Cu trei zile înainte de botez, avusese loc o ședință furtunoasă a acționarilor de la Wheal Leisure, la care Ross și doctorul Choake se certaseră iar – Ross era total în favoarea dezvoltării – Choake zicea că e riscant – în timp ce doctorul voia consolidare – Ross zicea că e o piedică –, iar disputa se sfârșise când Ross se oferise să cumpere partea lui Choake din mină de trei ori mai scump decât dăduse el pe ea. Choake acceptase cu multă demnitate, așa că a doua zi dimineață, după botez, Ross se dusese la Truro să se întâlnească cu bancherul lui pentru a vedea cum poate obține banii.
Harris Pascoe, un omuleț bâlbâit, fără vârstă și cu ochelari cu rame de metal, îi spuse că, dacă ipotechează Nampara, banii îi ajung ca să acopere costul, dar că, după părerea lui, la prețul acela era o afacere foarte proastă. Prețul cuprului scăzuse și nu se știa unde se va opri. Topitoriile aveau în momentul acela mari probleme, dar la ce te puteai aștepta când metalul zăcea uneori luni de zile până se găsea un cumpărător? Lui Ross îi plăcea Harris Pascoe, și nu vedea de ce ar încerca să-i explice ideile lui.
Când ieșea din casă, trecu pe lângă un tânăr al cărui chip i se părea cunoscut. Îl salută ridicându-și pălăria, și ar fi trecut mai departe, dar tânărul îl opri.
― Bună ziua, domnule căpitan Poldark. Foarte amabil din partea dumneavoastră să mă invitați ieri. Nu cunosc mai pe nimeni prin aceste locuri și am apreciat bunăvoința dumneavoastră.
Dwight Enys, pe care îl adusese la petrecere Joan Pascoe. Părea un tip la locul lui și avea un chip plăcut. Trăsăturile lui tinerești erau subliniate de curajul ce i se citea în priviri. Ross nu trecuse prin etapa asta. Când plecase în America era un tânăr înalt și slab, și se întorsese de acolo veteran de război.
― După nume, pari să ai rude prin acest ținut.
― Am niște veri de-al doilea, domnule, dar nu poți să te bizui întotdeauna pe rude. Tatăl meu este din Penzance, iar eu am studiat medicina la Londra.
― Intenționezi să profesezi?
― Mi-am luat diploma de medic la începutul acestui an. Dar la Londra viața este scumpă. Mă gândeam să mă stabilesc în zonă o perioadă ca să-mi pot continua studiile și să mă întrețin găsindu-mi câțiva pacienți.
― Dacă te interesează malnutriția sau bolile specifice minerilor, atunci ai subiect de studiu.
Enys părea surprins.
― V-a spus cineva?
― Nu mi-a spus nimeni nimic.
― Într-adevăr, mă preocupă problema plămânilor. După părerea mea, dacă vrei să profesezi și să studiezi în același timp, locul cel mai potrivit este o comunitate de mineri, unde tuberculoza pulmonară este foarte frecventă.
Tânărul prinsese curaj.
― Și problema frigurilor mă interesează. Sunt atâtea de învățat și de experimentat... Dar, fără îndoială că vă plictisesc, domnule. Am tendința să continui la nesfârșit.
Ross spuse:
― Doctorii pe care-i cunosc eu sunt mult mai preocupați să vorbească despre succesele lor la vânătoare. Trebuie să mai stăm de vorbă.
După ce făcu câțiva pași, se opri și-l strigă din nou pe Enys.
― Unde intenționezi să locuiești?
― Stau la familia Pascoe o lună. O să încerc să închiriez o căsuță undeva pe aici, între Truro și Chacewater. În toată partea asta nu mai este nici un doctor.
Ross spuse:
― Poate că știi că eu mă ocup de o mină pe care probabil ai văzut-o ieri, de la mine de acasă.
― Da, am văzut ceva. Dar, nu, nu știam...
― În acest moment postul de doctor la mină este liber. Dacă te interesează, cred că pot să-l obțin pentru dumneata. Trebuie să-ți spun că mina este foarte mică; sunt aproximativ optzeci de oameni, dar ți-ar aduce cam paisprezece șilingi pe săptămână și, în plus, ai căpăta experiență.
Dwight Enys roși de plăcere și stânjeneală.
― Sper că nu credeți că...
― Dacă aș fi crezut asta, nu ți-aș fi propus.
― Mi-ar fi de mare ajutor. Este munca pe care mi-o doresc. Numai că... distanța ar fi foarte mare.
― Înțeleg că nu te-ai hotărât unde vei locui. Sunt posibilități și pe aici.
― Dar nu aveți aici un doctor de oarecare renume?
― Choake? O, mai e loc și pentru alții. E bogat și nu se omoară cu munca. Dar mai gândește-te și dă-mi de știre ce ai hotărât.
― Mulțumesc, domnule. Sunteți foarte amabil.
Și dacă e priceput, medită Ross ieșind în stradă, o să văd dacă poate face ceva și pentru Jim când o să iasă din închisoare, căci Choake n-a făcut nimic. Carter era închis de mai bine de un an și, cum supraviețuise în ciuda plămânilor lui bolnavi, existau speranțe că va mai trăi încă zece luni și se va întoarce la Jinny și la familie. Ross îl vizitase în ianuarie și-l găsise slăbit și jigărit; dar, pentru viața din închisoare, condițiile de la Bodmin erau acceptabile. Jinny și tatăl ei, Zacky Martin, îl vizitaseră de două ori, pe jos o zi la dus și una la întors, dar pentru o tânără care încă mai alăpta, patruzeci de kilometri pentru fiecare drum era prea mult. Intenționa să o ducă odată acolo chiar el.
Disputa cu Choake avea să-l lase destul de strâmtorat, ceea ce era enervant, căci tocmai începuse să întrevadă posibilitatea de a cheltui mai mulți bani pentru plăcerile vieții, dar și pentru lucruri absolut necesare; avea mare nevoie de un alt cal. Iar odată cu nașterea Juliei făcuse noi cheltuieli pe care nu avea cum să le evite și nici nu voia să le evite.
Îi era ciudă că fusese așa de nechibzuit.
Intră în hanul Leul Roșu, care era plin de lume, și alese un loc într-un colț mai retras de lângă ușă. Intrarea lui însă nu trecu neobservată. După ce cârciumarul îi aduse berea, auzi sunetul discret al unor pași lângă el.
― Domnul căpitan Poldark? Bună ziua. Nu vă vede lumea prea des în oraș.
Ross ridică privirea, cu o expresie nu prea prietenoasă pe chip. Bărbatul se numea Blewett, administrator și acționar la Wheal Maid, una dintre minele de cupru din Idless Valley.
― Așa e. Nu am timp de pierdut, în afară de vizitele de afaceri.
― Pot să mă așez la masa dumneavoastră? Nu mă interesează negustorii de lână din salon. Mulțumesc. Văd că a scăzut iar prețul cuprului.
― Tocmai am aflat și eu.
― Ar fi bine să se oprească rapid, altminteri o să dăm cu toții faliment.
― Nimeni nu regretă mai mult ca mine, spuse Ross, iritat că avea o cauză comună cu acest om care-i displăcea pentru simplul fapt că-i invadase intimitatea gândurilor.
― Ajungi să speri să se întâmple orice, numai să ia sfârșit tendința de scădere a prețului, spuse Blewett, punându-și paharul jos și foindu-se necontenit. Anul acesta am pierdut opt sute de lire sterline în afaceri. Pentru oameni ca noi, este o sumă mare.
Ross ridică din nou privirea. Văzu că Blewett chiar era îngrijorat. Avea pungi negre sub ochi și colțurile gurii lăsate. Îl aștepta – și nu era foarte departe momentul – închisoarea datornicilor, iar familia lui avea să moară de foame. Asta era ceea ce-l făcuse să riște să fie respins de bărbatul care avea reputația că este greu de abordat. Poate că tocmai venea de la o întâlnire cu tovarășii săi de afaceri și simțea că se sufocă dacă nu vorbește cu cineva.
― Nu cred că lucrurile vor rămâne mult timp așa, spuse Ross. Cuprul este din ce în ce mai utilizat pentru tot felul de motoare. Pe măsură ce va crește consumul în orașe, prețurile își vor reveni.
― S-ar putea să aveți dreptate pe termen lung, dar din nefericire cu toții trebuie să plătim dobânzile la împrumuturi, și au scadența scurtă. Suntem nevoiți să vindem minereul ieftin dacă vrem să mai existăm. Dacă topitoriile și companiile care achiziționează cuprul ar fi conduse cum trebuie, am putea să supraviețuim în această perioadă proastă. Dar așa, ce șanse avem în momentul de față?
― Nu cred că ar putea să fie în interesul topitoriilor să țină prețul jos, spuse Ross.
― Nu, nu prețul de piață, domnule, ci prețul pe care ni-l plătesc nouă. Ne învârtim într-un cerc vicios, domnule căpitan Poldark, și o știți prea bine, replică Blewett. Ce șanse avem noi să obținem venituri decente, când companiile nu concurează una împotriva alteia la licitații?
Ross aprobă printr-o mișcare din cap, privindu-i pe cei care intrau și ieșeau din han. Un orb se îndrepta bâjbâind spre bar.
― Există două feluri de a combate răul.
Blewett se agăță cu speranță de spusele lui Ross.
― Ce propuneți?
― Aș propune ceva imposibil. Companiile care achiziționează cuprul nu licitează una împotriva alteia. Ei bine, dacă și minele ar fi unite, ar putea să nu mai vândă cuprul până când aceste companii sunt dispuse să plătească mai mult. La urma urmelor, ele nu pot trăi fără noi. Noi suntem producătorii.
― Da, da, înțeleg ce vreți să spuneți. Continuați!
În momentul acela, prin dreptul ferestrei joase trecu un bărbat care intră în han. Ross era atât de absorbit de ceea ce spunea, încât preț de câteva clipe silueta îndesată și familiară, cu mersul ușor legănat nu-i spuse nimic. După care, brusc, își aminti. Ultima oară când îl văzuse pe omul acela fusese cu câțiva ani în urmă, când pleca de la Nampara călare, după duelul cu Francis, în timp ce Verity rămăsese neclintită, uitându-se după el.
Ross lăsă capul în jos, țintuind tăblia mesei cu privirea.
Avea în fața ochilor – ca și când s-ar fi uitat la soare – imaginea celui pe care tocmai îl văzuse: haina albastră elegantă, lavalieră neagră impecabilă, dantelă la manșete; îndesat și cu un aer impozant; era ceva schimbat la față, totuși; ridurile din jurul gurii erau mai adânci, ținea buzele strânse, iar privirea-i era plină de trufie.
Nu privise nici într-o parte, nici în cealaltă, ci se dusese țintă într-unul din saloanele hanului. Norocul lui să scape așa.
― Avem nevoie de un conducător, domnule căpitan Poldark, spuse Blewett plin de entuziasm. Un om cu poziție socială, integru, sigur pe el, care să acționeze în numele nostru, al tuturor. Un om, dacă pot spune așa, ca dumneavoastră.
― Poftim? spuse Ross.
― Sper că-mi veți ierta această propunere. Dar în lumea mineritului, știți cum se spune, fiecare pentru el și la naiba cu toți ceilalți! Avem nevoie de un conducător care să-i unească pe oameni și să-i ajute să lupte ca o entitate. Competiția este foarte bună când industria este înfloritoare, dar în vremuri ca acestea nu ne putem permite asta. Companiile de cupru sunt rapace – nu există alt cuvânt pentru ele. Uite, de pildă, ce prețuri mari cer pentru pierderi. Domnule căpitan Poldark, dacă am avea un conducător...
Ross asculta distrat.
― Care era cealaltă propunere? întrebă Blewett.
― Propunere?
― Spuneați că există două modalități ca să combatem răul în situația actuală...
― Soluția ar fi ca minerii să-și facă propria companie de achiziționat cuprul – una care să cumpere minereul, să construiască o topitorie în apropiere, să prelucreze și să-și vândă chiar ei produsele.
Blewett bătea nervos darabana pe masă.
― Adică, vreți să ziceți să... să...
― Să creăm o companie care să liciteze independent și să păstreze profitul pentru cei care administrează minele. În momentul de față, tot profitul obținut ajunge în Țara Galilor sau în mâinile negustorilor precum Warleggan, care sunt băgați în toate afacerile.
Blewett dădu din cap îndoit.
― Ne-ar trebui un capital foarte mare. Mi-ar fi plăcut să fie posibil...
― Nu mai mult capital decât a fost, decât poate că este acum; dar o mult mai mare unitate de interese.
― Ar fi un lucru minunat, spuse Blewett. Domnule căpitan Poldark, dumneavoastră aveți, dacă pot spune așa, calitatea de a conduce și de a crea unitatea de care vorbiți. Companiile ar încerca din răsputeri să-l excludă pe noul venit, dar ne-ar... ne-ar da o speranță și ne-ar încuraja pe mulți care, în acest moment, nu avem decât perspectiva ruinei.
Disperarea dăduse glasului lui Harry Blewett o notă de elocvență. Ross asculta pe jumătate serios, pe jumătate sceptic. Îi deveniseră și lui mai clare propriile propuneri, acum după ce le enunțase. Dar în mod sigur nu se vedea pe el în rolul de reprezentant al intereselor minerilor din Cornwall. Cunoscându-și oamenii, spiritul lor independent, rezistența plină de încăpățânare la orice noutate, își dădea seama de ce efort uriaș ar fi nevoie ca să pună în aplicare așa ceva.
Mai vorbiră despre subiect o vreme, sorbind din paharele cu brandy. Blewett părea că găsește o alinare în discuția lor. Acum, că le dăduse glas, temerile lui se mai risipiseră. Ross asculta doar cu o ureche, era cu ochii după Andrew Blamey.
Era timpul să plece. Deși profund rănită, o convinsese pe Demelza să nu renunțe la a doua petrecere de botez. După Blewett, mai veni un bărbat la masa lor – William Aukett, administratorul unei mine din Ponsanooth Valley. Plin de entuziasm, Blewett îi explică și lui ideea. Un tip sașiu și prudent, Aukett zise că fără îndoială că planul ar salva industria, dar de unde avea să vină capitalul dacă nu de la bănci, care aveau legături strânse cu celelalte companii?
Ross, care simțea un pic nevoia să-și apere propriile idei, spuse că sunt persoane influente și în afara companiilor de cupru. Dar că, bineînțeles, nu era vorba despre un plan care să poată funcționa cu cinci sau șase sute de lire. Treizeci de mii de lire sterline ar fi o sumă mai apropiată de realitate pentru planul care ar putea aduce profituri uriașe sau eșecul total. Înainte de a avea o imagine de ansamblu, trebuia să înțelegi proporțiile reale ale proiectului.
Departe de a-l descuraja, pe Blewett comentariile îl făcură și mai entuziast. Dar chiar în clipa în care scoase o bucățică de hârtie pătată și se pregătea să ceară o pană și cerneală, o bufnitură făcu să zăngănească toate cănile de cositor atârnate pe pereții încăperii, și murmurul vocilor din han încetă.
Tăcerea fu întreruptă doar de zgomotul cuiva care se târa pe podea în încăperea alăturată. Se auziră pași precipitați și o fracțiune de secundă zăriră o jiletcă roșie, exact când hangiul intră grăbit în sală.
― Ăsta nu-i un loc pentru scandal, domnule. Întotdeauna când veniți avem neplăceri. M-am săturat. O să... o să...
Vocea se stinse. În locul ei se auzi alta, a lui Andrew Blamey, furios.
Apăru, făcându-și loc printre cei care se îngrămădiseră la ieșire. Nu era beat. Ross se întreba dacă băutura fusese, de fapt, adevărata lui problemă. Blamey avea un alt păcat, mai puternic: temperamentul lui arțăgos.
Până la urmă, Francis, Charles și chiar și el îl judecaseră corect. Să o dea pe Verity, atât de generoasă și de blândă, după un asemenea om...
Trebuia să-i spună Demelzei despre asta. Nu l-ar mai bate la cap.
― Îl cunosc, spuse Aukett. Este proprietarul vasului Caroline, care asigură serviciul poștal între Falmouth și Lisabona. Îi muncește din greu pe oamenii lui; se zice că și-a omorât soția și copiii, deși dacă e așa, nu înțeleg cum de e în libertate.
― S-a certat cu soția lui și a trântit-o la pământ când era însărcinată, spuse Ross. Ea a murit. Din câte știu, cei doi copii ai lor nu au pățit nimic.
Îl priviră lung preț de o clipă.
― Se spune că s-a certat cu toată lumea în Falmouth, adăugă Aukett. Cât despre mine, eu îl evit. Mi se pare că are o privire de om zdruncinat.
Ross se duse să-și ia iapa pe care o lăsase la hanul Cocoșii Bătăioși. Nu-l mai văzu pe Blamey, dar în drum trecu pe lângă casa de la oraș a familiei Warleggan și se opri o clipă când zări trăsura lui Warleggan trăgând la intrare. Era un vehicul splendid făcut din lemn lustruit și bogat ornamentat, cu roți verde cu alb, și tras de patru cai suri admirabili. Surugiul, vizitiul și lacheul, îmbrăcați în livrele verde cu alb, erau mai eleganți decât cei ai familiilor Boscawen sau de Dunstanville.
Lacheul sări să deschidă ușa. Din trăsură coborî mama lui George, o femeie grasă de vârstă mijlocie, drapată în dantele și mătăsuri, care din cauza atâtor finețuri abia se mai vedea. Ușa casei mari se deschise, și apărură alți lachei care o întâmpinară. Și trecătorii se opriră să privească. Femeia dispăru înăuntru. Trăsura cea splendidă porni mai departe.
Chiar dacă și-ar fi putut permite, Ross nu era genul de om care să-și etaleze bogăția. Atunci însă, îl izbi ironia situației. Nu era atât faptul că familia Warleggan își putea permite o trăsură cu patru cai, în vreme ce el nu putea să-și cumpere încă un cal pentru necesitățile vieții de zi cu zi, ci mai ales faptul că acești bancheri, negustori și industriași proveniți din familii cu bunici și părinți analfabeți reușeau să-și mențină prosperitatea neatinsă în toiul unei crize economice, în vreme ce oameni de treabă precum Blewett și Aukett – și la fel ca ei alte sute – erau amenințați de ruină.