Vijelia dinspre nord mai ținu trei zile.
Spre sfârșitul zilei de Anul Nou vântul începu să spulbere zăpada care până în dimineața următoare se troieni pe lângă gardurile vii și ziduri, deși în câmp deschis nu se depusese. Țurțurii atârnau ca niște zdrențe de pompa din curte, care părea o cerșetoare, iar apa din găleată înghețase. Norii erau vineții și joși.
Pe la jumătatea zilei se porni din nou o măzăriche. Părea greu de crezut că va atinge pământul vreodată, pentru că era purtată de vânt paralel cu pământul. Aveai senzația că nici un geam nu-i va rezista. Apoi răpăia, răpăia și iar răpăia, după care se oprea brusc și auzeai vântul care urla ca un animal dezlănțuit rostogolindu-se în depărtare.
Pentru Demelza, tot acest zgomot și furia făceau parte din coșmarul ei. Avea febră mare de două zile, și faptul că se afla în patul mare cu baldachin al bătrânului Joshua îi purtă cumva mintea rătăcită înapoi la prima noapte petrecută aici la Nampara. Timpul se făcu nevăzut și era din nou o copilă de treisprezece ani, zdrențăroasă, înfometată, ignorantă, pe jumătate obraznică, pe jumătate înspăimântată. Fusese dezbrăcată și spălată de mizerie sub pompă, îmbrăcată într-o cămașă care mirosea a lavandă și culcată în acest pat grozav. Urmele loviturilor de la ultima chelfăneală pe care i-o trăsese taică-său erau încă inflamate, coastele o dureau de la loviturile de picior primite de la niște derbedei la bâlciul din Redruth. Lumânarea fumega și se topea pe masa de alături, iar statueta pictată a Fecioarei clătina din cap spre ea de pe polița șemineului. Dar cel mai rău era că nu putea înghiți, pentru că avea senzația că cineva îi legase un șnur în jurul gâtului; iar în spatele ușii de la bibliotecă era Cineva care aștepta să adoarmă ea, și lumânarea să se stingă, ca apoi să se furișeze prin întuneric și să strângă lațul.
Așa că trebuia să rămână trează, trebuia să rămână trează cu orice preț. Garrick va veni foarte curând să zgrepțene la fereastră și atunci trebuie să meargă s-o deschidă și să-i dea drumul să intre. O s-o aline și o s-o apere în timpul nopții.
Uneori erau oameni care se mișcau prin încăpere și îi vedea adesea pe Ross, pe Jane Gimlett și pe tânărul doctor Enys. Erau acolo, dar nu erau reali. Nici măcar copilul din pătuț, copilul ei, nu era real. Erau în imaginația ei, în vis, aveau ceva de-a face cu un viitor imposibil, ceva ce spera să aibă, dar nu avusese niciodată. Prezentul era lumânarea care se topea, statueta care clătina din cap spre ea, coastele îndurerate, șnurul din jurul gâtului ei și acel Cineva care aștepta în spatele ușii de la bibliotecă.
― Mi-ai necinstit fata! strigă Tom Carne, în timp ce ea tremura în dulap. Cu ce drept o ții aici? Te dau pe mâna justiției!
― Statueta aia pare s-o tulbure, spuse Ross. Mă întreb dacă n-ar fi bine s-o luăm de acolo.
Ea privi peste marginea patului, din dulap, jos, jos de tot, către cele două siluete micuțe luptându-se pe podea, acolo jos. Ross îl aruncase pe tatăl ei în șemineu, dar acesta se ridica din nou. Era gata să-i pună ceva în jurul gâtului.
― Ești mântuită? îi șopti el. Ești mântuită? De păcat și de curvie, și de băutură. Domnul m-a scos dintr-o groapă de nămol și lut și mi-a așezat picioarele pe piatră, m-a salvat. Fără beții și trai în păcat.
― Salvat? spuse Francis. Salvat de ce?
Și toată lumea râse pe înfundate. Nu râdeau de Francis, ci de ea, pentru că încerca să-și dea aere și să pretindă că este una de-a lor, când de fapt era numai o târfuliță de la bucătărie crescută într-o cocioabă plină de păduchi. Târfuliță de la bucătărie. Târfuliță de la bucătărie...
― Oh, spuse ea cu un oftat adânc și își aruncă cât colo viața și amintirile, peste marginea patului, în mare. Acestea căzură rotindu-se, învârtindu-se în depărtare, devenind tot mai mici și mai mici. Lasă-le să se înece! Lasă-le să piară și să moară, numai de-ar avea ea liniște!
― Lasă-l să se înece în noroi, spuse Ross. Să trișeze la cărți, auzi tu! Lasă-l să se înece!
― Nu, Ross, nu, Ross! Îl apucă strâns de braț. Salvează-l! Altfel vor spune că l-ai omorât. Ce mai contează de vreme ce-am luat înapoi ceea ce am pierdut. De vreme ce n-am pierdut Wheal Leisure. O să fim din nou împreună. Asta e tot ce contează.
Se feri de atingerea a ceva rece de pe frunte.
― Este neobișnuit ca febra să dureze atât, spuse Dwight. Mărturisesc că nu știu ce să mai fac.
Bineînțeles că Mark o omorâse în felul ăsta pe Keren. Bărbații nu-i spuseseră, dar vorba se răspândise. O strivise cumva de fereastră, iar apoi o sugrumase până își dăduse sufletul. Acum încercau să-i facă și ei așa. Ațipise, și Cineva venise din bibliotecă și tocmai strângea lațul.
― Garrick! șopti ea. Garrick! Aici, băiete! Ajută-mă, acum!
― Bea asta, scumpa mea!
Vocea lui Ross venea de departe, din încăperea cealaltă, din încăperea care nu era a ei, răsunând ca din vis.
― Este inutil, spuse Dwight. Nu poate înghiți nimic acum. Poate în câteva ore, dacă...
Garrick zgrepțăna deja, zgrepțăna cu nerăbdare.
― Deschideți fereastra! îi îndemnă ea. Deschideți-o repede, până nu e... prea... târziu.
Ceva mare, negru și lățos traversă în salturi încăperea spre ea, și cu un icnet de bucurie ea își dădu seama că făcuseră cum le spusese. Limba lui aspră îi lingea fața și mâinile. Plânse, ușurată cu totul. Dar spre groaza ei, descoperi brusc că animalul făcuse cumva o greșeală teribilă. În loc să-și dea seama că era vorba de stăpâna lui, crezu că este un dușman și își încleștă dinții în gâtul ei. Se chinui și se luptă să-l dumirească, dar vocea și respirația ei se stinseseră, se stinseseră...
Lumânarea se stinsese, și era frig. Ea tremura în întuneric. Julia plângea din nou din pricina dinților, iar ea trebuia să se ridice și să-i dea o gură de apă. Numai de n-ar fi fost așa rece vântul. Unde era Ross? Nu se întorsese? Punea prea mult lucrurile la inimă, spunea Verity, prea le punea la inimă. Păi, atunci nu trebuie să-l înșel și de data asta. L-am înșelat o dată. L-am înșelat. Nu trebuie să-l dezamăgesc. Bine, bine, dar cum aș putea s-o fac? Dacă nu știi, nu poți fi sigur.
Era ceva cu Julia și cu ea însăși. Dar bineînțeles că Julia era bolnavă. O veghease toată noaptea lângă patul ei. Și Francis era bolnav, și Elizabeth era bolnavă, numai de-ar fi recunoscut că este așa. Avea în gură un gust îngrozitor de cupru. Erau ierburile alea pe care le ardeau. Mătușa Sarah Tregeagle venise direct de la colindat să-i îngrijească pe toți. Dar era...
― Ross! strigă ea. Ross!
― A adormit în fotoliul lui din salon, doamnă, spuse o voce de femeie. Nu era Prudie. Vreți să-l chem? N-a dormit deloc în ultimele trei nopți.
Dacă tatăl ei venea, nu era bine pentru nici unul dintre ei să fie adormit. Ar fi adus toți minerii din Illuggan și ar fi dat foc casei. Dar el se schimbase. Devenise un cu totul alt om. Se însurase cu mătușa Mary Chegwidden. Atunci cum ar mai fi putut veni de data asta? Poate cu un cor de metodiști și ar fi cântat afară, la fereastră. I se păru amuzant, încercă să râdă, dar se înecă. Dar apoi își dădu seama că nu era amuzant, pentru că erau acolo afară, la fereastră, acolo, iar ea se uita la ei de sus, o mare uriașă de fețe. Și înțelese că era înfometați și voiau pâine.
Era o mulțime uriașă care se întindea în sus pe vale și striga.
― E dreptul nostru să mâncăm pâine și să cumpărăm grâu la un preț corect și cinstit. Vrem grâu să trăim și vom avea grâu, orice-ar fi!
Își dădu seama că singura pâine pe care le-o putea da era propriul ei copil...
Lângă ea era Sanson, morarul; iar Verity și Andrew Blamey vorbeau într-un colț, dar erau prea preocupați unul de altul ca s-o observe. Plânse, înspăimântată de frică. Pentru că minerii erau în stare de orice pentru pâine. Într-un minut vor da foc casei.
Se întoarse să se uite după Ross, iar când reveni la fereastră, masa de fețe micuțe care se uitau la ea se pierdea deja în spatele unor fuioare de fum alb.
― Uite, spuse Jane Gimlett, ninge din nou.
― Ninge! încercă ea să spună. Nu vedeți că nu e ninsoare, e fum. Casa este în flăcări, și noi vom muri sufocați!
Îl văzu pe Sanson cum cade, apoi simți cum fumul îi îneacă și ei respirația.
Sufocată, își duse o mână la gât și descoperi că mâna altcuiva era deja acolo.
În dimineața zilei de 4 ianuarie vântul se opri, și începu să ningă tare. Până la prânz, când ninsoarea se opri, un strat gros și consistent de zăpadă acoperise câmpurile și copacii. Crengile se aplecaseră, iar pe pârâu pluteau bucăți groase de gheață. John Gimlett care spărgea lemne în curte trebuia să tragă de bușteni ca să-i desprindă, pentru că gerul îi lipise unii de alții. Cele nouă rațe ale familiei Gimlett care mărșăluiau greoaie spre apă păreau murdare și galbene în această puritate. Pe plaja de la Hendrawna fluxul se retrăsese, iar valurile mari se spărgeau și mugeau în depărtare. Gheața, spuma și resturile galbene de alge care acoperiseră plaja de o săptămână erau și ele sub mantia de zăpadă. Dunele de nisip deveniseră lanțuri muntoase, iar în depărtare stâncile întunecate ale falezei se profilau deasupra peisajului, purtându-și noua haină ca pe un giulgiu.
Totul era învăluit într-o liniște profundă. După agitația nebună a viforniței, parcă se așternuse o plapumă peste lume. Totul era nemișcat și peste vale răsuna lătratul unui câine. Mugetul mării era încă prezent, dar se pierduse cumva în liniște și putea fi auzit numai dacă făceai un efort de imaginație.
Apoi la două, norii se sparseră și se ivi un soare orbitor și strălucitor care dezgheță totul în scurt timp. Crengile și tufișurile picurau, iar pe acoperiș începură să alunece la vale mici avalanșe de zăpadă deja dezghețată în interior. Pe câmpuri apărură în unul sau două locuri pete întunecate, iar un măcăleandru începu să cânte la soare de pe creanga acoperită cu zăpadă pufoasă a unui măr.
Dar soarele apăruse târziu, și curând valea fu brăzdată de umbre, și gerul se așternu din nou.
Cam pe la ora patru, pe când se întuneca, Demelza deschise ochii și privi spre tavanul de lemn al patului cu baldachin. Se simțea altfel decât înainte, mai liniștită și oarecum alta. Nu mai era copilul din coșmar. Exista o singură realitate, și aceea era a acestei clipe în care se trezise, cu umbrele lungi întinzându-se peste încăpere, cu strălucirea slabă și pală a tavanului, cu draperiile trase de la ferestrele cu zăbrele, cu Jane Gimlett care moțăia, cu capul în piept, la lumina unui foc de turbă uscată.
Se întrebă ce zi era, ce perioadă a zilei și cum era vremea. Un zgomot se opri; era în capul ei sau venea de undeva de afară? Totul era foarte liniștit și molcom, ca și când ea ar fi privit de la distanță fără să fie acolo. Totul părea golit de viață și de energie. Oare era și ea terminată? Unde era Ross? Și Julia? Se îmbolnăviseră cu toții? Nu îi era limpede acest lucru. Ar fi vrut să vorbească, dar îi era cumva frică să încerce. Dacă vorbea, fie spărgea carapacea tăcerii în care stătea, fie rămânea pentru totdeauna în ea. Asta era esența alegerii. Nu știa și îi era frică să încerce. Și Jud, și Prudie, și tatăl ei, și Verity, și Francis... Nu, nu, oprește-te; în felul ăsta, la prima cotitură o aștepta coșmarul.
Chiar atunci, o bucată de turbă căzu în foc trosnind; strălucirea scurtă și dogoarea o treziră pe Jane Gimlett. Oftă, căscă și mai puse turbă pe foc. Apoi se ridică de pe scaun și veni spre pat să arunce o privire pacientei. Ceea ce văzu o făcu să iasă din încăpere și să-l caute pe Ross.
Îl găsi prăbușit în fotoliul lui din salon, uitându-se pierdut în foc.
Se întoarseră împreună, și Ross merse singur la pat.
Ochii Demelzei erau închiși, dar după o clipă păru că simte umbra de pe fața ei. Deschise ochii și îl văzu pe Ross. Jane Gimlett veni lângă pat cu o lumânare și o puse lângă pat.
― Ei, iubito, spuse Ross.
Demelza încercă să zâmbească, iar după un moment de ezitare temătoare riscă să își încerce vocea.
― Ei, Ross...
Carapacea era spartă. El o auzise. Demelza știu atunci că starea ei se va îmbunătăți. Îi spuse ceva, dar el nu auzi; se aplecă să audă, dar nici de data asta nu reuși. Atunci ea spuse destul de clar:
― Julia...
― E bine, iubita mea, spuse el. Dar nu acum. Mâine. Când o să fii mai puternică. O s-o vezi atunci. Se aplecă și o sărută pe frunte. Acum trebuie să dormi.
― Ce zi este? întrebă ea.
― Ai fost bolnavă o zi sau două, spuse el. A nins și e frig. Acum dormi. Dwight o să vină să te vadă din nou în seara asta și vrem să-i arătăm că te simți mai bine. Culcă-te, Demelza!
― Julia, spuse ea.
― Mâine. O s-o vezi atunci, iubirea mea. Culcă-te!
Ascultătoare, ea închise ochii și începu să respire mai adânc și mai ușor decât o văzuse el în ultimele cinci zile. Se îndepărtă și se opri lângă fereastră, întrebându-se dacă făcuse bine că o mințise.
Pentru că Julia murise în noaptea anterioară.