Pride of Madras, o corabie care aparținea companiei Indiile de Est și se îndrepta spre casă încărcată cu mătăsuri, ceai și condimente, apăruse pe neașteptate, din ceață și furtună, aidoma unei stafii zburătoare, dincolo de Sennen, înainte de amiaza acelei zile.
Părea sigur că se va îndrepta spre Capul Gurnard, lovindu-se de el, dar furtuna se mai domolise puțin, așa că reușise să treacă mai departe. Fusese apoi văzută în larg, mai sus de Godrevy; ceva mai târziu, minerii de la Illuggan și St. Ann, cu vestea despre naufragiul navei Queen Charlotte proaspătă în minte, auziseră că din moment în moment vor avea parte de o pradă și mai grozavă la Gwithian sau la Basset’s Cove.
Așa că avuseseră de ales între două direcții; însă în loc să o ia spre Nampara, năvăliseră în cârciumile din St. Ann, în timp ce alții făceau de pază pe stânci.
Corabia se strecurase chiar pe sub farul de la St. Ann, ascunsă de ceață, și nu mai fusese zărită din nou decât pe la amurg, navigând înclinată prin golful Sawle. „Probabil ajunge la țărm câțiva kilometri mai departe“, gândeau minerii, care o urmăriseră de-a lungul falezei, peste stânci și pe poteci, așa încât primii ajunseseră pe plaja de la Hendrawna în același timp cu nava.
Ceea ce urmase n-ar fi fost o priveliște prea plăcută în soarele unei amiezi de vară. Dar cum se întâmpla într-o noapte furtunoasă de iarnă, cu cerul luminat de stele, toată scena fusese învăluită de grozăvii și țipete stridente venite parcă dintr-o altă lume.
Se apropiase de țărm cu așa o viteză că doar vreo câțiva dintre localnici o observaseră, până când cei de pe corabie aprinseseră racheta de semnalizare. Apoi, după ce a eșuat pe mal, toți începură să alerge spre ea. Li se alăturară și nou-veniții și, într-o clipită, izbucni, ca o flacără, rivalitatea.
La început, nu putură să se apropie de vas. Dar mai erau două ore până când avea să scadă fluxul, și curând unii mai aventuroși, cu mințile întunecate de rom și gin, se repeziră spre el prin apă. Încă mai era o lumină pe navă, deși valurile se spărgeau chiar deasupra ei, și doi dintre marinari reușiseră să înoate până la țărm, unul cu ajutorul unei frânghii. Dar nimeni nu se arătase interesat să prindă frânghia, iar unui al treilea marinar, adus la mal pe jumătate leșinat, îi smulseseră cămașa și pantalonii și-l lăsaseră să zacă gemând pe nisip.
Acum veneau mineri în număr mare și curând nisipul cenușiu deveni un semicerc negru uriaș în jurul corabiei. Ross nu se amestecase nici când nava naufragiase, nici să salveze marinarii. Se depărtase puțin și privea, iar cei care-i văzuseră chipul nu observau nici o urmă de dezaprobare pe el. Parcă durerea dinlăuntrul lui nu-i lăsa răgaz pentru judecată și înțelepciune.
Și alți membri ai echipajului reușiseră să ajungă pe țărm, dar cum puneau piciorul pe uscat, li se smulgea tot ce aveau la ei; cei care se opuneau erau despuiați de haine cu brutalitate și lăsați să se târască mai departe cum puteau. Doi care scoseseră cuțitele, fuseseră bătuți și lăsați fără cunoștință.
Până la ora șapte corabia era cu totul pe nisip, și tot până atunci pe plajă se adunaseră trei mii de oameni. Dăduseră foc la butoaiele aduse la mal și în care fuseseră sardine; pline de ulei, ardeau acum ca niște torțe uriașe, scoțând un fum gros și negru. Corabia era ca un schelet pe care se târau mii de furnici. Peste tot erau oameni care hăcuiau și spărgeau cu topoare și cuțite, târau afară din măruntaiele vasului toate bogățiile Indiilor. Alte zeci zăceau pe plajă beți sau în nesimțire după vreo bătaie. Echipajul și opt pasageri – salvați în ultimul moment de Zacky Martin și Pally Rogers și încă vreo câțiva – se împărțiră în două grupuri; cel mai numeros, condus de un marinar, se duse în sat să caute ajutor, iar ceilalți rămaseră adunați laolaltă, la o oarecare distanță de vas, în timp ce căpitanul îi păzea cu sabia scoasă.
După ce prădaseră din plin și băuseră brandy bun, se încinseră lupte peste tot. Vrajbe mocnite între un cătun și altul, între o mină și alta, izbucniră cu putere. Burțile goale și buzunarele goale reacționară la fel la ispitele nopții. Naufragiaților li se păru că fuseseră aruncați pe țărmul unei țări străine, sălbatice și feroce, unde mii de oameni cu fețele negre și femei vorbind o limbă greoaie și ciudată îi așteptau să-i sfâșie în bucăți pentru hainele de pe ei.
Când fluxul începu să scadă în jurul vasului, Ross se duse la bord, cățărându-se pe o frânghie care atârna la prora. Dădu peste o orgie a distrugerii. Bărbații zăceau beți pe punte, alții se luptau pentru un sul de material sau pentru niște perdele, sau pentru lăzi cu ceai, adesea rupând și împrăștiind lucrul pe care și-l disputau. Dar oamenii zdraveni la minte, conștienți ca și Ross că timpul era scurt, munceau să adune tot ce se putea cât timp vasul mai era întreg. Ca și Queen Charlotte, Pride of Madras zăcea răsturnat și era probabil ca fluxul următor să-l distrugă. Se țineau felinare și o mulțime de oameni erau sub punte scoțând mărfuri și dându-le din mână în mână până la ușă de unde erau cărate la copastie și aruncate sau coborâte altora care așteptau pe nisip. Erau cu toții oameni din St. Ann, și mai departe în față cei din Illuggan făceau același lucru.
La pupa îi găsi pe câțiva din Grambler și Sawle smulgând lambriurile din cabina căpitanului. Printre lovituri de ciocan și scârțâitul ascuțit al lemnului, Paul Daniel dormea liniștit într-un colț. Ross îl ridică în picioare de gulerul hainei, dar Paul doar zâmbi și se prăbuși la loc.
Jack Cobbledick clătină din cap.
― E-n regulă, domnule! O să avem grijă de el când plecăm.
― Mai aveți doar o jumătate de oră.
Ross ieși din nou pe punte. Vântul puternic era curat și rece. Trase adânc aer în piept. Mai tare și pe deasupra tuturor strigătelor, râsetelor, cântecelor răsunând îndepărtate, ciocănelilor, încăierărilor și gemetelor, se auzea un alt zgomot, cel al fluxului care se apropia. În seara asta făcea un zgomot asemenea unor sute de căruțe care hurducăie pe poduri de lemn.
Evită doi bărbați care se băteau pe viață și pe moarte, înaintă și încercă să-i trezească pe unii dintre bețivi. Le spuse de flux unora care munceau și primi doar simple aprobări din cap.
Privi peste plajă. Focurile din butoaie încă împrăștiau scântei pe nisip. Chipurile unora din mulțime erau luminate în galben și portocaliu. Fețe colțuroase și fum negru în jurul a zeci de ruguri funerare. Un rit păgân. În spate, pe dune, vulcanii spumegau.
Se lăsă să alunece peste copastie și coborî în mâini pe frânghie în apa până la genunchi.
Își croi drum prin mulțime. Părea că își revine la sentimente mai normale. Ca reluarea circulației printr-un mădular mort.
Îi căută din ochi pe supraviețuitori. Stăteau încă îngrămădiți unii în alții, dincolo de grosul mulțimii. Când se apropie, doi dintre marinari scoaseră cuțitele, iar căpitanul ridică pe jumătate sabia.
― Nu te apropia, omule! Stai la distanță! Ne batem pentru viața noastră.
Ross își plimbă privirea peste ei. Vreo douăzeci de amărâți epuizați care tremurau; dacă nu li se dădea îngrijire, probabil câțiva ar fi murit până în zori.
― Voiam să vă ofer adăpost, spuse el.
La auzul vocii lui mai cultivate, căpitanul își plecă spada.
― Cine sunteți? Ce doriți?
― Mă numesc Poldark. Am o casă în apropiere.
Se consultară în șoaptă.
― Și ne oferiți adăpost?
― Atât cât se poate. Un foc. Pături. Ceva cald de băut.
Chiar și acum ezitau; erau epuizați și le era teamă de trădare. Iar căpitanul ar fi vrut să rămână acolo peste noapte pentru a putea depune apoi mărturie în deplină cunoștință de cauză în fața legii. Dar cei opt pasageri îi respinseră planul.
― Foarte bine, domnule, spuse căpitanul, ținând încă sabia în mână, vă rog să ne conduceți.
Ross înclină din cap și porni încet pe plajă. Căpitanul pășea alături de el, urmat îndeaproape de cei doi marinari înarmați și de restul care veneau în urmă.
Trecură pe lângă câteva duzini de oameni care dansau în jurul unui foc și beau ceai proaspăt fiert (de pe Pride of Madras), stropit cu brandy (tot de pe Pride of Madras). Depășiră șase catâri încărcați atât de tare cu suluri de pânză, încât copitele li se afundau câțiva centimetri în nisip la fiecare pas. Ocoliră patruzeci sau cincizeci de bărbați care se luptau în haită pentru patru lingouri de aur.
Căpitanul spuse cu o voce care tremura de indignare:
― Aveți vreo autoritate asupra acestor sălbatici?
― Absolut nici una, răspunse Ross.
― Nu există lege în ținutul ăsta?
― Nici una care să se pună cu o mie de mineri.
― E... e o rușine. O rușine strigătoare la cer. Acum doi ani am naufragiat în Patagonia și am fost tratat cu mai puțină barbarie.
― Poate că localnicii de acolo erau mai bine hrăniți decât cei din acest ținut.
― Hrăniți? Hrană... oh, dacă am fi transportat alimente și oamenii ăștia ar muri de foame...
― Mulți au fost aproape să moară de foame luni întregi.
― ... atunci ar fi avut o scuză. Dar nu e vorba de mâncare. Au prădat vasul, iar noi de-abia am scăpat cu viață! Nu am crezut niciodată că o să trăiesc o zi ca asta! E monstruos!
― Sunt multe lucruri monstruoase pe lumea asta, spuse Ross. Să fim fericiți că s-au mulțumit doar cu hainele voastre.
Căpitanul îi aruncă o privire. Lumina unui felinar îi arătă o față fermă, prelungă și obosită, cicatricea palidă și ochii pe jumătate închiși. Căpitanul nu mai spuse nimic.
În timp ce urcau peretele abrupt de la capătul plajei, văzură un grup de bărbați care venea spre ei dinspre casa lui Ross. Apoi auzi scârțâitul pielii.
― Iată și legea pe care o solicitați.
Oamenii se apropiară. O duzină de infanteriști sub comanda unui sergent. Căpitanul McNeil și oamenii lui fuseseră mutați cu câteva luni în urmă, iar aceștia erau nou-veniți. Plecaseră în marș din Truro când auziseră de naufragiul vasului Queen Charlotte.
Cel puțin asta îi explica sergentul când căpitanul izbucni cu un șuvoi de plângeri, iar curând fură înconjurați de pasageri și de echipaj care cereau să se facă dreptate pe loc. Sergentul își mușcă buza de sus și privi spre plajă, care colcăia însuflețită de o viață proprie, sălbatică și sinistră.
― Dacă cobori acolo, o faci pe riscul tău, sergent, spuse Ross.
Se făcu brusc liniște, urmată apoi de un alt tărăboi de amenințări și de plângeri din partea naufragiaților.
― E-n regulă, spuse sergentul. Liniștiți-vă! Acum liniștiți-vă, o să punem capăt jafului, nu vă temeți! O să avem grijă să nu mai fie luat nimic. O să-i oprim.
― Te-aș sfătui s-o lași până se face ziuă, spuse Ross. Noaptea o să mai răcorească spiritele. Adu-ți aminte de cei doi funcționari vamali uciși anul trecut la Gwithian.
― Am ordinele mele, domnule. Sergentul își privi nesigur mica trupă și apoi gloata încețoșată de pe plajă. O să ne îngrijim să-i punem capăt.
Își bătu ușor muscheta.
― Te avertizez, spuse Ross, că jumătate din ei sunt beți și mulți se bat între ei. Dacă interveniți, vor lăsa certurile dintre ei și se vor întoarce împotriva voastră. Până acum au fost doar câțiva pumni și câteva bâte. Dar dacă trageți în ei n-o să scape cu viață nici jumătate din voi.
Sergentul șovăi din nou.
― Mă sfătuiți să aștept până se face lumină?
― E singura voastră speranță.
Căpitanul izbucni din nou, dar unii dintre pasageri, tremurând și pe jumătate morți de oboseală, îl întrerupseră și cerură să fie duși la adăpost.
Ross își continuă drumul spre casă, lăsând soldații încă șovăitori în pragul unei situații haotice. La ușa casei se opri din nou.
― O să mă scuzați, domnilor, dar vă rog să păstrați liniștea. Soția mea își revine în urma unei boli grave și nu vreau s-o tulbur.
Sporovăiala și murmurele se stinseră încet făcând loc liniștii.
El intră primul în casă.