În timpul nopții izbucni un vânt puternic dinspre sud-vest care suflă douăzeci de ore. Urmă o scurtă pauză de liniște, apoi vântul se stârni din nou dinspre nord, năprasnic și rece, purtând cu el o ploaie șfichiuitoare, zloată și vârtejuri de zăpadă. În zorii zilei de Anul Nou 1790, vifornița era în toi.
Merseseră la culcare devreme, pentru că Demelza era obosită. Noaptea de dinainte fusese albă pentru ea, căci Juliei îi ieșeau dinții și era agitată.
Vântul bubui și se tângui toată noaptea – cu acel urlet șuierat, ascuțit și rece, care era un semn de netăgăduit al urgiei venind din nord. Toată noaptea ploaia și măzărichea bătuseră în ferestrele dinspre mare, iar pe toată partea de jos a ferestrelor fuseseră întinse cârpe să oprească ploaia care pătrundea înăuntru. Chiar și în patul cu draperiile trase era frig, iar Ross făcuse un foc mare în salonul de dedesubt pentru a mai face puțină căldură. Nu era de nici un folos să aprindă focul în șemineul din dormitor, pentru că tot fumul ar fi fost suflat înapoi pe coș.
Pe Ross îl trezi plânsul Juliei. Ajungea foarte slab la el, pentru că vântul sufla nestăpânit, și cum Demelza nu auzise, se hotărî să se strecoare el afară din pat și să vadă dacă poate liniști copilul. Se ridică încetișor; atunci își dădu seama că Demelza nu era lângă el.
Dădu draperiile la o parte și îl lovi în față curentul rece provocat de vânt. Demelza stătea lângă pătuț. O lumânare picura și se topea pe masa apropiată. Scoase un șuierat slab ca să-i atragă atenția, și ea întoarse capul.
― Ce se întâmplă? întrebă el.
― Nu știu exact, Ross. Dinții, cred.
― O să faci tuberculoză dacă stai așa. Pune-ți halatul.
― Nu, nu mi-e frig.
― Ei îi este frig. Adu-o cu tine în pat!
Răspunsul ei se pierdu într-o rafală bruscă de grindină care bătu în fereastră. Nu se mai auzi nimic. El se ridică din pat, se chinui să-și pună halatul și îl luă și pe al ei. Merse la ea și i-l puse pe umeri. Se uitară amândoi la copil.
Julia era trează, dar fața ei mică și durdulie era îmbujorată, iar atunci când plânse, scâncetul ei păru că se sfârșește brusc într-o tuse seacă.
― Are febră, strigă Ross.
― Cred că este din pricina dinților, cred...
Grindina se opri la fel de brusc cum începuse, iar urletul vântului părea acum că nu se mai aude.
― Este bine să o ținem cu noi în noaptea asta, spuse Demelza.
Se aplecă în față, așa i se păru lui, și luă copilul în brațe. Halatul alunecă de pe ea și căzu pe podea. El o urmă, și o puseră pe Julia în pat.
― Mă duc să beau puțină apă, spuse ea.
El o urmări cum se duce la carafă și toarnă din ea. Bău încet, apoi își mai turnă. Umbra ei se profila pe perete; se împleticea, se răsucea. Veni repede lângă ea.
― Ce se întâmplă?
Ea îl privi
― Cred că am răcit.
Își puse mâna peste a ei. Deși în cameră se simțea un curent înghețat, mâna ei era fierbinte și transpirată.
― De când ești așa?
― De aseară. Am simțit că mă ia răceala de aseară.
El o privi atent. Îi vedea fața în lumina difuză. Apucă de gulerul înalt de dantelă al cămășii de noapte și îl dădu la o parte.
― Ai gâtul umflat, spuse el.
Ea se retrase de lângă el și își îngropă fața în palme.
― Capul, șopti ea, mă doare așa rău.
Îi trezise pe soții Gimlett. Le cărase în brațe pe fetiță și pe Demelza jos, în salon, și le învelise în pături în fața focului moleșitor. Gimlett trimisese după Dwight. Doamna Gimlett făcea patul în vechea cameră a lui Joshua. Acolo exista un șemineu care nu fumega și singura fereastră cu fața la sud; o cameră mai potrivită pentru un bolnav pe o asemenea viforniță.
Găsi un răgaz să se gândească recunoscător că făcuse bine înlocuind familia Paynter cu familia Gimlett. Fără mormăieli ranchiunoase când făceau ceva, fără să-și plângă de milă soarta potrivnică.
În timp ce stătea în salon și vorbea încetișor cu Demelza căreia îi spunea că Julia era un copil puternic și că se va face bine destul de repede, mintea îi era chinuită de gânduri amare. Veneau în valuri, amenințând să-i înece bunul-simț și judecata calmă. În suferința lui ar fi fost în stare să se sfâșie în bucăți pe el însuși. Demelza își băgase cu nesăbuință gâtul în laț singură. Obligațiile de rudenie...
Nu, nu despre asta fusese vorba. Chiar dacă nu înțelegea cu totul impulsurile ei de generozitate, știa că era mult mai mult decât atât. Toate lucrurile astea erau strâns legate în sufletul ei; rolul ei în fuga lui Verity, cearta lui cu Francis, cearta lui cu ea, falimentul companiei de cupru, vizita ei la bolnavii de la Trenwith. Nu puteau fi văzute separat, și în mod ciudat i se părea acum că responsabilitatea pentru boala ei este și a lui, nu numai a ei.
Dar nu își arătase îngrijorarea și indignarea cu trei zile în urmă, iar acum îi era imposibil să o facă. Îi ștergea fruntea, glumea cu ea și o veghea pe Julia care adormise după o criză de plâns.
Acum ieși din încăpere să o ajute pe Jane Gimlett. În dormitorul de jos ardea deja un foc, și văzu că Jane strânsese așternuturile din patul de sus pentru a-l pregăti pe acesta ca să nu existe nici un risc de umezeală. În timp ce o ajuta pe Demelza să se bage în pat, toată casa vui și bubui, covoarele fâlfâiră și tablourile tremurară. Apoi ușa din față se închise din nou, și Dwight Enys își scoase pelerina udă în hol.
Intră, și Ross îi ținu o lumânare în timp ce îi examina Demelzei gâtul; îi măsură pulsul cu ceasul său, puse una sau două întrebări și se îndreptă spre copil. Demelza stătea liniștită în patul cu baldachin urmărindu-l. După câteva minute ieși în hol să-și ia geanta, și Ross îl urmă.
― Ei bine? întrebă Ross.
― Amândouă au.
― Vrei să spui difterie?
― Simptomele sunt evidente. La soția ta boala e ceva mai avansată decât la fetiță.
Dwight ar fi vrut să-i evite privirea și să se întoarcă în încăpere, dar Ross îl opri.
― Cât de grav o să fie?
― Nu știu, Ross. Unii trec repede de faza acută, dar însănătoșirea este întotdeauna o treabă de durată, între trei și șase săptămâni.
― Durata însănătoșirii nu contează, spuse Ross.
Dwight îl bătu pe braț.
― Știu asta. Știu.
― Și tratamentul?
― Nu prea putem face mare lucru: depinde mult de pacient. Am avut un oarecare succes cu lapte – fiert, întotdeauna fiert, și apoi răcit până devine călduț. Îl întărește pe pacient. Fără mâncare solidă. Trebuie să rămână culcate tot timpul, fără eforturi și fără agitație. Inima nu trebuie să se obosească prea mult. Poate puțin alcool cu sare de mare dat în gât. Eu nu cred că lăsarea de sânge e de ajutor.
― Criza o să vină curând?
― Nu, nu. Într-o zi sau două. Între timp ai răbdare și ține-ți firea! Au mult mai multe șanse decât oamenii din sat, care sunt pe jumătate morți de foame și de obicei nu au căldură și lumină.
― Da, spuse Ross, amintindu-și cuvintele lui Dwight din urmă cu câteva zile.
„Rezultatele sunt întotdeauna imprevizibile“, spusese el. „Uneori cei puternici mor, iar cei slabi supraviețuiesc.“