Ross se trezi la ivirea zorilor. Dormise adânc șapte ore. Durerea implacabilă era încă prezentă, dar unele dintre experiențele purificatoare din timpul nopții îi secaseră din putere. Era pentru prima oară în ultima săptămână când se dezbrăcase și când dormise bine. Se dusese în vechea lui cameră de sus pentru că Demelza păruse să se simtă mai bine seara trecută, iar Jane Gimlett spusese că o să doarmă ea în fotoliul din fața focului.
Se îmbrăcă repede, încă amorțit, dar în liniște. Jos, în salon și în următoarele două încăperi, dormeau douăzeci și unu de oameni. Lasă-i să doarmă. Tot efortul din noaptea trecută făcuse ca vechea rană de muschetă franțuzească să-i înțepenească din nou și se duse la fereastră șchiopătând dureros. Vântul era încă destul de zdravăn, iar geamul era plină de sare. Deschise fereastra și privi peste plaja de la Hendrawna.
Zorii de-abia se iviseră și pe cerul senin care se luminase la răsărit mergeau unul după altul șapte nori negri, precum șapte fii de rău augur ai furtunii. Fluxul era aproape la minimum și ambele epave erau pe uscat. Queen Charlotte, zăcând aproape goală, ar fi putut fi o balenă adusă de ape. Peste tot în jurul corabiei Pride of Madras oamenii încă se foiau și viermuiau. Plaja era înțesată de oameni, iar la prima vedere crezu că faleza Leisure și cele aflate la est de ea fuseseră împodobite de niște cheflii trăsniți. Apoi înțelese că vântul fusese singurul chefliu care luase mătăsuri scumpe de pe epavă și le atârnase în locuri inaccesibile de-a lungul întregii plaje și faleze. Mărfuri și provizii erau încă împrăștiate pe dune și chiar deasupra liniei la care ajungea apa când fluxul era maxim, dar mare parte din ele deja dispăruseră.
În cursul nopții se lăsase cu vărsare de sânge.
Jack Cobbledick, care trecuse pe la el chiar înainte de miezul nopții, îi povestise că soldații coborâseră pe plajă și încercaseră să păzească epava. Dar fluxul îi alungase, iar jefuitorii continuaseră să-și ducă prada ca și când soldații n-ar fi existat. Sergentul, care încercase să obțină ceea ce dorea prin măsuri pașnice, a fost întâmpinat cu ostilitate; iar câțiva dintre soldați au tras în aer ca să sperie mulțimea. Atunci au fost siliți să se retragă de pe plajă pas cu pas cu o mie de oameni furioși pe urmele lor.
Puțin mai târziu, un miner din Illuggan a fost prins molestând o femeie din St. Ann și s-a încins o bătaie uriașă care a fost întreruptă doar de năvala mării care amenința să le ia prada și nu înainte ca o sută sau mai bine de oameni să zacă întinși pe plajă.
Ross nu știa dacă soldații încercaseră să pună din nou stăpânire pe epavă când fluxul se retrăsese, dar nu credea acest lucru. Era mai probabil că încă urmăreau cu discreție de pe dune ce se întâmpla, în timp ce sergentul trimisese după întăriri.
Dar după încă șase ore vasele nu vor fi altceva decât niște schelete, pentru că fiecare scândură și lemn fuseseră luate; rămăseseră doar oasele curățate de carne.
Închise fereastra, iar atunci când sticla înghețată îi obtură priveliștea, pierderea pe care o suferise îi dădu un spasm de durere. Își făcuse atâtea planuri cu Julia, o văzuse crescând de când era ceva mic și inform, o văzuse dezvăluindu-și firea, o văzuse cum începea să-și arate trăsăturile și caracterul minunat. Aproape că nu-i venea să creadă că de-acum acestea nu se vor mai dezvolta niciodată, că toată drăgălășenia viitoare va seca încă de la început și se va transforma în pulbere. Greu de crezut și greu de suportat.
Își puse încet haina și vesta și șchiopătă în jos pe scări.
În dormitor, Jane Gimlett dormea tun în fața focului care se stinsese. Demelza era trează.
Se așeză lângă pat, iar ea își strecură mâna într-a lui. Era subțire și slăbită, dar se simțea energia interioară care îi revenea.
― Cum te simți?
― Mult, mult mai bine. Am dormit toată noaptea. Oh, Ross! Oh, dragul meu, simt cum îmi revin puterile. În câteva zile o să fiu pe picioare.
― Încă nu.
― Și tu ai dormit?
― Ca un... Schimbă comparația. Ca și când aș fi fost drogat.
Ea îi strânse mâna.
― Și toți oamenii ăia de pe vas?
― N-am fost să văd.
― N-am văzut niciodată un naufragiu adevărat, nu ziua, spuse ea. Nici unul serios.
― În curând o să te duc în brațe sus, în vechiul nostru dormitor, și o să vezi totul cu ocheanul.
― În dimineața asta?
― Nu în dimineața asta.
― Mi-aș dori să nu fie perioada asta a anului, spuse ea. Sunt nerăbdătoare să vină vara.
― O să vină.
Se lăsă liniștea.
― Cred că mâine o să fie prea târziu să văd mai bine naufragiul.
― Șșșșt, o trezești pe Jane!
― M-ai putea înveli în pături și n-aș păți nimic.
El oftă și își lipi mâna ei pe obraz. Nu era un oftat de dezolare, pentru că reîntoarcerea ei la viață era tonică pentru el. Orice ar fi suferit, orice pierdere ar fi lovit-o, s-ar fi debarasat de ele, pentru că nu-i stătea în fire să se predea. Deși ea era femeie, iar el, un bărbat aprig și uneori arogant, firea ei era mai puternică pentru că era mai maleabilă. Asta nu însemna că nu va resimți la fel de profund și de amar moartea Juliei, dar înțelese că ea își va reveni prima. Poate că era așa, pentru că el suferise și toate celelalte eșecuri și dezamăgiri. Dar mai presus de orice, era din pricină că exista ceva în firea ei care o făcea să fie fericită. Așa se născuse și nu putea fi schimbată. Îi mulțumi Domnului pentru asta. Oriunde s-ar fi dus și oricât ar fi trăit, ea va fi la fel, avea un interes debordant pentru lucrurile care îi plăceau și plănuia îmbunătățirea lor, lucrând la asta și educându-și copiii...
Ah, aici era buba. Își dădu seama că ea îl privește.
― Ai vreo veste de la Trenwith? întrebă ea.
― Nici una în plus față de ce ți-am povestit ultima oară.
O privi și văzu că, în ciuda pierderii suferite, în mintea ei nu exista nici măcar o urmă de amărăciune față de Elizabeth sau de Francis. Îl făcu să-i fie rușine de el însuși.
― Au spus dacă printre cei aflați pe Pride of Madras a fost vreo victimă?
― Nimeni dintre pasageri. Câțiva din echipaj.
Ea oftă.
― Ross, cred că minerii, minerii din Illuggan și St. Ann, au făcut mare mizerie în grădină. I-am auzit seara trecută călcând totul în picioare, iar Jane mi-a spus că aveau cu ei catâri și măgari.
― Dacă ceva s-a stricat, poate fi reparat, spuse Ross.
― Ai văzut dacă tata a fost printre ei?
― Nu l-am văzut.
― Poate că s-a schimbat și în privința asta. Deși mă îndoiesc că ar fi putut să fie mulți metodiști printre cei care au venit. Mă întreb ce... ce o să spună el despre asta.
Ross își dădu seama că nu se referea la naufragiu.
― Nimic care să conteze, draga mea. Nimic care ar fi putut conta.
Ea clătină aprobator din cap.
― Știu. Uneori mă întreb dacă a avut cu adevărat vreo șansă.
― De ce?
― Nu știu, Ross. Părea să fie într-o stare foarte gravă de la început. Și era atât de mică...
Se lăsă o tăcere lungă.
În cele din urmă, Ross se ridică și trase draperiile. Nici măcar acest lucru n-o trezi pe Jane Gimlett. Soarele se ridicase și aurea vârfurile fremătânde ale copacilor din vale.
Când se întoarse la pat, Demelza își șterse ochii.
― Mă gândesc, cred că mi-ar plăcea să-ți lași barbă, Ross.
El își ridică mâna și se pipăi.
― Mie nu prea îmi place. O s-o dau jos astăzi, cândva.
― O să fie o zi frumoasă, nu crezi?
― Destul de frumoasă.
― Mi-aș dori să văd soarele. Ăsta e dezavantajul camerei ăsteia, nu e soare până după-amiaza.
― Păi, de îndată ce te faci bine, o să mergi din nou sus.
― Ross, mi-ar plăcea să văd din nou camera noastră. Du-mă sus, măcar câteva minute, te rog! Cred că pot urca dacă încerc.
El spuse emoționat:
― Foarte bine; dacă asta vrei.
O ridică din pat, îi înveli picioarele cu o pătură, umerii cu două pături și o luă în brațe. Pierduse mult din greutate, dar cumva faptul că îi simțea brațul în jurul gâtului lui, realitatea ei vie și plăcută erau ca un balsam. Se strecură afară din încăpere în liniște, ca să n-o trezească pe Jane și urcă treptele care scârțâiau. O duse în dormitorul lor și o așeză pe pat. Apoi merse la fereastră, deschise una din ele și curăță un cerc în sarea de pe cealaltă. Închise fereastra și merse înapoi la pat. Pe fața ei curgeau lacrimile.
― Ce ai?
― Pătuțul, spuse ea. Uitasem de pătuț.
O cuprinse cu brațul și rămaseră nemișcați un minut sau două. Apoi o luă din nou în brațe, o duse la fereastră și o așeză pe un scaun.
Ea privea peisajul de afară, iar el își lipi obrazul de al ei și priviră împreună. Ea ridică un colț al păturii, încercă să-și oprească lacrimile și spuse:
― Ce frumos arată stâncile cu toate lucrurile alea agățate pe ele.
― Da.
― Bâlciul Redruth, spuse ea. Plaja îmi aduce aminte de el, a doua zi după ce s-a terminat.
― O să treacă ceva timp până se curăță, dar marea este un gunoier bun.
― Ross, spuse ea, aș vrea să te împaci cândva cu Francis. Ar fi mai bine pentru lumea.
― Cândva.
― Cândva curând.
Nu avea inima să se certe cu ea astăzi.
Soarele îi lumina din plin fața, arătându-i obrajii slabi și pielea palidă.
― Când se întâmplă ceva, spuse ea, cum tocmai ni s-a întâmplat nouă, certurile noastre par mici și meschine, ca și cum ne-am certa fără să avem dreptul. N-ar trebui să descoperim toată prietenia de care suntem în stare?
― Dacă e de descoperit prietenie!
― Da. Dar n-ar trebui s-o căutăm? N-am putea îngropa și da uitării toate certurile noastre, pentru ca Verity să poată veni să ne viziteze, pentru ca noi să mergem la Trenwith și să trăim în prietenie și fără ură atâta cât mai este timp?
Ross tăcu.
― Cred că ești singura înțeleaptă dintre noi, Demelza, spuse el în cele din urmă.
Priviră peisajul oferit de plajă.
― Acum n-o să mai trebuiască să termin rochița aia pentru Julia, spuse ea. Și era atât de elegantă.
― Haide, spuse el. O să răcești!
― Nu. Mi-e cald, Ross! Mai lasă-mă să stau puțin la soare.