Liniștea se așternu pe hol, apoi explodă.
Paul Daniel trânti ușa de afară. Se rezemă cu spatele de ea. Tras la față și mătăhălos, Mark era liniștit, dar venele gâtului și ale brațelor i se umflaseră, groase și noduroase.
Atunci ea se întoarse cu fața spre amândoi.
― Dwight, du-te înapoi în salon! Du-te imediat! Mark, ascultă-mă! Mark!
Vocea ei răsuna de parcă era a altcuiva.
― Deci mi-ați întins o nenorocită de cursă, spuse Mark.
Se propti în fața lui, subțire și părând mică.
― Cum îndrăznești să spui așa ceva! Paul, ți-ai pierdut mințile! Du-l de aici! Imediat, ia-o pe acolo!
― Ticălosule, ești un ticălos, rosti Mark privindu-l peste capul ei.
― Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte, spuse Dwight. Înainte s-o omori.
― Curvar nenorocit și scârbos! Te folosești de slujba ta. Le necinstești casele ălora pe care te prefaci că-i ajuți.
― Trebuia să fi venit după mine, spuse Dwight, nu să zdrobești o fată care nu se putea apăra.
― Da, pe Dumnezeul meu că...
Demelza se așeză între ei atunci când Mark înaintă. El încercă orbește să o măture din calea lui, dar ea rămase bine înfiptă pe picioare și îl izbi cu pumnii în piept. Privirea lui scânteie, ezită și coborî.
― Nu vă dați seama ce înseamnă asta pentru noi? spuse ea, cu răsuflarea tăiată și cu ochii în flăcări. Noi n-am făcut nimic. Încercăm să vă ajutăm. Să vă ajutăm pe amândoi. V-ați bate și v-ați omorî unul pe altul în casa noastră, pe pământul nostru. Nu aveți nici un fel de loialitate... și prietenie care să conteze cât de puțin? Ce v-a adus aici în seara asta, Mark? Poate nu gândul de a-ți salva propria piele cât de a salva rușinea tatălui tău și a familiei lui. Asta l-ar omorî. Păi, ce este mai important pentru tine, viața tatălui tău sau a acestui om? Dwight, du-te imediat înapoi în salon!
― Nu pot, spuse Dwight. Dacă Daniel mă vrea, trebuie să rămân.
― Ce caută ăsta aici? o întrebă Paul pe femeie.
― Conița Poldark a încercat să mă facă să plec, zise Dwight.
― Ticălosule! rosti Mark din nou.
Demelza îl prinse de braț când era gata să-l ridice să lovească.
― Intră aici! Altfel o să ne trezim cu servitorii pe cap și n-o să mai fie nici un secret.
El nu se clinti sub apăsarea ei.
― N-o să mai fie nici un secret de aflat despre el. Vino afară, Enys, să termin acolo cu tine.
― Nu. Până în momentul acela Paul nu fusese de nici un ajutor, dar acum preluă inițiativa. N-are nici un rost, Mark. Și eu cred la fel despre nemernic, dar totul se va sfârși dacă te bați cu el.
― Totul s-a sfârșit deja.
― Nu-i așa! strigă Demelza. Nu-i așa, îți spun. Nu înțelegi! Doctorul Enys nu te poate trăda fără să ne trădeze și pe noi.
Dwight șovăi, măcinat de mii de gânduri.
― N-o să trădez pe nimeni, spuse el.
Mark slobozi o respirație șuierătoare.
― Mai degrabă m-aș încrede într-un șarpe.
Paul veni la el.
― Mark, piaza rea ne-a făcut să ne întâlnim; dar nu mai putem face nimic. Hai, bătrâne, trebuie să facem ce spune conița Poldark.
Dwight își ridică brațele într-un gest de disperare.
― N-o să vă trădez, Daniel! Trei fapte rele nu sunt cu nimic mai bune decât două. Ce i-ai făcut lui Keren rămâne pe conștiința ta, așa cum... așa cum păcatul meu va rămâne pe conștiința mea.
Paul îl împinse încetișor pe Mark către ușa dormitorului. Brusc, Mark își smuci brațul și se opri din nou. Pentru o clipă, fața lui emaciată se contorsionă plină de furie.
― Poate că nu e momentul potrivit să încheiem socotelile, Enys. Dar o să vină, nu-ți fie frică!
Dwight nu-și ridică privirea. Mark privi spre Demelza, care stătea ca un înger păzitor între el și mânia lui.
― Nu, coniță, n-o să vă pătez podelele cu și mai mult sânge. Nu vreau să fac rău acestei case... Unde vreți să mă duc?
Când Ross se întoarse, Dwight era în salon, cu capul îngropat în mâini. Mark și Paul erau în bibliotecă, iar din când în când Mark tremura cuprins de un spasm de furie. Pe hol, Demelza stătea de pază între ei. Când îl văzu pe Ross, se așeză pe cel mai apropiat scaun și izbucni în lacrimi.
― Ce dracu’...? începu Ross.
Ea rosti câteva cuvinte dezarticulate. El lăsă jos pânza în colțul holului.
― ... Unde sunt acum? Și tu...
Ea clătină din cap și îi făcu semn. Veni lângă ea.
― Și n-a fost vărsare de sânge? Dumnezeule, aș putea să jur că n-a fost niciodată mai aproape...
― Chiar poți să juri, spuse Demelza.
Ross o cuprinse cu brațul.
― Și ai împiedicat-o, iubito? Spune-mi, cum i-ai împiedicat să se omoare!
― De ce ai adus pânza înapoi? întrebă ea.
― Pentru că încă nu va pleca nimeni pe mare. Hula a crescut odată cu fluxul. Ar răsturna barca încă înainte de a apuca să o lansăm.
Cu o oră înaintea ivirii zorilor coborâră spre golfuleț, urmând cursul învolburat al pârâului prin văiugă, și câte un licurici ici și colo strălucea verde ca un giuvaier în întuneric. Fluxul trecuse, dar hula era încă puternică, năpustindu-se și mugind către ei de câte ori se apropiau prea tare. Ăsta era necazul pe coasta nordică: un val se putea ridica pe neașteptate, și atunci erai terminat.
La primele licăriri ale zorilor, cu lumina cadaverică a lunii aruncându-și ultimele raze către răsăritul care se albăstrea, porniră încet înapoi. Cu douăzeci și patru de ore înainte, în sufletul lui Mark fusese o furie teribilă, amară, devastatoare și fierbinte; acum toate simțurile îi erau moarte. Ochii negri i se scufundaseră adânc în orbite.
Când se apropiară de casă, spuse:
― Eu o apuc pe drumul meu.
― Te găzduim aici până mâine, îi zise Ross.
― Nu. N-o să vă bag și mai mult în asta.
Ross se opri.
― Ascultă, omule! Oamenii de pe aici sunt de partea ta, dar o să le faci necazuri dacă te adăpostești printre ei. În bibliotecă o să fii în siguranță. Noaptea viitoare s-ar putea să fie destul de liniștită, pentru că nu s-a stârnit deloc vântul.
― Omul ăla ar putea să vorbească, zise Paul Daniel.
― Cine? Enys? Nu, acum îi faci o nedreptate.
Porniră din nou.
― Uitați, domnule, spuse Mark, nu-mi pasă dacă o să atârn în ștreang sau o să scap. Acum nu-mi mai pasă nici cât negru sub unghie. Dar de un lucru sunt al dracu’ de sigur, că n-o să dau târcoale pe unde aș putea să le aduc necazuri prietenilor mei. Și asta negreșit. De-or veni soldații, apoi, lasă-i să vie!
Ajunseră în liniște acasă.
― Întotdeauna ai fost încăpățânat ca un catâr, spuse Ross.
― Uite ce-i, ascultă aici, Mark. Mă bate gândul..., spuse Paul.
Cineva ieși din casă.
― Oh, Demelza, spuse Ross oarecum iritat. Ți-am spus să te culci. Nu e nevoie să-ți faci griji!
― Am făcut un ceai. M-am gândit eu că o să vă întoarceți cu toții cam acum.
Merseră în salon. Demelza le turnă ceai fierbinte dintr-un ceainic mare de cositor. Cei trei bărbați stăteau acolo și beau stânjeniți, cu aburul care li se ridica pe fețe, doi evitându-și reciproc privirea, al treilea uitându-se în gol la peretele din față. Paul își încălzea mâinile pe ceașcă.
― Tare mai urla vântul aseară, spuse deodată Mark, când am venit de la mină. Doamne iartă-mă, ce mai bătea vântul...
Urmă un moment de liniște sumbră.
― Rămâi aici astăzi? întrebă Demelza.
― Și eu l-am întrebat, și nici nu vrea să audă de asta, spuse Ross.
Demelza îi aruncă o privire lui Mark și nu mai spuse nimic. Nu aveai cu cine să te cerți. Mark își puse ceașca jos.
― Socoteam să cobor în mină, la Grambler.
Urmă alt moment de liniște. Demelza se înfioră. Paul își coborî umerii stânjenit.
― Aerul ar putea fi otrăvit. Știi cum a fost mereu aerul în Grambler. Există sălașuri mai la-ndemână decât ăsta.
― Socoteam să cobor în Grambler, spuse Mark din nou.
Ross privi către cer.
― N-o să ajungi acolo înainte să se lumineze.
Demelza privi și ea pe fereastră către ruinele care se profilau la orizont.
― Dar Wheal Grace? Mai este o scară de coborâre acolo?
Ross îi aruncă o privire lui Mark.
― Acum șase ani scara era destul de solidă. Poți folosi o frânghie ca să te asiguri.
― Socoteam să cobor în Grambler, repetă Mark.
― Oh, nu vorbi prostii, omule! Nimeni nu m-ar putea învinui că te-am ascuns în Grace. Nu ești de acord, Paul?
― Mda, cred că o să fie la adăpost acolo. Ce zici, bătrâne? Se luminează repede. Nici un soldat nu te-ar urmări acolo jos.
― Nu-mi place, zise Mark. E prea aproape de casa asta. Oamenii ar putea intra la bănuială.
― Mă duc să-ți aduc ceva de mâncare, spuse Demelza.
O oră mai târziu se făcu ziuă. Pentru Demelza era o zi nefericită, iar voioșia ei dispăruse.
La ora nouă, îndesatul Sam Jenkins era în fața fierăriei lui; încălecă un căluț și porni spre Mingoose, oprindu-se în drum să-l vadă pe doctorul Enys. La zece fără un sfert sosi la Mingoose și Sir Hugh Bodrugan; apoi îl urmă și reverendul Faber, pastor la biserica Sf. Minver. Întrevederea dură până la unsprezece, apoi fu trimis un mesager să-l aducă pe doctorul Enys. La prânz întâlnirea se sfârși, iar Sir Hugh Bodrugan plecă spre Trenwith călare, să-l vadă pe domnul Francis Poldark; apoi merse la St. Ann, unde se întâlni cu domnul Trencrom, și merseră împreună să-l întâlnească pe căpitanul cavaleriștilor. Fu oarecum o întrevedere furtunoasă, deoarece căpitanul nu era un prost, iar Sir Hugh călări înapoi spre casă să ia masa, cu ploaia fină răcorindu-i fața perciunată și încinsă. După aceea urmară câteva ore de liniște apăsătoare. La ora patru Ross coborî să privească marea. Ploaia liniștită o potolise, dar încă era o hulă urâtă. Ambele refluxuri vor fi pe lumină, dar orice moment după miezul nopții, când fluxul va fi în scădere, va fi favorabil. Pe la cinci se auzi că soldații, în loc să se apuce să urmărească criminalul, percheziționaseră toată după-amiaza casele din St. Ann și descoperiseră un depozit plin cu mărfuri de contrabandă. Ross râse.
La șase, trei cavaleriști și un civil coborau călare pe cărarea îngustă din văiuga ce ducea la Nampara. Niciodată nu se mai văzuse așa ceva.
Demelza fu prima din casă care îi zări și alergă în salon la Ross care stătea acolo și se gândea la cearta lui cu Francis.
― Este fără îndoială o vizită de curtoazie, afirmă el.
― Dar de ce să vină aici, Ross, de ce aici? Crezi că ne-a pârât cineva?
El zâmbi.
― Du-te și schimbă-ți rochia, draga mea, și pregătește-te să fii o doamnă.
Ea ieși în fugă din încăpere și văzu prin ușa din față întredeschisă că civilul era polițistul Jenkins. Sus se schimbă în grabă, auzind tropotul potcoavelor și zăngănitul harnașamentelor. Îi auzi cum bat la ușă și sunt poftiți înăuntru; apoi murmurul slab al vocilor. Așteptă nerăbdătoare, știind cât de amabil putea fi Ross, sau dimpotrivă. Dar nu se iscă nici un tărăboi.
Își trecu pieptenele prin păr rapid, apoi îl aranjă cu mâna. Trase cu ochiul din spatele draperiilor de la fereastră și văzu că doar unul dintre soldați intrase. Ceilalți doi, în toată splendoarea tunicilor lor roșii și a chipielor cu alb și negru, așteptau cu caii.
În timp ce cobora și se apropia de ușă, izbucniră deodată hohote de râs. Se simți încurajată și intră.
― Oh, draga mea, dânsul este căpitanul McNeil din regimentul Scots Greys. Soția mea.
Căpitanul McNeil părea uriaș în tunica lui roșu cu auriu, pantalonii negri cu vipușcă aurie și cizmele strălucitoare cu pinteni. Pe masă se afla o căciulă enormă și lângă el o pereche de mănuși lungi, galbene. Era un bărbat destul de tânăr, rotofei, bine dichisit, cu o mustață blond-roșcată impresionantă. Își lăsă paharul jos și se înclină deasupra mâinii ei după moda militarilor. Când se îndreptă, ochii lui căprui și iscoditori părură să spună: „Acești nobili de țară ciudați o duc binișor cu femeile“.
― Pe polițistul Jenkins îl cunoști, cred.
Așteptară până când Demelza își luă un scaun, apoi se așezară și ei la loc.
― Căpitanul McNeil tocmai ne povestea despre farmecul hanurilor noastre, spuse Ross. Crede că gândacii din Cornwall au o poftă de mâncare grozavă.
Soldatul slobozi numai un ecou slab al râsului lui tumultuos.
― Nu, n-aș spune chiar asta. Poate numai că sunt prea mulți.
― L-am invitat să vină și să stea la noi, spuse Ross. Nu stăm prea bine în materie de confort, dar nici nu suntem bogați în târâtoare. (Demelza roși ușor când îl auzi pe Ross folosind cuvântul pe care-l folosea ea altădată.)
― Mulțumesc. Mulțumesc frumos. Căpitanul McNeil își răsuci un capăt al mustății ca și când ar fi fost un șurub care trebuia strâns de față. Și de dragul timpurilor trecute aș fi deosebit de încântat s-o fac. Coniță, s-a dovedit că eu și căpitanul Poldark am luat parte amândoi la bătălia de pe râul James din vara lui optzeci și unu. Reunirea vechilor camarazi de arme s-ar putea spune. Dar, deși aici aș fi mai aproape de locul crimei, sunt mult prea departe de locurile pe unde se face contrabandă, cum am descoperit astăzi după-amiază, iar eu am fost trimis prin părțile astea pentru contrabandă, înțelegeți, chicoti el.
― Așa este, spuse Demelza. (Se întreba cum s-ar fi simțit dacă ar fi fost sărutată de un bărbat cu o astfel de mustață.)
― Hrr-hmmm, spuse timid polițistul Jenkins. În legătură cu crima asta...
― Oh, da. Nu trebuie să uităm...
― Dați-mi voie să vă umplu paharul, spuse Ross.
― Mulțumesc... După cum îi spuneam soțului dumneavoastră, coniță, aceasta este doar o anchetă de rutină, căci înțeleg că el a fost printre primii care au descoperit cadavrul. Se mai spune și că bărbatul căutat a fost văzut prin apropiere...
― Serios, spuse Demelza. Nu auzisem de asta.
― Păi, așa spune polițistul.
― Așa s-a răspândit zvonul, doamnă, spuse Jenkins repede. Nu știm de unde a apărut.
― Așa că v-am făcut această vizită să văd dacă mă puteți ajuta. Căpitanul Poldark îl cunoaște pe bărbat din copilărie și m-am gândit că poate ar avea câteva sugestii în legătură cu locurile pe unde s-ar putea ascunde.
― Ați putea căuta un an, zise Ross, și tot n-ați epuiza toate vizuinile de iepuri. În același timp nu-mi închipui că Daniel va zăbovi pe aici. Cred că se va îndrepta spre Plymouth și se va înrola în marină.
Căpitanul McNeil îl urmărea.
― E marinar bun?
― Habar n-am. Toți bărbații de aici au cumva marea în sânge.
― Spuneți-mi, căpitane Poldark, pe coasta asta sunt atât de multe locuri unde poate fi lansată la apă o barcă?
― De care, o barcă mare?
― Nu, nu, doar o mică barcă, lesne de manevrat de unul sau doi oameni.
― Când marea este liniștită, există cincizeci de locuri. Când marea este agitată nu există nici unul între Padstow și St. Ann.
― Și astăzi cum ar fi?
― Astăzi este așa și așa, în ușoară scădere, îmi închipui. Până mâine-seară ar fi posibil să lansezi o barcă la apă din Sawle. De ce întrebați?
Căpitanul McNeil își răsuci mustața.
― Credeți că sunt multe bărci prin locurile astea cu care ar putea să fugă un om?
― Oh, înțeleg unde bateți. Nu, nu una care să poată fi manevrată de un singur om.
― Cunoașteți pe cineva care ar avea barca potrivită?
― Există câteva. Și eu am una. O țin într-o grotă din golful Nampara.
― Unde țineți vâslele, domnule? îndrăzni polițistul Jenkins.
Ross se ridică în picioare.
― Pot să vă conving să rămâneți la cină, domnilor? O să dau ordinele cuvenite imediat.
Fierarul deveni puțin neliniștit de această invitație, dar căpitanul McNeil se ridică și refuză.
― Într-o zi vă voi vizita din nou și o să pălăvrăgim din plin despre vremurile trecute. Dar aș fi recunoscător dacă mi-ați face serviciul de a-mi arăta golful și faleza dacă aveți acum timp. Am o presimțire că, într-un fel sau altul, asta îmi va fi de folos. Am împușca doi iepuri dintr-un foc, dacă se poate spune așa...
― Păi, nu e nici o grabă, spuse Ross. Mai întâi încercați brandy-ul ăsta și cred că veți fi în stare să-mi spuneți după aromă dacă s-au plătit sau nu taxele pentru el.
Soldatul izbucni în râsul său voios.
Mai sporovăiră o vreme, apoi căpitanul își luă rămas-bun de la Demelza. Pocni din călcâie și se aplecă adânc deasupra mâinii ei, astfel încât mustața lui mătăsoasă îi gâdilă degetele. Timp de o clipă o privi cu o admirație plină de îndrăzneală în ochii căprui. Apoi își luă mânușile și căciula uriașă și ieși zdrăngănind din pinteni.
Când Ross se întoarse după ce îi arătase golful și faleza, Demelza spuse:
― Pfuui, sunt atât de bucuroasă că lucrurile au luat întorsătura asta. Iar tu ai fost atât de bun. Nimeni nici măcar n-ar fi visat că știi ceva. Ce bărbat cumsecade! Nu m-aș supăra prea tare să fiu arestată de el.
― Nu-l subestima, spuse Ross. E scoțian.