Demelza avea mustrări de conștiință încă de luni seară, iar atunci când Ross plecă vineri știa că nu-și va regăsi liniștea dacă lăsa lucrurile așa.
Astfel încât după ce el plecă, se duse și ea la Trenwith. Era aproape la fel de agitată cum fusese întotdeauna în viață, dar nu avea altă cale de scăpare. Sperase ca în seara anterioară să primească odată cu ziarul Mercury și o scrisoare de la Verity, dar nu venise nimic.
Făcu greșeala pe care o fac majoritatea celor care se trezesc de dimineață și ajunse la Trenwith prea devreme; fu surprinsă să constate că Trenwith House avea un aspect adormit, iar atunci când trase de clopoțelul de la intrare, Mary Bartle îi spuse că doamna Poldark era încă în pat și că domnul Poldark lua micul dejun în salonul de iarnă.
Era mai bine decât sperase, și spuse:
― Pot să-l văd, te rog?
― Mă duc să-l întreb, doamnă, așteptați aici.
Demelza se plimbă prin holul splendid, privind tablourile; avea răgazul să le cerceteze mai mult decât o făcuse vreodată. Un amestec ciudat, obișnuia să spună Ross. Mai mult de jumătate făceau parte din familia Trenwith. Își închipui că descoperă trăsăturile familiei Poldark: oasele puternice ale feței, ochii albaștri cu pleoape grele, gura mare. Primii bărbați din familia Trenwith aveau un aspect plăcut, cu bărbi negre, mătăsoase și crețe și cu fețe grațioase; și fata cu părul roșu într-o rochie de catifea în stilul William și Mary semăna cu ei – dar poate că cei din familia Poldark le dăduseră o vigoare proaspătă. Oare ei le aduseseră și latura sălbatică? Elizabeth încă nu fusese pictată. Era păcat, trebui să admită cu sinceritate Demelza.
Casa era foarte liniștită, părea să-i lipsească ceva. Își dădu brusc seama că Verity era ceea ce-i lipsea. Rămase aproape nemișcată și înțelese pentru prima dată că lipsise această casă de personajul cu cea mai mare vitalitate. Mijlocise un furt, în dauna lui Francis și a lui Elizabeth.
Nu mai privise niciodată lucrurile în acest fel. Tot timpul trăise cu senzația că viața lui Verity era neîmplinită. Privise lucrurile din perspectiva lui Andrew Blamey, dar nu și din a lui Elizabeth și Francis. Dacă se gândise vreun pic la ei, considerase că se cramponau de Verity din motive egoiste, pentru că era atât de utilă pentru ei. Nu-i trecuse prin cap că toți cei din această casă ar fi putut de fapt s-o iubească pe Verity și să-i resimtă lipsa – nu până când stătuse în acest hol care părea astăzi atât de mare și de gol. Se întrebă cum de avusese oare obrăznicia să vină aici.
― Domnul Poldark vă primește imediat, spuse Mary Bartle din spatele ei.
Așadar, în timp ce Sir John Trevaunance se întreținea cu Ross la micul dejun, Francis o primea pe Demelza.
Se ridică în picioare când ea intră. Spre deosebire de Sir John, era complet îmbrăcat, într-o haină de zi galben-închis cu revere de catifea, cămașă de mătase și pantaloni maro. Privirea lui nu era prietenoasă.
― Regret, spuse el scurt. Elizabeth n-a coborât. Zilele acestea ia micul dejun în camera ei.
― N-am venit s-o văd pe Elizabeth, spuse Demelza. Am venit să te văd pe tine.
― Oh, în cazul ăsta stai jos, te rog!
― Nu vreau să-ți întrerup masa.
― Am terminat.
― Oh, spuse Demelza. Se așeză, dar el rămase în picioare cu mâna pe spătarul scaunului.
― Despre ce e vorba?
― Am venit la tine să-ți spun ceva, zise ea. Cred că te-ai certat cu Ross în legătură cu modul în care a plecat Verity. Ai crezut că el a fost de vină.
― El te-a trimis aici în dimineața asta?
― Nu, Francis; știi că n-ar face asta. Dar eu... eu trebuie să lămuresc acest lucru, chiar dacă după aceea mă vei urî veșnic. Ross n-a avut nimic de-a face cu fuga lui Verity. Știu sigur acest lucru.
Ochii furioși ai lui Francis îi întâlniră pe ai ei.
― Pentru ce te-aș crede când nu l-am crezut nici pe el?
― Pentru că pot să-ți spun cine a ajutat-o.
El râse scurt.
― Mă îndoiesc.
― Ba da, pot. Pentru că eu am fost cea care a ajutat-o, Francis, și nu Ross. El n-a știut nimic. El nu a fost de acord cu plecarea ei mai mult decât ai fost tu.
Francis o fixă cu privirea, se încruntă la ea, se întoarse scurt ca și când ar fi încercat să se scuture de mărturisirea ei și se duse la fereastră.
― Cred că am făcut-o... cred că am făcut-o pentru fericirea lui Verity, continuă poticnindu-se. Intenționase să-i spună tot adevărul, dar curajul o părăsi. După bal m-am oferit să fiu... să fiu mijlocitoare. Căpitanul Blamey îmi scria mie, iar eu îi transmiteam scrisorile lui Verity. Ea îmi dădea mie scrisorile ei, iar eu i le dădeam omului de la Mercury. Ross n-a știut absolut nimic despre asta.
Se așternu tăcerea. Un ceas ticăia în încăpere. Francis trase adânc aer în piept, apoi îi dădu încet drumul afară pe fereastră.
― Blestemată să fii cu amestecul tău...
Se opri. Ea se ridică în picioare.
― Nu e o plăcere să vin aici și să fac această mărturisire. Știu ce simți acum în privința mea. Dar nu pot lăsa ca această ceartă dintre tine și Ross să continue din vina mea. Ai dreptate. M-am amestecat; dar dacă am greșit, a fost din iubire pentru Verity, nu ca să vă fac rău...
― Ieși afară! ceru el.
Ea simți că i se face rău. Nu-și închipuise nici pe departe că întrevederea va lua acest curs. Încercase să îndrepte o greșeală, dar se părea că asta nu slujise la nimic. Oare Francis simțea același lucru și pentru Ross?
― Am venit aici ca să iau vina asupra mea, spuse ea. Dacă mă urăști, probabil că o merit, dar te rog nu lăsa ca ăsta să fie un motiv de ceartă între tine și Ross. M-aș simți...
El întinse mâna spre fereastră ca și când ar fi vrut s-o deschidă. Văzu că mâna îi tremura. Ce se întâmplase? Ce avea?
― Te rog să pleci și să nu mai intri niciodată în această casă, spuse el. Să-ți intre bine în cap, atâta... atâta timp cât trăiesc eu, nu vreau să te mai apropii vreodată de Trenwith. Cât despre Ross, să se țină și el la distanță. Dacă s-a însurat cu o stricată ca tine, trebuie să suporte consecințele.
Își stăpânise atât de tare vocea, încât ea de-abia auzi ce spusese. Se întoarse să plece; ieși în hol, își luă pelerina și ieși afară, la soare. Lângă zidul casei era un scaun și se așeză pe el. Simțea că leșină, iar pământul se clătina.
După câteva minute briza începu s-o învioreze. Se ridică și plecă înapoi spre Nampara.
Lordul Devoran nu era prezent, fiind reținut de o criză de tuberculoză. Domnul Trencrom lipsea și el, ocupându-se încă în secret de problemele angajaților lui aflați la ananghie – aceia care avuseseră ghinionul să fie prinși cu marfă de contrabandă în pivnițele și în podurile lor.
De la început Ross simți că nu era ceva în regulă. Aceasta era o adunare generală a acționarilor, și în consecință se ținea după căderea întunericului. Nici o adunare generală nu se ținuse ziua, de vreme ce prin preajmă putea fi întotdeauna un spion care să supravegheze cine venea și cine pleca.
Erau prezenți vreo douăzeci de acționari. Subiectul principal al dezbaterii era propunerea lui Ray Penvenen de a construi o moară de măcinare și laminare în vârful dealului, acolo unde se întâlneau pământul lui cu al lui Sir John, el urmând să plătească jumătate din cheltuieli, iar compania, cealaltă jumătate. Proiectul era urgent pentru că antreprenorii de la Wheal Radiant refuzaseră subit să le reînnoiască închirierea morii lor de măcinare. Dacă societatea lor nu-și punea pe picioare numaidecât propria moară, va fi forțată să vândă cuprul numai în lingouri.
Singurul subiect controversat era alegerea locului. Cu toate acestea, Ross era de acord să i se facă o concesie lui Penvenen, ca să-i satisfacă amorul propriu, pentru că acesta avea ceva ce nu găseai foarte ușor: bani disponibili. Ross se aștepta însă la opoziția lui Alfred Barbary. Și așa se și întâmplă. Fu reînviat vechiul și plictisitorul argument că acționarii de pe coasta de nord luau tot caimacul.
Ross ascultă ciorovăiala, dar observă din nou că sașiul Aukett rămase tăcut, mușcându-și buza de jos. Un fabricant de covoare pe nume Fox parcă era stană de piatră. Atunci Tonkin, care era președintele perfect, spuse:
― Mi-aș dori să ascult și părerea celorlalți acționari.
După ezitarea oarecum obișnuită, câțiva își dădură cu părerea, majoritatea în favoarea construcției morii în apropiere de fabrică. Atunci Aukett spuse:
― Toate bune și frumoase, domnilor, dar unde găsim jumătatea noastră de bani, ei? Asta aș vrea să aflu.
― Păi, acționarii principali au convenit că ne putem aștepta la cereri de cumpărare cu drept de preempțiune a acțiunilor și am acceptat cu toții acest lucru, zise Tonkin. Avem mare nevoie. Dacă nu putem lamina și bate cuprul, ne pierdem aproape toate piețele mici. Și chiar piețele mici ar putea fi cele care ar înclina balanța de o parte sau de alta. Nu putem obliga guvernul să ne cumpere cuprul pentru monetărie, dar ne putem aștepta ca prietenii noștri să-și cumpere necesarul de la noi.
Se stârni un murmur de aprobare.
― Păi, asta e foarte bine, spuse Aukett, uitându-se mai cruciș ca de obicei din cauza agitației, dar mi-e teamă că mina noastră n-o să fie în stare să satisfacă astfel de cereri. Teamă mi-e că o să trebuiască să cumpere cineva acțiunile pe care le dețin eu.
Tonkin îl privi pătrunzător.
― Dacă îți vinzi acțiunile este treaba ta, dar atâta vreme cât le deții, ai obligația morală de a accepta responsabilitățile care ne revin tuturor.
― Așa am vrea să facem, spuse Aukett. Dar nu poți scoate apă din piatră seacă. Chiar dacă ne place sau nu, va trebui să le lăsăm altora o parte din activitățile noastre.
― Vrei să spui că nu ne-am putea onora plățile?
― Nu, nu se pune problema de asta. Acțiunile sunt plătite. Și vă veți bucura în continuare de toată bunăvoința noastră, dar...
― Ce se întâmplă? întrebă Blewett. Mi-ați spus marți că prețurile mai mari de la licitația trecută i-au făcut pe antreprenorii de la Wheal Mexico să le crească inima, iar așa ceva nu s-a mai întâmplat de mulți ani.
― Da, aprobă Aukett din cap. Dar ieri am primit o scrisoare de la Banca Warleggan prin care îmi spuneau că nu ne mai pot susține împrumutul și că să aranjăm să-l transferăm în altă parte. Asta înseamnă...
― Ai primit o scrisoare? spuse Fox.
― Asta înseamnă ruină dacă Pascoe nu vrea să preia împrumutul, și am dubiile mele, pentru că Pascoe a fost întotdeauna mai precaut și a vrut mai multe garanții. O să trec pe la familia Warleggan în drum spre casă să văd dacă îi pot convinge să se răzgândească. Nu s-a mai auzit să-i retragi cuiva creditul în felul ăsta...
― Au motivat în vreun fel? întrebă Ross.
― Am primit și eu o scrisoare foarte asemănătoare, se amestecă Fox. După cum știți, mi-am extins afacerile în câteva direcții și anul trecut am luat sume mari de bani. Ieri-seară am fost să-l văd pe domnul Nicholas Warleggan și i-am explicat că retragerea împrumutului lor va însemna eșecul acestor planuri. N-a fost prea amabil. Cred că știa totul despre investiția mea în Carnmore și nu este de acord cu ea. De fapt cred că asta stă în spatele refuzului lor.
― Asta a fost. Toată lumea privi spre St. Aubyn Tresize. Afacerile mele personale nu se discută la această masă, domnilor. Dar Banca Warleggan mi-a avansat bani în ultimii câțiva ani. Ei au cea mai bună garanție din lume: pământ; dar este o garanție pe care nu intenționez să o pierd. Dacă anulează ipoteca în această fază o să mă lupt cu ei... și n-o să pună mâna pe pământ. Dar o să pună mâna pe majoritatea bunurilor mele – inclusiv acțiunile la Compania Carnmore.
― Cum dracu’ au ajuns să știe toate aceste lucruri? întrebă Blewett nervos. Mai mult de jumătate din noi au ceva datorii care pot fi atacate.
― Cineva a vorbit, se auzi o voce din spate.
Richard Tonkin bătu în masă.
― A mai primit cineva de aici vreo înștiințare de la familia Warleggan?
Se făcu liniște.
― Nu încă, spuse Johnson.
― Ei bine, la dracu’ cu ele, spuse Trevaunance. Ar trebui să lucrați toți cu Pascoe, cum fac eu; atunci n-ați mai fi în rahatul ăsta. Mergeți la Pascoe să vă preia împrumuturile.
― Mai ușor de spus decât de făcut, pufni Fox. Aukett are dreptate. Pascoe vrea garanții mai sigure. Am lucrat cu ei și nu am putut obține suficienți bani, așa că m-am mutat la Warleggan. Așa încât sunt slabe speranțe pentru mine să revin la ei.
Ray Penvenen bombăni nerăbdător.
― Uite ce-i, asta e treaba ta. Nu putem începe toți să ne destăinuim greutățile personale pentru că ar începe să aducă a slujbă metodistă. Hai să ne întoarcem la problema morii.
Până la urmă se hotărî ca moara să fie construită ca afacere separată a lui Penvenen pe locul ales de el. Compania Carnmore va deține numai treizeci la sută din acțiunile ei. Decepția își făcuse loc printre ei. Era foarte bine pentru Penvenen și interesele lui din interiorul ținutului să scoată din discuție problema pentru că nu era momentul. Minele lucrau pe credit, și nu erau niște vremuri în care să te confrunți cu retragerea lui. Ross văzu aceeași expresie pe multe fețe. Cineva îi trădase. Și dacă se știau trei nume, de ce nu s-ar fi știut toate?
Întrunirea se sfârși devreme. Se luară decizii, fură analizate propuneri; numele Warleggan nu mai fu amintit. Ross se întrebă câte decizii vor fi puse în practică. Se întrebă dacă nu era vreun pericol ca lupta lor acerbă să se transforme într-un dezastru.
Când se sfârși, strânse câteva mâini în jur și fu unul printre primii care plecă. Voia să se gândească. Voia să analizeze pe unde se produsese scurgerea de informații. De-abia după ce plecă spre casă călare îi veni în minte un gând extrem de neplăcut și de tulburător.