Trecuse de amiază când Demelza află veștile proaste de la Trenwith. Toți cei trei tineri din familie se îmbolnăviseră, spusese Betty Prowse, numai mătușa Agatha era sănătoasă, iar trei din cei patru servitori luaseră și ei. Se spunea că Geoffrey Charles era pe moarte, și nimeni nu știa încotro s-o apuce. Demelza ceru amănunte, dar Betty nu știa mai multe. Demelza își văzu mai departe de copt.
Dar nu pentru multă vreme. O luă pe Julia care se târa pe podea la picioarele ei și o duse în salon. Acolo se așeză pe covor și se jucă cu copilul în fața focului, frământată însă de gânduri.
Nu le datora nimic. Francis îi spusese să nu se mai apropie niciodată de casa aceea. Francis îi trădase, îi vânduse lui Warleggan. Făcuse un lucru vrednic de dispreț, oribil.
Poate că chemaseră pe alții în ajutor, poate pe cineva din familia Teague sau pe unul din verii Tremenheere care locuiau mai departe în vest. Probabil că doctorul Choake se ocupase de asta pentru ei. Erau în stare foarte bine să-și poarte de grijă.
Aruncă mingea de cârpă înapoi către Julia care se rostogoli peste ea ca să o oprească, iar acum uitase de mama ei și era ocupată să încerce să o desfacă.
Nu avea nici un motiv să se ducă acolo. Ar fi părut că încearcă să le intre în grații și să stingă cearta. Pentru ce și-ar fi dorit s-o stingă, când Elizabeth era rivala ei. E drept că nu-i mai păruse astfel în ultimul an; dar rămânea întotdeauna un pericol. Când Ross vedea frumusețea aceea blondă și fragilă... Reprezenta necunoscutul, neatinsul, misterul. Știa că soția lui va fi acolo întotdeauna, ca un câine ciobănesc credincios, fără mistere, aproape, dormeau doar în fiecare noapte în același pat. Câștigaseră în intimitate, dar pierduseră din pasiune. Sau așa simțea ea că stau lucrurile în privința lui. Nu; lasă-i în pace! Făcuse destule amestecându-se.
― Ah-ah! spuse Demelza. Ce fetiță rea! N-o sfâșia! Arunc-o înapoi la mama! Hai! Împinge-o cu mâna! Împinge-o!
Dar tocmai faptul că se amestecase era cel care o făcea să se simtă obligată în adâncul sufletului. Dacă n-ar fi complotat la căsătoria lui Verity, aceasta ar fi fost acolo și s-ar fi ocupat de ei. Și dacă n-ar fi complotat în acest fel, Francis nu s-ar fi certat niciodată cu Ross și nu i-ar fi trădat. Oare chiar era numai vina ei? Uneori se gândea că Ross așa credea. Noaptea – când se trezea noaptea – simțea acel sentiment de vinovăție. Privi afară pe fereastră. Încă două ore de lumină. Probabil că licitația s-a terminat. El nu va veni diseară acasă și nu-i putea cere sfatul. Dar nu voia sfatul lui. Știa ea ce știa.
Julia se târa pe covor, și ea se duse la clopoțel, dar nu-l trase. Nu se putuse obișnui niciodată cu faptul că avea servitori la dispoziție.
Merse în bucătărie.
― Jane, o să ies pentru un timp, probabil că o să mă întorc înainte de căderea întunericului. Dacă nu reușesc, poți să te îngrijești s-o culci pe Julia? Ai grijă să-i fierbi laptele și să mănânce tot.
― Da, doamnă.
Demelza se duse sus să-și ia pelerina cu glugă.
Membrii companiei se adunaseră în salonul de la Șapte Stele. Erau obosiți și tăcuți. Lordul Devoran stătea în capul mesei. Era un bărbat gras și prăfuit, îmbrăcat în haine maro de culoarea tutunului, care răcise la cap pentru că nu mai purta peruca.
― Ei bine, domnilor, spuse el cu glas vlăguit, ați ascultat bilanțul prezentat de domnul Johnson. Pot să afirm că este foarte dezamăgitor, pentru că se puseseră mari speranțe în companie cu mai puțin de paisprezece luni în urmă când și-a început activitatea. M-a costat o mulțime de bani și bănuiesc că acum cea mai mare parte dintre noi sunt în mare măsură mai săraci. Dar adevărul este că ne-am întins mai mult decât ne-a fost plapuma și trebuie să recunoaștem acest lucru. Știu că unii dintre noi sunt furioși pe manevrele pe care le-au făcut cei care ne-au învins; și nici eu nu pot spune că sunt mai puțin nemulțumit. Dar totul a fost legal, așa că nu se mai poate face nimic. Pur și simplu nu avem resurse pentru a continua.
Devoran se opri și luă puțin tutun între degete.
― Poți fonda o companie ca asta cu destule perspective și poți găsi oameni dornici să investească puțin, zise Tonkin. Dar este o cu totul altă treabă să găsești oameni dornici să sprijine o afacere care se clatină sau să cumpere acțiuni aruncate brusc pe piață. Vor înțelege că afacerea este în dificultate și atunci nu vor fi de acord să-și riște banii.
Sir John Trevaunance spuse:
― Compania ar fi avut de două ori mai multe șanse dacă ne-am fi limitat la oameni cu credite inatacabile.
― Nu poți face o anchetă asupra stării financiare a oamenilor bine intenționați, afirmă Tonkin. Și bineînțeles că nimeni nu s-a gândit că toată lista acționarilor va deveni cunoscută public.
― Oh, dar știți cum este prin părțile acestea, remarcă Sir John. Nimeni nu poate păstra un secret nici cinci minute. Cred că este ceva în aerul plăcut și umed care predispune la confidențe.
― Ei bine, confidențele cuiva ne-au costat scump, spuse Tonkin. Eu mi-am pierdut poziția și o bună parte din economiile de o viață.
― Iar eu sunt pe cale să dau faliment, spuse Harry Blewett. Wheal Maid trebuie să se închidă luna asta. Mă îndoiesc că o să scap de închisoare.
― Unde este Penvenen în seara asta? întrebă Ross.
Se așternu liniștea.
― Nu vă uitați la mine, spuse Sir John. Nu sunt paznicul lui.
― Și-a pierdut interesul pentru corabia care se scufundă, spuse Tonkin destul de amar.
― E mai interesat de laminorul lui decât de compania de cupru, spuse Johnson.
― Cât despre corabia care se scufundă, spuse Sir John, eu cred că de fapt poate fi considerată scufundată. Nu se pune problema să dezertăm. Când cineva rămâne să se lupte în apă este ceva normal să-și ia măsurile de prevedere capabile să-l ajute să ajungă la mal.
Ross studiase fețele tovarășilor săi. Sir John avea o urmă vagă de automulțumire pe față, pe care Ross n-o observase înainte de Crăciun. În această afacere Sir John avea cel mai mult de pierdut – deși, proporțional cu alții, nu pierdea cel mai mult. Marile cuptoare de topit se aflau pe terenul lui. De-a lungul scurtei vieți a companiei, fusese singurul care își recuperase ceva din investiție – din taxele portuare, profitul mai mare pentru vasele lui care cărau cărbune, chiria pe teren și altele. De aceea această schimbare din partea lui era surprinzătoare. În timpul Crăciunului văzuse el cumva vreun petec de uscat pe care ceilalți nu-l vedeau?
Tot timpul Ross se străduise să simtă starea de spirit a celorlalți bărbați. Sperase să detecteze semnele unei rezistențe sporite la unii dintre ei. Dar până și Tonkin era resemnat. Cu toate acestea era hotărât să facă un ultim efort pentru a-i convinge.
― Eu nu sunt încă pe deplin convins că acest vas s-a scufundat, spuse el. Am o propunere de făcut. S-ar putea să ne ajute să trecem peste lunile grele, până în primăvară.
Conacul de la Trenwith părea rece și cenușiu. Poate că era doar imaginația ei când își amintea de ultima vizită. Sau poate pentru că știa ce se petrecea acum în casa aceea.
Trase de clopoțelul de la ușa din față și i se păru că îl aude sunând undeva departe, la bucătăriile aflate în partea opusă a curții interioare. Grădina era neîngrijită, iar pajiștea care ducea la pârâu și la heleșteu era verde și netunsă. Două găinușe de baltă alergau pe pajiște, aplecându-și capetele moțate și îndepărtându-se la vederea ei.
Trase din nou de clopoțel. Liniște.
Încercă ușa. Mânerul mare și rotund ridică zăvorul cu ușurință și ușa masivă se deschise cu un scârțâit.
În holul principal nu era nimeni. Deși fereastra înaltă cu menou dădea spre sud, umbrele după-amiezii de iarnă erau deja o prezență apăsătoare în casă. Șirurile de portrete de familie din capăt, care mergeau în sus pe scări, erau întunecate cu excepția unui tablou. O rază de lumină palidă de la fereastră cădea pe portretul roșcatei Anna-Maria Trenwith, care se născuse, după cum spunea mătușa Agatha, când bătrânul Rowley, oricine o fi fost el, era pe tron. Fața ei ovală și ochii albaștri și imobili priveau fix afară pe fereastră și peste pajiște.
Demelza se înfioră. Degetele ei atinseră masa lungă și se umplură de praf. Se simțea un miros de ierburi. Mai bine și-ar fi păstrat vechiul obicei și ar fi intrat prin spate. În acea clipă se auzi o ușă trântită undeva la etaj.
Traversă holul către salonul mare și bătu la ușă. Ușa era întredeschisă și o împinse. Încăperea era goală și rece, iar mobila era acoperită cu huse de praf.
Deci asta era partea pe care n-o foloseau. Cu numai doi ani în urmă venise pentru prima dată în această casă, când Julia era pe drum, se simțise rău, băuse cinci pahare de porto și cântase pentru o mulțime de doamne și gentlemeni pe care nu-i mai văzuse până atunci. Fuseseră acolo John Treneglos, înveselit de vin, și Ruth, veninoasa lui soție, și George Warleggan și draga de Verity. Atunci, această casă strălucise în lumina lumânărilor, uriașă și la fel de impresionantă pentru ea ca un palat din basme. De atunci mai văzuse casa din oraș a familiei Warleggan, clădirea unde se țineau evenimente, Werry House. Acum avea experiență și se maturizase. Dar atunci fusese mai fericită.
Auzi pași pe scară și se furișă repede înapoi în salon. În penumbră, o femeie în vârstă se împleticea în jos pe scări agățându-se cu putere de balustradă. Era îmbrăcată în satin negru decolorat și purta un șal alb peste perucă.
Demelza înaintă repede spre ea. Mătușa Agatha, care tremura parcă dintotdeauna, se opri ezitând. O privi pe fată, cu ochii ei îngropați prematur într-o masă de zbârcituri și riduri.
― Ce... ha...? Tu ești, Verity? Te-ai întors, nu-i așa? Cam era timpul...
― Nu, sunt Demelza. Își ridică vocea. Demelza, soția lui Ross. Am venit să văd ce se întâmplă aici.
― Să ce? Oh, da, ești bobocelul lui Ross. Păi, asta nu e vreme de vizite. Sunt toți bolnavi, până la ultimul. Toți în afară de mine și Mary Bartle. Și e atât de ocupată să-i îngrijească că nu mai are timp să se deranjeze pentru o femeie bătrână. Mă lasă să mor de foame! Cred că asta vrea! Să mă bată Dumnezeu, dar un trup bătrân nu are nevoie de tot atât de multă atenție ca unul tânăr? Se agăță stângace de balustradă și o lacrimă încercă să-i picure pe obraz, dar fu oprită de o zbârcitură. E vorba de o proastă rânduială în casa asta, ăsta e adevărul. Totul a luat-o razna de când a plecat Verity. N-ar fi trebuit să plece niciodată, m-auzi? A fost o egoistă să fugă cu bărbatul ăla. Datoria ei era să stea aici. Așa spunea mereu taică-său. Nu mă ascultă niciodată. A fost mereu încăpățânată. Îmi aduc aminte când avea doar cinci anișori...
Demelza se strecură pe lângă ea și o luă la fugă în sus pe scări.
Știa unde sunt dormitoarele principale și când coti pe coridor, din una din camere ieși o femeie mai în vârstă, cu părul negru, care ducea un vas cu apă. Demelza o recunoscu pe mătușa Sarah Tregeagle, despre care toată lumea credea că e nevasta unchiului Ben. Aceasta se înclină ușor când o văzu pe Demelza.
― Acolo sunt?
― Da, doamnă.
― Tu ai grijă de ei?
― Păi, doctorul Tommy m-a chemat, doamnă. Da’ după cum știți, eu mă ocup cu moșitul, la asta mă pricep. Am venit pentru că nu avea cine. Da’ eu mă pricep la îngrijit lehuze – la pregătit morți, când e nevoie.
Cu mâna pe ușă, Demelza privi după femeia care împroșca cu apă pe jos în nepăsarea ei. Toată lumea o cunoștea pe mătușa Sarah. Nu era infirmiera potrivită pentru acești oameni respectabili. Dar bineînțeles că nu aveau de ales. Mirosul de ierburi era mult mai puternic aici.
Deschise încet ușa și se furișă înăuntru.
După întâlnirea cu acționarii, Ross nu se întoarse direct la familia Pascoe. Nu luau cina până la opt, și nu voia să-și petreacă o oră conversând politicos cu doamnele în salon.
Așa că se plimbă pe străduțele dosnice ale orășelului. Își îndepărtă deliberat gândurile de la toate lucrurile care tocmai se încheiaseră. În loc de asta, se gândi la el și la familia lui, la desfrânatul lui tată, care intrase toată viața lui dintr-un necaz în altul, făcând dragoste cu o femeie după alta, luptându-se aici cu un soț, dincolo cu un părinte, cinic, lipsit de iluzii, dar puternic până la capăt. Se gândi la Demelza și cum i se părea că înstrăinarea lui de Francis îi despărțea uneori. Nu avea nici o legătură cu asta, dar totuși așa se întâmpla – era un soi de reținere, o baricadă care le tulbura intimitatea fără nori. Se gândi la Garrick, câinele ei, la Julia, care râdea veselă și netulburată de problemele complicate ale lumii. Se gândi la Mark Daniel singur într-o țară străină și se întrebă dacă va ajunge să se stabilească acolo, sau dacă într-o zi dorul de casă îl va ispiti să se întoarcă la umbra unei spânzurători. Se gândi la boala celor de la Trenwith și la Verity.
Rătăcind pe străzi se trezi că ajunsese în afara orașului, către râu care în seara asta era plin și sclipea ici și colo de luminile vapoarelor și de felinarele care se mișcau pe docuri. De-a lungul cheiurilor erau ancorate trei vase: două goelete mici și un vas cam mare pentru apele din golf, o brigantină, își dădu seama Ross atunci când se apropie suficient ca să-i distingă verga de pe catargul din față. Era un vas frumos și nou, proaspăt vopsit, cu alămurile strălucind la pupa. Se scufundă atât de mult în apă, își spuse el, încât e nesigur să intre și să iasă de aici dacă fluxul nu e la maximum. Ăsta era motivul pentru forfota din seara aceea.
Merse mai departe către copacii care creșteau jos lângă malul râului, apoi se întoarse ca să revină în oraș. De aici, deși nu era lună, se zărea licărirea fluxului care urca, cu catargele ca niște zăbrele pe fundal și luminițele care pâlpâiau la marginea întunecată a orașului.
Când se apropie din nou de brigantină, văzu câțiva oameni care se urcau la bord. Doi marinari stăteau cu felinarele la capătul de sus al pasarelei, iar atunci când unul dintre bărbați ajunse pe punte, felinarul îi lumină bine fața. Ross schiță o mișcare, apoi se stăpâni. Nu-i putea face nimic bărbatului.
Porni precaut înainte. Se întoarse să mai privească o dată, dar bărbații coborâseră sub punte. Pe lângă el trecu un marinar.
― Ești de pe Queen Charlotte? îl întrebă spontan Ross.
Marinarul se opri și îl privi bănuitor.
― Eu, domnule? Nu, domnule. De pe Fairy Vale. Al căpitanului Hodges.
― E un vas bun, Queen Charlotte, spuse Ross. E nou pe aici?
― Oh, a mai fost de trei sau patru ori anul ăsta, cred.
― Cine o comandă?
― Căpitanul Bray, domnule. Cred că tocmai pleacă.
― Știi ce încărcătură are?
― Cereale în cea mai mare parte; și scrumbii.
Marinarul porni mai departe.
Ross mai privi vasul un moment, apoi se întoarse și o luă spre oraș.
Mirosul greu de tămâie venea dintr-un vas mic aflat în mijlocul dormitorului unde ardeau cu fum ierburi dezinfectante. Demelza îi găsise pe toți în aceeași încăpere. Francis zăcea în patul uriaș de mahon. Geoffrey Charles era în pătuțul lui din alcov. Elizabeth stătea lângă el.
Orice resentiment ar fi simțit odinioară pentru Demelza, acum simți numai ușurare când o văzu.
― Oh, Demelza, ce frumos din partea ta! Sunt... sunt disperată. Suntem la... mare ananghie. Ce frumos din partea ta! Bietul meu băiețel...
Demelza se uită îndelung la copil. Geoffrey Charles se chinuia să respire, și fiecare inspirație răsuna aspru, răgușit și dureros. Fața lui era roșie, încordată, și ochii erau pe jumătate închiși. Avea pete roșii după urechi și pe ceafă. Atunci când respira strângea și desfăcea pumnii.
― Face... face crize din astea, șopti Elizabeth. Apoi scuipă și vomează; atunci se mai ușurează; dar numai pentru... pentru un timp, apoi o ia de la capăt.
Vocea îi era gâtuită, disperată. Demelza îi privi fața îmbujorată, claia de păr blond și ochii cenușii mari și strălucitori din cauza febrei.
― Și tu ești bolnavă, Elizabeth. Ar trebui să fii în pat.
― Numai puțină febră. Dar nu sunt bolnavă ca ei. Rezist. Oh, bietul meu băiat! M-am rugat... și m-am tot rugat...
― Și Francis?
Elizabeth tuși și înghiți cu greutate.
― E... puțin... merge spre vindecare. Hai... hai, dragul meu... numai dacă l-aș putea ajuta. L-am dat în gât cu o poțiune, dar nu prea ajută...
― Cine e? întrebă Francis din patul lui.
Vocea lui era aproape de nerecunoscut.
― E Demelza. A venit să ne ajute.
Se lăsă liniștea. Apoi Francis zise încet:
― E frumos din partea ei că a trecut peste certurile vechi...
Demelza respiră adânc.
― Dacă... servitorii nu ar fi fost și ei bolnavi, continuă Elizabeth, am fi făcut cu schimbul mai des... Dar numai Mary Bartle... Tom Choake a convins-o pe mătușa Sarah... Nu e o sarcină prea ușoară... N-a mai găsit pe nimeni.
― Nu mai vorbi, îi spuse Demelza. Ar trebui să stai în pat. Uite ce e, Elizabeth, eu... eu nu știam dacă o să rămân mai mult timp, pentru că nu știam cum stau lucrurile...
― Dar...
― Dar pentru că aveți nevoie de mine o să rămân... atât de mult cât o să pot. Dar mai întâi... curând... curând trebuie să mă reped până acasă, să-i spun lui Jane Gimlett și să-i dau instrucțiuni să aibă grijă de Julia. Apoi mă întorc.
― Mulțumesc. Măcar și numai pentru noaptea asta. Mă simt atât de ușurată să am pe cineva pe care mă pot bizui. Îți mulțumesc din nou. Auzi, Francis, Demelza o să aibă grijă de noi la noapte.
Ușa se deschise, și mătușa Sarah Tregeagle intră șontâcăind, cu un vas plin cu apă proaspătă.
― Mătușă Sarah, spuse Demelza, mă ajuți te rog cu doamna Poldark. Trebuie să o băgăm în pat.
După cina de la familia Pascoe, după ce doamnele se retrăseseră și se așezaseră la un pahar de porto, Harris Pascoe întrebă:
― Ei bine, ce noutăți ai astăzi?
Ross privi fix vinul roșu din paharul său.
― Suntem terminați. Mâine ne pregătim să lichidăm compania.
Bancherul clătină din cap.
― Am făcut un ultim efort să-i conving să nu facem asta, spuse Ross. Pentru prima dată după ani în șir prețul cuprului a urcat în loc să scadă. Le-am arătat asta și le-am spus că ar trebui să încercăm să rezistăm încă șase luni. Le-am sugerat ca muncitorilor de la furnal să li se propună să lucreze având cotă parte din profit. Orice mină face la fel când cade la învoială cu minerii să-i plătească și în minereu. Le-am propus să mai facem un ultim efort. Câțiva erau doritori, dar oamenii cu influență nici n-au vrut să audă.
― În special Sir John Trevaunance, spuse bancherul.
― Da. Cum ați aflat?
― Ai dreptate în privința prețului cuprului. Astăzi am aflat că a crescut cu încă trei lire.
― Asta înseamnă șase lire în șase săptămâni.
― Dar imaginează-ți că s-ar putea să treacă ani buni până când metalul să ajungă la un preț profitabil.
― De unde ați știut că Sir John s-a opus propunerilor mele?
Harris Pascoe își linse buzele, păstrând un aer rezervat.
― Nu atât de mult sugestiilor dumitale în p-particular, cât continuării activității în general. Și apoi mă bazez mai degrabă pe lucruri din auzite.
― Ca de pildă?
― Ca de pildă că… ăăă… Sir John, după ce a mers împotriva vântului timp de douăsprezece luni, se pregătește acum să meargă cu el în pânze. A pierdut o sumă frumușică în proiectul ăsta și este nerăbdător să recupereze. Nu-și dorește să vadă topitoriile rămase permanent fără activitate. Ross se gândi la tonul vocii lui Sir John în această seară; își aminti de absența lui Ray Penvenen.
Se ridică în picioare.
― Vreți să spuneți că își vinde partea lui Warleggan?
Bancherul cel scund se întinse după paharul cu vin.
― Cred că este doritor să ajungă la un soi de reconciliere cu ei. Mai mult de atât nu știu.
― El și Penvenen au de gând să facă o înțelegere ca să-și acopere pierderile, în timp ce noi, ceilalți, suntem puși la zid.
― Îmi închipui că așa e, spuse Pascoe, că va fi înființată un soi de companie de supraveghere, iar familia Warleggan va avea un reprezentant în ea.
Ross nu spuse nimic; privea cărțile din dulapul cu rafturi.
― Spuneți-mi, zise el, în seara asta cred că l-am văzut pe Matthew Sanson urcându-se pe un vas din docuri. Am văzut bine?
― Da, s-a întors în Truro de câteva luni.
― I s-a permis să revină aici și să facă afaceri ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat? Familia Warleggan stăpânește în totalitate ținutul?
― Nimănui nu-i pasă destul de mult de Sanson ca să facă tărăboi. Sunt numai patru sau cinci oameni pe care i-a trișat, iar aceștia nu sunt influenți.
― Și vasul pe care navighează?
― Da, e proprietatea unei companii controlate de familia Warleggan. Sunt Queen Charlotte și Lady Lyson. Fără îndoială că sunt o afacere secundară profitabilă.
― Dacă aș fi în locul dumitale aș tremura pentru pielea mea, afirmă Ross. Mai există cineva în orașul ăsta în afară de dumneata care nu este cumpărat cu totul de ei?
Pascoe se îmbujoră.
― Nici eu nu-i plac mai mult ca dumneata. Dar acum cred că adopți o poziție extremă. Oamenii din ținut îi cunosc doar ca pe niște personaje bogate și influente. Dumneata știi ceva mai multe despre ei pentru că te-ai hotărât să-i provoci pe terenul lor. Mie îmi pare rău... nespus de rău că nu ai avut mai mult succes. Dacă bunele intenții ar fi fost de ajuns, fără nici o îndoială că ai fi triumfat.
― În cazul ăsta bunele intenții n-au fost de ajuns, spuse Ross. Ce ne-ar fi trebuit erau niște bani.
― Nu a fost proiectul meu, spuse bancherul după un moment. Am făcut ce am putut și o să fie rău și pentru mine.
― Știu, spuse Ross. Eșecul îți înveninează limba. Se așeză din nou. Acum e vremea socotelilor. Hai să terminăm cu ele! Compania se va lichida aproape de la sine; așa că mai rămân de reglat doar participațiile noastre. Care este datoria mea față de dumneata?
Harris Pascoe își îndreptă ochelarii cu rame metalice.
― Nu e o sumă mare, cam n-nouă sute de lire sau ceva mai puțin. Asta e în plus față de ipoteca pe proprietate.
― Vânzarea acțiunilor mele la Wheal Leisure va acoperi cea mai mare parte din asta – împreună cu dividendele pe care tocmai le-am anunțat, zise Ross.
― Ba chiar le va depăși. Din întâmplare, chiar ieri am auzit de cineva care se interesa de acțiuni Wheal Leisure. Ofereau opt sute douăzeci și cinci de lire pentru șaizeci de acțiuni.
― Mai e încă o mică problemă, spuse Ross. Harry Blewett de la Wheal Maid a fost afectat mai rău decât mine. Se teme că o să meargă la închisoare și nici nu mă mir. Acțiunile și dividendele probabil că fac aproape o mie de lire, și vreau ca ceea ce este în plus să meargă la el. Este posibil să reușească să se mențină pe linia de plutire cu asta.
― Atunci vrei să vând acțiunile la prețul ăsta?
― Dacă este cel mai bun pe care îl puteți obține.
― Este mai mult decât ai lua dacă le-ai scoate pe piața liberă. Treisprezece lire și cincisprezece șilingi pe o acțiune este un preț bun în vremurile astea.
― Treisprezece lire... Paharul cu vin se sparse brusc între degetele lui Ross, și vinul roșu îl stropi pe mână.
Pascoe veni lângă el.
― Ce este? Te simți rău?
― Nu, răspunse Ross. Nu mă simt deloc rău. Paharul dumitale are un picior delicat. Sper că nu face parte din moștenire.
― Nu. Dar ceva...
― M-am răzgândit, spuse Ross. Nu vând acțiunile.
― Un b-bărbat numit Coke m-a abordat...
Ross scoase o batistă și își șterse mâna.
― A fost un bărbat numit Warleggan.
― Oh, nu, te asigur. Ce te face să...
― Nu-mi pasă pe cine au ales. Banii sunt ai lor și nu vor avea acțiunile mele.
Pascoe păru puțin stânjenit când îi dădu lui Ross un alt pahar.
― Habar n-am avut. Îți înțeleg sentimentele. Dar este o ofertă bună.
― Pe care n-o voi accepta, spuse Ross. Nici dacă va trebui să-mi vând casa și pământul. Îmi pare rău, Harris; o să mai aștepți după banii dumitale, fie că-ți place sau nu. Încă o lună și ceva nu mă poți obliga. Bine, o să fac rost de ei până atunci... într-un fel sau altul. O să-mi păstrez mina ispititoare chiar de-ar fi să merg la închisoare pentru ea.