grădinii îi mergea tot mai bine. Anul trecut Demelza cumpărase niște semințe de nalbă, iar în vara lipsită de vânturi acestea dăduseră culoare pereților casei cu purpuriul și cu roșul lor aprins spectaculos. Julia stătea în pătuțul ei la umbra copacilor și, văzând-o trează, se duse și o luă în brațe. Ea gânguri încântată, râse și îl prinse de păr.
Demelza lucra în grădină, și Ross fugi cu Julia pe umăr către ea. Purta rochia de muselină albă și simți un fior de plăcere să vadă că avea mănuși în mâini. Treptat, fără afectare și fără grabă, începea să deprindă micile rafinamente de comportament.
În această vară se maturizase. Vitalitatea ei poznașă înnăscută nu va fi niciodată alterată, dar era mult mai bine stăpânită. Ajunsese, de asemenea, să accepte faptul surprinzător că bărbații găseau că era demnă de atenția lor.
Julia țipă de bucurie, și Demelza o luă de la el.
― I-a mai ieșit un dinte, Ross. Uite, aici! Pune degetul aici! Ești curat pe deget? Da, merge. Haide!
― Da, așa e. În curând o să poată mușca precum Garrick.
― Vreo veste despre Mark?
Ross o puse la curent cu voce scăzută.
Demelza aruncă o privire către Gimlett.
― N-o să fie un risc prea mare?
― Nu dacă acționăm repede. Îmi închipui că Paul știe mai mult decât mi-a spus, și că Mark o să apară în seara asta.
― Mi-e teamă pentru tine. Mi-ar fi frică să spun cuiva.
― Sper numai ca Dwight să rămână în casă până când acesta o să fie departe, în siguranță.
― Oh, ai o scrisoare de la Elizabeth, spuse Demelza, ca și când tocmai atunci și-ar fi amintit.
Se căută în buzunarul șorțului și scoase scrisoarea. Ross desfăcu sigiliul.
Dragă Ross,
După cum s-ar putea să știi, Verity ne-a părăsit seara trecută pentru căpitanul Blamey. A plecat când noi eram la slujba de seară și s-a dus cu el la Falmouth. Se vor căsători astăzi.
Elizabeth
― Ei bine, a făcut-o până la urmă! zise Ross. Tare mă temeam că așa o să facă.
Demelza citi scrisoarea.
― De ce n-ar fi fericiți împreună? Asta am spus întotdeauna că e mai bine să îți asumi riscul decât să stai mofluz toată viața într-un confort plictisitor și în siguranță.
― De ce „după cum s-ar putea să știi“? Ce o face să creadă că știu?
― Poate că deja vestea s-a răspândit.
Ross își dădu de pe frunte părul pe care i-l ciufulise Julia. Era un gest care îi dădu deodată un aer tineresc. Totuși expresia feței lui spunea altceva.
― Nu mi-o pot închipui trăind alături de Blamey. Și totuși s-ar putea să ai dreptate crezând că va fi fericită cu el. Mă rog să fie așa. Își eliberă cealaltă mână din strânsoarea puternică a Juliei. Un necaz nu vine niciodată singur. Asta înseamnă că trebuie să merg la Trenwith să-i văd. Tonul este foarte tăios. Cred că sunt supărați.
Așadar, lucrurile s-au împlinit, își spuse Demelza, iar în momentul ăsta Verity este măritată cu el, iar eu mă rog la rândul meu să fie fericiți împreună, pentru că, dacă nu vor fi, n-o să mă simt bine în pielea mea.
― Mai e mai puțin de o oră până la apus, spuse Ross. Trebuie să mă grăbesc. O privi. Bănuiesc că nu vrei să te duci să-i vezi în locul meu?
― Pe Elizabeth și pe Francis? Dumnezeule, nu! Oh, nu, Ross. Aș fi în stare să fac multe pentru tine, dar asta nu.
― Nu văd pentru ce trebuie să te îngrijorezi atâta. Sigur, eu trebuie să mă duc. Mă întreb ce a făcut-o până la urmă pe Verity să se arunce în valuri – după toți anii ăștia. Mai cred și că s-ar putea să fi lăsat vreo scrisoare pentru mine.
După plecarea lui Ross, Demelza o puse pe Julia în picioare și o lăsă să meargă prin grădină ținând-o de hamuri. Mergea clătinându-se nesigură, țipa de încântare și încerca să ajungă la flori. Între timp Gimlett terminase cu ferestrele, își luase găleata și intrase în casă, iar Demelza se concentră asupra gândurilor ei privind cum apune soarele. Nu era un apus așa cum te-ai fi așteptat să urmeze după o astfel de zi; cerul era brăzdat de nori și apos, iar lumina păli repede.
Când începu să se aștearnă roua, luă copilul și îl duse înăuntru. Gimlett dusese pătuțul în casă, și doamna Gimlett aprindea lumânările. Plecarea familiei Paynter o ajutase pe Demelza în strădaniile ei de a deveni o doamnă.
O hrăni pe Julia cu pâine și supă dintr-un bol, o duse la culcare, și de-abia atunci își dădu seama că Ross lipsise prea mult.
Coborî scările și merse la ușa din față care era deschisă. Căderea nopții adusese un strat de nori pe cer și printre copaci bătea un vânt ușor și răcoros. Vremea se schimba. Auzi în depărtare cotcodăcitul straniu al unei găinușe de baltă, asemeni lătratului unui cățel.
Apoi îl văzu pe Ross venind printre copaci.
Darkie necheză când o văzu în ușă. Ross descălecă și înfășură frâiele pe după liliac.
― A fost cineva pe aici?
― Nu. Ai lipsit mult timp.
― M-am întâlnit cu Jenkins și cu Will Nanfan, care știu mereu totul. Alți doi polițiști îl ajută pe Jenkins. Adu o lumânare, te rog! Vreau să aduc acum jos pânzele alea.
Merse cu el în bibliotecă.
― Vântul se întețește. Trebuie să plece diseară dacă este posibil. Mâine s-ar putea să fie prea târziu dintr-un alt motiv.
― Care e acel motiv, Ross?
― Sir Hugh este unul dintre magistrații însărcinați cu acest caz și face presiuni să cheme armata. Se pare că ea – Keren – se pare că Sir Hugh o remarcase, se interesase de ea și o găsise atrăgătoare, știi ce libidinos bătrân și dezmățat este...
― Da, Ross...
― Așa că se interesează personal. Ceea ce este rău pentru Mark. Și mai are și un alt motiv.
― Cum așa?
― Îți amintești că perceptorul a fost tratat cu grosolănie săptămâna trecută la St. Ann. Autoritățile au trimis astăzi o trupă de cavaleriști la St. Ann. Urmează să rămână acolo un timp ca o măsură de prevedere, și este posibil să organizeze o poteră în timpul ăsta. După cum știi, Sir Hugh este prieten cu domnul Trencrom și își cumpără toate băuturile tari de acolo. Nu va fi ceva neobișnuit să le ceară să-și abată atenția pentru o zi de la contrabandiști pentru căutarea unui ucigaș.
― ... Să cobor și eu la grotă cu tine?
― Nu, n-o să-mi ia mai mult de o jumătate de oră.
― Și – Verity...?
Ross se opri în ușa bibliotecii, cu catargul pe umăr.
― Oh... Este absolut sigur că Verity a plecat. Și m-am certat îngrozitor cu Francis.
― Te-ai certat?
Simțise că mai era și altceva.
― Cu vârf și îndesat. M-a acuzat că eu i-am aranjat fuga și a refuzat chiar să mă creadă când i-am spus că nu a fost așa. N-am fost atât de surprins niciodată în viața mea. Îl credeam cât de cât... inteligent.
Demelza se mișcă brusc, ca și când ar fi încercat să îndepărteze senzația de răceală care o cuprinsese.
― Dragul meu, dar... de ce tu?
― Oh, au crezut că te-am folosit ca intermediar între ei; că luam scrisorile lui de undeva și te trimiteam să i le duci lui Verity. Aș fi putut să-l dobor. Oricum, am rupt relațiile pentru foarte mult timp. N-o să fie prea ușor să le reluăm după cele ce s-au spus.
― Oh, Ross, îmi... pare atât de rău... eu...
Ca să-și ascundă propria lui stânjeneală, spuse liniștit:
― Stai pe aici cât timp sunt plecat. Și spune-i lui Gimlett că m-am întors. O să fie în grajd să aibă grijă de Darkie, și asta o să-l țină ocupat.
Așa că, după câteva minute, rămase iarăși singură. Îl însoțise puțin de-a lungul pârâului și urmărise cum silueta lui se mișca prin întuneric. De acolo se auzea cum se sparg valurile în golfuleț.
Înainte se simțise ciudat, puțin nervoasă și îngrijorată, pentru că nu era plăcut să ajuți un ucigaș să fugă. Dar acum nefericirea ei însemna altceva, era durabilă, personală și bine statornicită, ca și când ar fi fost de neclintit pentru totdeauna, pentru că avea legătură cu cel mai important lucru, relația ei cu Ross. Timp de un an lucrase neobosită pentru fericirea lui Verity, o făcuse deliberat, știind că ceea ce făcea va fi condamnat de către Ross și cu asupra de măsură de către Francis și Elizabeth. Dar nu își imaginase vreodată că acest lucru va provoca o ruptură între Ross și vărul său. Asta era ceva care depășea orice rațiune. Era teribil de tulburată.
Era atât de adâncită în această stare, încât nu observă silueta care venea peste pajiște către ușă. Se întorsese și tocmai închidea ușa, când auzi o voce. Se dădu înapoi din ușă, astfel încât felinarul din hol să lumineze afară.
― Doctore Enys!
― N-am vrut să vă iau prin surprindere, coniță Poldark... Soțul dumneavoastră e acasă?
Inima Demelzei încă nu se potolise în urma emoției. Acum era vorba de alt pericol.
― În clipa asta, nu.
Băgă de seamă dintr-o privire înfățișarea lui răvășită, atât de diferită de a tânărului îngrijit, atrăgător, îmbrăcat în negru, din vremurile obișnuite. Parcă nu ar fi dormit de o săptămână. Stătea acolo nehotărât, conștient că nu fusese poftit înăuntru, simțind ceva circumspect în purtarea ei, dar neînțelegând cauza exactă.
― Credeți că va lipsi mult timp?
― Cam o jumătate de oră.
Se întoarse pe jumătate ca și când era gata să plece. Dar se opri.
― Mă iertați că dau buzna așa peste dumneavoastră...
― Sigur.
Îl conduse în salon. Fie că era periculos, fie că nu era – nu putea evita acest lucru. El rămase acolo foarte țeapăn.
― Nu vreau să vă stânjenesc dacă aveți ceva de făcut. Nu vreau cu nici un preț să vă întrerup.
― Nu, spuse ea cu o voce blândă. Nu făceam nimic. Traversă încăperea și trase draperiile, atentă să nu lase nici o crăpătură. După cum vedeți, am întârziat cu cina, dar Ross a fost ocupat. Doriți un pahar cu porto?
― Mulțumesc, nu. Eu... Când ea se întoarse de la fereastră, el continuă impulsiv. Mă condamnați pentru rolul jucat în tragedia de azi-dimineață?
Demelza se înroși ușor.
― Cum aș putea condamna pe cineva când știu atât de puține despre ea?
― N-ar fi trebuit să vorbesc despre asta. Dar m-am tot gândit... m-am gândit toată ziua și nu am vorbit cu nimeni. În seara asta am simțit că trebuie să ies, să merg undeva. Iar această casă era singura...
― Ar putea fi periculos să ieșiți noaptea, zise ea.
― Vă prețuiesc foarte mult părerea, spuse el. A dumneavoastră și a lui Ross. Încrederea lui a fost cea care m-a adus aici; dacă aș simți că am pierdut-o, ar fi mai bine să las totul și să plec.
― Nu cred că ați pierdut-o. Dar nu cred că ar fi mulțumit că ați venit aici în seara asta.
― Pentru ce?
― Aș prefera mai degrabă să nu vă dau explicații.
― Vreți să spuneți că doriți să plec?
― Cred că ar fi mai bine.
Ea luă o farfurie de pe masă și îi schimbă locul. Dwight o privi.
― Trebuie să mă asigur cumva de prietenia dumneavoastră... în ciuda tuturor celor petrecute. În seara asta, singur la Gatehouse aproape că am ajuns să... am ajuns să...
Nu termină fraza. Ea îl privi în ochi.
― Atunci, rămâi, Dwight. Stai jos și nu mă băga în seamă!
El se prăbuși pe un scaun și își trecu mâinile peste față. În timp ce Demelza își făcea de lucru pe acolo, ieșind și intrând în încăpere, el începu să vorbească grăbit, explicând și argumentând. Două lucruri lipseau, autocompătimirea și găsirea unor scuze. Părea să încerce să o apere pe Keren. Părea că simte că era prea aspru judecată și el nu o putea apăra în nici un fel. Se simțea obligat să vorbească în numele lui Keren.
Atunci când ea ieși și intră pentru a treia oară în încăpere, el nu mai continuă. Îl privi și îl văzu încordat.
― Ce este?
― Mi s-a părut că am auzit pe cineva bătând la fereastră.
Demelzei îi stătu inima în loc; apoi respiră profund și zise:
― Oh, știu ce este. Nu te ridica! Mă ocup eu de asta.
Înainte ca el să poată protesta, ieși pe hol și închise ușa salonului după ea. Așadar, sosise. Așa cum se temuse. Doamne ajută ca Ross să se întoarcă repede! Exact în clipa asta trebuia să se descurce singură cu această criză.
Merse la ușa de la intrare și privi afară. Felinarul lumina slab o pajiște pustie. Ceva se mișcă lângă tufa de liliac.
― Să-mi fie cu iertare, doamnă, spuse Paul Daniel.
Ea îl privi în ochi; apoi alunecă dincolo de el.
― Căpitanul Ross tocmai a coborât în golf. Mai e... cineva cu tine?
El șovăi.
― Știți de asta?
― Știu.
El fluieră ușor. Din partea laterală a casei se ivi o siluetă întunecată. Paul se aplecă pe lângă Demelza și închise pe jumătate ușa holului pentru ca lumina să nu se răspândească afară.
Mark veni în fața lor. Fața lui era în întuneric, dar ea îi văzu ochii adânciți în orbite.
― Căpitanul Ross este jos în golf, spuse Paul. Am face bine să coborâm la el.
― Uneori, la flux, Bob Baragwanath și Bob Nanfan se duc acolo să pescuiască, zise Demelza.
― O să așteptăm acolo, lângă meri, spuse Paul. O să putem să-l vedem bine de acolo.
Și o să poată vedea bine pe oricine ar părăsi casa.
― O să fiți mai în siguranță înăuntru. O să fiți mai în siguranță în bibliotecă.
Ea împinse ușa și intră în hol, dar ei se traseră înapoi și șușotiră între ei.
― Mark nu vrea să vă facă mai multe necazuri decât v-a făcut, spuse Paul. S-ar simți mai bine să aștepte afară.
― Nu, Mark. Nu contează. Intră degrabă înăuntru!
Paul intră în hol și Mark după el, aplecându-și capul să treacă de ușă. Demelza de-abia avu timp să-i vadă bășicile de pe frunte, fața cenușie ca de piatră și mâna bandajată, înainte de a deschide ușa dormitorului care dădea în bibliotecă. Atunci când luă felinarul ca să intre acolo, în partea cealaltă a holului se produse o mișcare. Privirile lor dădură de Dwight Enys, stând în pragul ușii care dădea în salon.