Domnul notar Pearce era acasă și juca cribbage cu fiica sa când fu anunțat Ross. Domnișoara Pearce, o tânără atrăgătoare de douăzeci și cinci de ani care nu-și pusese niciodată în valoare cum se cuvine frumusețea, se ridică de îndată și se scuză, iar domnul Pearce dădu deoparte masa de joc, ațâță focul uriaș cu vergeaua pentru draperii și îl invită pe Ross să stea jos.
― Ei bine, căpitane Poldark, ăsta da eveniment. Rămâneți să jucăm o mână de cribbage? Întotdeauna este un pic plictisitor să joc cu Grace, pentru că nu riscă nici măcar un penny.
Ross își îndepărtă scaunul de foc.
― Am nevoie de sfatul și de ajutorul dumneavoastră.
― Păi, dragul meu domn, este posibil să vi le dau dacă sunt în stare.
― Vreau un împrumut de o mie de lire fără garanții.
Sprâncenele domnului Pearce se înălțară a surprindere. Asemeni celorlalți acționari de la Wheal Leisure, rămăsese deoparte în lupta companiilor de cupru. Dar știa foarte bine încotro se îndreptau lucrurile.
― Hm-hm. Asta e o propunere destul de serioasă. Ați spus fără garanții? Da, așa cred. Măi, să fie.
― Sunt gata să plătesc o dobândă mare, zise Ross.
Domnul Pearce se scărpină.
― Fără garanții. Ați încercat la Cary Warleggan?
― Nu, răspunse Ross. Și nici nu intenționez să o fac.
― Da, înțeleg. Înțeleg. O să fie foarte greu. Dacă nu aveți garanții, ce puteți oferi?
― Cuvântul meu.
― Da, da. Da, da. Dar asta înseamnă că se va ajunge la o înțelegere amicală. Ați apelat la vreunul dintre prietenii dumneavoastră?
― Nu. Vreau să fie o înțelegere de afaceri. Voi plăti pentru acest privilegiu.
― Veți plăti? Adică o dobândă? Da... Dar este posibil ca acela care împrumută să fie îngrijorat pentru capitalul lui. Pentru ce nu vă vindeți acțiunile Wheal Leisure dacă aveți atâta nevoie de bani?
― Pentru că asta încerc să evit.
― Ah, da. Fața vânătă a domnului Pearce nu era încurajatoare. Și proprietățile dumneavoastră?
― Sunt deja ipotecate.
― Pe ce sumă?
Ross îi spuse. Domnul Pearce luă puțin tutun de prizat.
― Cred că familia Warleggan v-ar da mai mult dacă ați transfera ipoteca la ei.
― Familia Warleggan a încercat de câteva ori în ultimii ani să se amestece în afacerile mele, spuse Ross. Intenționez să-i țin la distanță.
Domnului Pearce îi stătu pe limbă să-i spună că nu cerșetorii sunt cei care au de ales, dar se răzgândi.
― V-ați gândit la o a doua ipotecă pe proprietăți? Există oameni – iar eu știu unul sau doi care ar fi de acord să-și asume riscul acestei speculații.
― Și asta ar fi suficient?
― S-ar putea. Dar în mod firesc un astfel de risc va fi unul pe termen scurt, să spunem pentru douăsprezece sau douăzeci și patru de luni...
― Ar fi acceptabil.
― ... și ar avea o dobândă foarte mare. Cam de patruzeci la sută.
Pentru un împrumut de o mie de lire acum, la anul pe vremea asta va trebui să găsească o mie patru sute, pe lângă celelalte obligații pe care le avea. O propunere lipsită de speranță – doar dacă prețul cuprului nu va continua să crească și Wheal Leisure nu va da peste un filon la fel de bogat precum cel actual.
― Îmi puteți aranja un astfel de împrumut?
― Aș putea încerca. Nu e momentul potrivit pentru astfel de lucruri. Nu prea se găsesc bani ieftini.
― Ăștia nu sunt bani ieftini.
― Nu, nu. Absolut de acord. Păi, aș putea să vă spun într-o zi sau două.
― Aș vrea să știu mâine.
Domnul Pearce se luptă să se ridice din fotoliul său.
― Măi să fie, ce-am mai înțepenit. M-am simțit mai bine, dar guta încă îmi mai dă târcoale. E posibil să vă anunț mâine, deși s-ar putea să dureze o săptămână sau două să facem rost de bani.
― Merge, spuse Ross. Accept.
Marți, își amână plecarea din oraș până la ora cinci după-amiaza.
El, Johnson și Blewett își încheiară afacerile cu Compania Carnmore până la cină. Ross nu le spuse de aluzia făcută de Harris Pascoe cu o zi înainte. Nici unul dintre ei nu putea face nimic pentru a-l împiedica pe Sir John să ajungă la vreo înțelegere cu familia Warleggan, dacă acesta așa hotăra. Nimic nu putea să-l împiedice pe Warleggan să pună mâna pe topitoria lor sau să înființeze o nouă companie care să profite de pe urma efortului lor. Dar compania nu era decât o verigă a lanțului, iar el va avea grijă să nu forțeze creșterea prețurilor în folosul minelor.
Deși Tonkin nu era ruinat, pentru el îi părea lui Ross cel mai rău, pentru că de el îi plăcea cel mai mult și îi cunoștea activitatea aproape neobosită pe care o depusese, discutând, încercând să convingă, croind planuri. Investise cu fanatism energie timp de cincisprezece luni, iar acum părea epuizat. Harry Blewett, care fusese promotorul și primul suporter al ideii, își pusese la bătaie și ultimul penny, iar astăzi totul se sfârșise pentru el. Masivul, severul și pragmaticul Johnson suporta eșecul mai încrezător decât ceilalți; era mai puțin afectat pentru că pierduse mai puțin.
După ce terminară, Ross se duse să-l vadă din nou pe domnul Pearce și află că banii erau pe drum. Se întrebă dacă nu cumva chiar domnul Pearce îi oferise. Notarul era un om abil, lesne iritabil.
Apoi Ross se întoarse la familia Pascoe. La aflarea veștii, bancherul clătină din cap. Un astfel de împrumut nesăbuit era total împotriva principiilor sale. Era cu mult mai bine să-ți reduci pierderile și să o iei de la capăt decât să te arunci atât de adânc în ceva ce s-ar putea dovedi fără ieșire – numai ca să amâni cât poți deznodământul.
În timp ce era acolo, Ross îi scrise lui Blewett spunându-i că depusese pe numele lui două sute cincizeci de lire la Banca Pascoe. Această sumă trebuia considerată un împrumut pe cinci ani cu dobândă de patru la sută. Spera ca asta să-l ajute să supraviețuiască.
Lui Ross îi trebuiră cam două ore să meargă spre casă pe întuneric. În timp ce cobora prin vâlceaua întunecată, chiar înainte să se zărească luminile de la Nampara, întrecu pe cineva înfășurat într-o pelerină care mergea grăbit înaintea lui.
Se simțea amărât și deprimat, dar la vederea Demelzei îi veni inima la loc.
― Ei, draga mea. Ai întârziat pe afară. Ai fost din nou în vizită?
― Oh, Ross, spuse ea. Sunt așa bucuroasă că n-ai ajuns acasă înaintea mea. Mi-era teamă că așa o să se întâmple.
― S-a întâmplat ceva rău?
― Nu, nu. Îți spun când ajungem acasă.
― Hai, vino sus lângă mine! Te scutesc de o jumătate de milă.
Își puse piciorul peste al lui și el o ridică în șa. Darkie se poticni. Demelza se așeză în fața lui cu un oftat brusc de mulțumire.
― Ar trebui să iei pe cineva cu tine când ai de gând să pleci după căderea întunericului.
― Oh, sunt aproape de casă și nu cred că se poate întâmpla ceva.
― Nu fi așa de sigură! E prea multă sărăcie ca să fie toți oamenii cinstiți.
― Ai salvat ceva, Ross? O să mai continue?
El îi povesti.
― Oh, dragul meu! Îmi pare așa rău! Rău pentru tine. Nu știu cum s-a întâmplat totul...
― Nu-i nimic. Febra a luat sfârșit. Acum trebuie să ne liniștim.
― Ce febră? întrebă ea cu o voce uimită.
El o mângâie pe mână.
― A fost un fel de a spune. Că tot veni vorba, ai auzit că toți cei de la Trenwith sunt bolnavi?
― Da. Am auzit... Ieri.
― Ai aflat cum se simt?
― Da. Astăzi se simt puțin mai bine – deși nu sunt în afara pericolului.
După ce trecură peste pârâu, casa le apăru în față. La ușă, el descălecă și o ajută și pe ea să se dea jos. Se aplecă afectuos să o sărute, dar ea își mișcase puțin fața în întuneric, așa că buzele lui îi atinseră obrazul.
Ea se întoarse și deschise ușa.
― John! strigă ea. Ne-am întors.
Cina fu liniștită. Ross trecu în revistă evenimentele din ultimele câteva zile. Demelza era neobișnuit de tăcută. El îi spusese că salvase acțiunile Wheal Leisure, dar nu și cum. Asta o să se întâmple când se va apropia plata. Mai era destul timp până atunci.
Acum îi părea rău că nu-i trăsese lui George Warleggan un picior să-l arunce în șanț, atunci când avusese ocazia. George era tipul de om care în mod normal era atent să evite să-și ceară scuze. Și avusese obrăznicia să-l aducă înapoi pe vărul Sanson. Se întrebă ce ar fi avut de spus Francis. Francis.
― Ai spus că și Geoffrey Charles se simțea mai bine? o întrebă el. Durerea de gât este de obicei mai gravă la copii.
Demelza tresări și continuă să mănânce.
― Cred că tot ce a fost mai rău a trecut.
― Păi, asta e o veste bună. N-o să-l iert niciodată pe Francis pentru ce ne-a făcut; dar nu i-aș dori această pedeapsă nici celui mai mare dușman.
Urmă o tăcere lungă.
― Ross, spuse ea, după ce s-a întâmplat în iulie am jurat că n-o să mai țin nimic secret față de tine, așa că ar fi cel mai bine să auzi ce am acum de spus ca să nu crezi că te-am înșelat.
― Ei, spuse el, ce e? Ai fost s-o vezi pe Verity în absența mea?
― Nu. Am fost la Trenwith.
Îi urmări expresia feței. Rămăsese impasibil.
― În vizită, vrei să spui?
― Nu... M-am dus să-i ajut.
O lumânare fumega, dar nici unul dintre ei nu se mișcă să o stingă.
― Și te-au dat afară?
― Nu. Am stat toată noaptea trecută.
El o privi peste masă.
― Pentru ce?
― Ross, a trebuit. M-am dus să văd ce fac, dar erau într-o situație disperată. Francis... nu mai avea febră, dar zăcea. Geoffrey Charles putea să moară în orice moment. Și Elizabeth era bolnavă, dar nu voia să recunoască. Trei servitori erau bolnavi, și numai Mary Bartle și mătușa Sarah Tregeagle puteau face ceva. Le-am ajutat s-o băgăm în pat pe Elizabeth și am stat toată noaptea cu Geoffrey Charles. O dată sau de două ori am crezut că a murit; dar și-a revenit și în dimineața asta era mai bine. Atunci m-am întors acasă și m-am dus din nou după-amiază. Doctorul Choake spune că a trecut criza. Elizabeth nu a făcut o formă așa de gravă, spune el. Am... am stat atât cât am putut, dar le-am spus că nu puteam rămâne în noaptea asta. Tabb însă este din nou pe picioare și poate avea grijă de ceilalți. Vor reuși să se descurce în noaptea asta.
El o privi timp de o clipă. Nu era un tip îngust la minte, dar nu putea rosti vorbele care îi veniseră la gură.
Și, deși la început se strădui să nege acest lucru, până la urmă nu putu să nu recunoască că același sentiment care o animase pe ea îl animase și pe el în egală măsură în privința lui Jim Carter. O putea învinui pentru un impuls care îl determinase și pe el să acționeze?
Nu-și putea reprima gândurile, dar onestitatea și legăturile lui afective puternice îl făcură să nu spună nimic.
Așa încât masa continuă în liniște. Până la urmă, ea îi spuse:
― Nu am putut face altfel, Ross.
― Nu, spuse el, a fost un gest frumos și generos. Poate că în două săptămâni o să fiu în stare să îl apreciez.
Amândoi știau ce voia să spună, dar nici unul dintre ei nu încercă să explice mai clar.