Îngropaseră copilul două zile mai târziu. Vremea continuase să fie liniștită și rece, iar pe câmpuri și poteci, prin colțurile adăpostite, erau nămeți de zăpadă. La înmormântare a venit multă lume. Șase fete tinere îmbrăcate în alb – două din familia Martin, fiicele lui Paul Daniel și două dintre surorile mai mici ale lui Jim Carter – căraseră sicriul tot drumul de o milă și jumătate până la biserica din Sawle; pe tot parcursul fuseseră oameni care priveau tăcuți, apoi fără vorbă se alăturau celorlalți din cortegiu, până la biserică. La jumătatea drumului, se alătură procesiunii din proprie inițiativă corul din Sawle, și de fiecare dată când cele șase fete se opreau să se odihnească, intona un psalm preluat și de oamenii din alai.
Dwight Enys mergea lângă Ross, în spatele lor erau John Treneglos și Sir Hugh Bodrugan. Veniseră de asemenea Harry Blewett și Richard Tonkin, iar Harris Pascoe îl trimisese pe fiul lui cel mare. În urma lui Joan Teague, care era cu una dintre verișoarele din familia Tremenheere, veneau căpitanul Henshawe cu soția lui. Iar în spatele acestora veneau Jud și Prudie Paynter, toți ceilalți din familia Martin, și Daniel, și Carter, familiile Vigus și Nanfan. Urma apoi o mulțime uriașă de mineri jerpeliți cu nevestele lor, mici fermieri și lucrători la fermă, muncitori care sfărâmau minereul, rotari, pescari. Era foarte impresionant să-i auzi pe toți acești oameni care cântau psalmi în aerul geros și nemișcat. După ce terminau, și înainte ca procesiunea să pornească iar, se lăsa o clipă de tăcere când se auzea vuietul îndepărtat al mării. În cele din urmă domnul Odgers se trezise că trebuie să citească slujba de înmormântare în fața a peste trei sute cincizeci de oameni tăcuți care umpleau biserica și curtea până la refuz.
Acest omagiu neașteptat îl tulburase pe Ross. În rest, era împietrit, nimic nu-l atingea. Cum nu era credincios, nu găsea în el însuși forța de a face față pierderii copilului, în afară de voința lui aprigă. În sinea lui spumega de furie împotriva Cerului și a împrejurărilor, dar cruzimea loviturii îl făcuse complet insensibil și-i întărise încăpățânarea.
Faptul că Demelza avea să trăiască nu i se părea în acel moment – așa de curând – un motiv să fie recunoscător. Pierderea aceea unică îl șocase și-l zguduise prea tare. În copilărie, când mama lui îl dusese la biserică, repetase un psalm care zicea: „Azi dacă veți auzi vocea Lui, nu vă împietriți inima“. Dar când murise mama lui, chiar în timp ce plângea, în interiorul lui se ridicase un fel de barieră care avea să fie un scut pentru slăbiciunea, pentru tandrețea și fragilitatea lui. Atunci reflectase: „Asta e, am pierdut-o și sunt singur. Asta e“. Azi impulsul de adult îl urma pe cel al copilului.
Azi, dovada ciudată și tăcută de respect și afecțiune pe care i-o dăduseră toți vecinii aceia ai lui – oameni obișnuiți, muncitori sau aproape muritori de foame – apărând de peste tot – din câmp, de pe la ferme și de la mină – reușise să străpungă cumva scutul.
În noaptea aceea se porni din nou vifornița, dinspre nord. Stătu toată seara cu Demelza. Încet-încet începea să-și revină, după căderea suferită atunci când i-au spus de moartea Juliei, cu o zi în urmă. Parcă natura, preocupată de propria supraviețuire, nu lăsa creierul ei obosit să se gândească prea mult la pierderea suferită. Singura grijă era să-i asigure supraviețuirea trupului. Când se va fi sfârșit cu adevărat acea boală gravă, când va începe convalescența, va veni marea încercare pentru Demelza.
Pe la nouă Dwight veni din nou și, după ce o consultă pe Demelza, stătură în salon un timp.
Ross era îngândurat, absent, nu părea în stare să urmărească nici cea mai simplă remarcă. Repeta întruna că-i pare așa de rău că nu-i poftise pe cei care fuseseră la înmormântare să mănânce și să bea ceva. Așa era tradiția prin părțile astea, îi tot explica, de parcă Dwight nu știa, să le dai oamenilor ceva de mâncare și vin de băut din belșug, la o înmormântare. Nu-i ieșea din minte faptul că venise practic tot ținutul. Nu se așteptase la asta, și spera că vor înțelege că Demelza era încă așa de bolnavă, și de aceea lucrurile nu fuseseră așa cum ar fi trebuit.
Dwight credea că băuse, dar de fapt se înșela. Încă de la începutul bolii, Ross pierduse gustul pentru băutură. Fizic nu suferea de nimic, doar de lipsa somnului.
Sufletește însă avea o problemă, dar Dwight nu putea face nimic în privința asta. Numai timpul, norocul sau Ross însuși puteau îndrepta lucrurile. Nu se lăsa doborât de înfrângere. Dacă era să-și regăsească echilibrul, trebuia ca nervii lui încordați ca un arc, până la limita suportabilității, să se destindă.
― Ross, nu ți-am spus-o până acum, dar cred că trebuie să-ți spun acum cât de tare mă doare că n-am reușit s-o salvez... zise Dwight.
― Nu mă așteptam să-l văd pe Sir Hugh azi. E mai milos decât credeam, replică Ross.
― Simt că ar fi trebuit să încerc și altceva – orice. Tu m-ai adus în ținutul ăsta. Mi-ai fost un prieten bun mereu. Mi-aș fi dorit să pot să răsplătesc cumva bunătatea ta...
― N-a venit nimeni de la Trenwith la înmormântare. Probabil că încă nu s-au făcut bine, spuse Ross.
― O, cu boala asta, va dura săptămâni până se fac bine. Am văzut atâtea cazuri vara și toamna trecută. Îmi pare așa de rău... Fără doar și poate Choake o să spună că a fost o neglijență din partea mea. O să spună că el l-a salvat pe Geoffrey Charles...
― Demelza l-a salvat pe Geoffrey Charles și a sacrificat-o pe Julia în schimb, spuse Ross.
Vifornița lovea puternic în zidurile casei. Dwight se ridică.
― Probabil că așa simți. Îmi pare rău!
― Dumnezeule, ce tare bate vântul! spuse Ross furios.
― Vrei să rămân aici peste noapte?
― Nu. Și dumneata ai nevoie de somn și ai nevoie de putere mâine. Eu am tot anul ca să mă refac. Bea ceva cald și du-te!
Ross puse pe foc un ibric; apoi pregăti un grog pe care-l băură împreună.
― Au fost mulți oameni săraci la înmormântare, Dwight. Îmi pare atât de rău că nu i-am omenit după aceea cu ceva de mâncare și de băut. Ar fi avut nevoie, spuse Ross.
― Nu se aștepta nimeni să hrănești aproape trei sate, răspunse Dwight răbdător.
Se auzi o bătaie în ușă.
― Iertare, domnule, dar conița vă roagă să vă duceți până la ea, spuse Jane Gimlett.
― S-a întâmplat ceva?
― Nu, domnule.
După plecarea lui Dwight, Ross se duse în dormitor. În patul mare, Demelza părea foarte mică și palidă. Întinse mâna și el i-o cuprinse, apoi se așeză pe un scaun lângă ea.
Pe masă pâlpâiau două lumânări, iar în cămin focul ardea mocnit răspândind o lumină slabă. Ross încercă să găsească ceva de spus.
― Am primit o scrisoare de la Verity în după-amiaza asta. Nu știu pe unde s-a rătăcit.
― E... bine?
― Da, așa se pare. O să ți-o citesc când o s-o găsesc. Întreabă de Francis și de familia lui. Abia aflase că au fost bolnavi.
― Și de noi?
― ... Nu a aflat de noi.
― Ross, trebuie să-i scrii și să-i spui.
― Așa o să fac.
― Ei ce mai fac, Ross? Elizabeth și...
― Încă bolnavi, dar se simt mai bine. Fu cât pe ce să adauge: „Chiar și Geoffrey Charles“, dar își reprimă amărăciunea. Mai presus de orice, fără amărăciune. Își sprijini capul de tăblia de lemn a patului, încercând să uite tot ce se întâmplase în aceste ultime săptămâni, toată frustrarea și durerea, încercă să se ducă cu gândul înapoi la zilele acelea fericite de anul trecut. Rămaseră așa timp îndelungat. Vântul se mai domolise, probabil că avea să se îndrepte spre nord-vest. Focul murea încet, iar lumina tremurătoare a lumânărilor se încovoia din când în când.
Ross mișcă mâna puțin, și imediat ea o strânse mai tare într-a ei.
― Nu plec, mă duc doar să mai ațâț puțin focul, spuse el.
― Lasă-l așa, Ross! Nu te duce acum. Nu mă lăsa singură.
― Ce s-a întâmplat? întrebă el.
― Mă... mă gândeam...
― La ce?
― Că Julia... probabil că se simte singură. Niciodată n-a putut să sufere vântul.
Ross rămase toată noaptea lângă pat. Nu prea dormi, dar reuși să ațipească din când în când, în timp ce vântul izbea cu putere șuierând. Treaz sau adormit, mintea-i era ocupată de aceleași gânduri. Frustrare și pierdere. Jim Carter și familia Warleggan, și Julia. Înfrângere și moarte. Tatăl lui care murise nevegheat chiar în aceeași încăpere. Întoarcerea lui din America, dezamăgirea legată de Elizabeth și fericirea cu Demelza. Toată această ultimă bucurie era pierdută? Poate că nu, dar probabil că nu va mai fi la fel, că va fi amestecată cu amintiri. Și propria lui viață; ce se alesese de ea? O luptă frenetică și inutilă care avea să se sfârșească printr-o înfrângere și să-l ducă în pragul falimentului. Se sfârșise și o parte din viața lui, o etapă, o epocă, o cotitură, și nu se vedea luând-o de la capăt pe același drum. Ce se sfârșise cu această etapă? Tinerețea lui?
Oare cum s-ar simți în seara asta dacă totul s-ar fi întâmplat altfel, dacă ar fi triumfat în fața autorităților închisorii și a familiei Warleggan, și a bolii? Dacă nu ar fi fost învins, cu pierderi ireparabile, cu sufletul bolnav și obosit de moarte? Ar fi dormit, ferit de asemenea gânduri. Și totuși, această etapă s-ar fi sfârșit oare exact la fel? Nu știa și era prea deprimat ca să-i pese. În momentul acela parcă nimic nu fusese posibil și credea că nici n-o să mai fie posibil să reușească ceva vreodată. Viața se sfârșea cu un eșec, orice efort era doar praf și pulbere, necesar și deplin. Toate drumurile duceau spre parapetul sumbru al morții.
În zori ieși în vântul rece să mai aducă niște lemne. Făcu din nou focul și bău mai multe pahare cu brandy să alunge frigul. Când se așeză din nou lângă pat, alcoolul parcă-i înfierbântase creierul, și adormi.
Visă tot felul de lucruri fantastice, în care tensiunea, conflictul și voința de a lupta erau singurele care însemnau ceva; retrăi în câteva momente, condensat, toate necazurile din ultima lună; se trezi cu greu la realitate și văzu lumina cenușie a zilei care se strecura printre draperii, iar pe John Gimlett aplecat în fața focului.
― Cât e ceasul? întrebă Ross în șoaptă.
John se întoarse.
― Cam opt fără un sfert, domnule. E un vas eșuat pe plajă.
Ross se răsuci și o privi pe Demelza. Dormea liniștită, cu părul răsfirat pe pernă. Ar fi vrut să nu fie așa de palidă.
― Încă nu-i lumină câtă trebuie ca să se vadă bine, domnule, șopti Gimlett. L-am văzut când am fost după lemne. Nu cred că l-a mai zărit cineva până acum.
― Ha?
― Corabia, domnule. Pare destul de mare.
Ross întinse mâna după sticla de brandy și mai bău un pahar. Era înțepenit, îi era frig și avea gura uscată.
― Cam pe unde e?
― Mai jos de Capul Damsel. A trecut de cap, da’ n-o să poată să iasă din golf pe vântul ăsta și pe marea agitată.
Mintea lui Ross încă funcționa lent, dar ultimul pahar de brandy își făcea efectul. Minerii și familiile lor or să aibă ce aduna de pe plajă. Ce noroc pe ei!
― Acum cred că ați putea să vedeți vasul de sus de la fereastră.
Ross se ridică și se întinse. Apoi ieși din încăpere și urcă scările apatic. Fereastra dinspre nord a vechiului lor dormitor era acoperită cu un strat atât de gros de sare, încât nu se vedea nimic prin ea. Când o deschise însă, înțelese imediat ce voia să zică Gimlett. O corabie cu două catarge de dimensiuni apreciabile. Se clătina și se înclina împinsă de valurile care se spărgeau la mal. Pierduse toate pânzele, doar câteva resturi mai fluturau în vânt, iar marinarii improvizaseră un fel de catarg încercând să-i mențină cursul. Cum apa era mică, dacă nu-i creșteau aripi, curând avea să eșueze pe nisip.
Își pierduse interesul și era pe punctul de a pleca când ceva îi atrase din nou atenția, așa că-și aținti iar privirea asupra corabiei. Apoi se duse să ia ocheanul tatălui său și-l propti de pervazul ferestrei. Era un ochean bun, pe care tatăl lui îl cumpărase ieftin la Plymouth, de la un căpitan de fregată, un bețiv. În timp ce se uita, draperiile începură să fluture, umflate de vânt. În sfârșit, începea să se mai domolească vântul.
Lăsă ocheanul. Vasul era Queen Charlotte.
Coborî. În salon își turnă ceva de băut.
― John! strigă când îl văzu pe Gimlett trecând.
― Da, domnule.
― Pune șaua pe Darkie.
Gimlett îl privi. În ochii stăpânului său strălucea o lumină ca și când ar fi văzut o fantomă. Dar nu ceva sfânt.
― Vă simțiți bine, domnule?
Ross dădu pe gât încă un pahar.
― Oamenii ăia de la înmormântare, John. Ar fi trebuit să ne ocupăm de ei și să le dăm ceva de mâncare. Trebuie să o facem în dimineața asta.
Gimlett îl privi alarmat.
― Așezați-vă, domnule! Nu vă mai necăjiți atâta.
― Pune șaua pe Darkie imediat, John.
― Dar...
Ross îi aruncă o privire, iar Gimlett plecă în grabă.
În dormitor, Demelza încă mai dormea liniștită. Ross își puse pelerina și pălăria și, cum Darkie îi fusese adusă în fața ușii, încălecă. Calul stătuse prea mult închis în grajd și era impetuos, greu de stăpânit. Într-o clipă, zburau în sus pe vale.
Prima casă din satul Grambler era întunecată și nu se vedea nici o mișcare când ajunse Ross în dreptul ei. Jud și Prudie avuseseră în casă niște gin de contrabandă și, văzând că nu capătă nimic de băut gratis la înmormântare, se întorseseră și băuseră toată noaptea din ginul lor, plângându-se amarnic.
Ross bătu, dar nu primi nici un răspuns, așa că se propti în ușă și împinse cu umărul, până când zăvorul slab cedă. Era beznă și duhnea a băutură. Zgâlțâi pe cineva de umăr, își dădu seama că e Prudie, încercă din nou și-l nimeri pe Jud.
― Dumnezeule, fir-aș al naibii! strigă Jud tremurând și plângându-și de milă. Nu mai poate omu’ să fie stăpân în pârlita lui de casă, că dă buzna câte unu...
― Jud, spuse Ross calm, e o corabie naufragiată.
― Ha? Jud se ridică în capul oaselor, brusc liniștit. Unde-i?
― Pe plaja de la Hendrawna. Poate eșua în orice clipă. Du-te și scoală-i pe oamenii din Grambler și trimite vorbă la Mellin și Marasanvose. Eu mă duc la Sawle.
Jud se uită chiorâș în semiobscuritate, iar chelia din vârful capului aducea cu o altă față.
― Păi de ce să-i aduc? Mai mult ca sigur că vin și singuri acolo destul de curând. Da’ dacă...
― E o corabie mare, spuse Ross. Transportă alimente. O să aibă toată lumea ceva de adunat.
― Da, dar...
― Fă cum îți spun, că altfel te încui înăuntru și fac eu toată treaba.
― Fac, fac, dom’ căpitan. Mi-a trecut așa prin cap, atât.
Ross ieși trântind ușa după el așa de tare că se cutremură toată casa aia de nebuni. De pe acoperiș căzu o bucată de noroi uscat pe fața lui Prudie.
― Ce te-a apucat?
Îi dădu una peste cap lui Jud și se ridică. Jud rămase pe pat, scărpinându-se pe sub cămașă.
― A fost ceva dubios, spuse el. Îți zic eu, a fost ceva dubios.
― Ce? Ce te-a apucat de te-ai sculat la ora asta?
― L-am visat pe bătrânu’ Joshua, spuse Jud. Era acolo, cum te văd și cum mă vezi, exact cum era în șaptezeci și șapte, când s-a dus după fătuca aia din St. Ives. Și naiba să mă ia, da’ m-am trezit și era acolo, lângă pat, clar ca lumina zilei.
― ... Cine?
― Bătrânu’ Joshua.
― Maimuțoi mare și bleg ce ești, e mort și îngropat de peste șase ani!
― Da’ de fapt era dom’ căpitan Ross.
― Păi, și-atunci de ce naiba nu zici așa?
― Fiindcă niciodată nu mi s-a părut că seamănă așa de tare cu bătrânu’ Joshua, spuse Jud.