Julia avea gaze și era foarte agitată; pe Demelza o durea fundul și era complet descurajată. Erau o pereche de toată jalea. Jud duse animalele înapoi la Trenwith, în timp ce Prudie pregătea masa de seară bombănind.
Hrănită și schimbată, Julia adormi, un somn agitat, dar Demelza, care mânca singură în salon pentru prima dată, înghițea distrată și cu noduri. Era furioasă la gândul eșecului ei, dar știa că nu mai e nimic de făcut. Ross avusese dreptate. Chiar și Francis avusese dreptate. Verity n-ar fi putut fi niciodată fericită în această căsătorie. Și totuși...
Ei, în fine...
Cufundată adânc în gânduri cum era, nu observă când intră Prudie, siluetă neclară, semănând cu un monstru umflat. Rămăsese acolo, în picioare, lângă carnea de vită fiartă; îi spunea ceva, încerca să-i atragă atenția mormăind ininteligibil, până când în cele din urmă Demelza ridică ochii.
― Ce-i? zise.
Prudie se uită la ea și-și dădu seama că vorbise singură.
― Nu ești în apele tale, nu?
― Nu, Prudie, dar mă simt obosită și abătută. Și mă dor toate așa de tare că abia pot să mă așez. Nu știu de ce mă dor oasele de-mi vine să plâng.
― Nu-i nimic de mirare în asta, fato... Mereu am spus că, înșeuați sau nu, caii nu-s buni de călărit. Tre’ să-i înhami la căruță, și se schimbă socoteala. Pe când boii fac același lucru și sunt de două ori mai potoliți. Singura dată când am fost pe un cal a fost acu’ aproape șaișpe ani, când Jud m-a adus de la Bedruthan. A fost un drum istovitor, când la deal, când la vale, fără nici un popas să ne tragem sufletul și să ne odihnim oasele. În noaptea aia m-am uns cu unsoare de osie peste tot, și dacă n-o făceam îmi crăpa pielea, zău așa. Să-ți spun ce o să fac pentru tine: după ce te dezbraci, vin și te ung cu balsam d-ăla de-am cumpărat de la târgul din Marasanvose, ce zici?
― O să-mi treacă, spuse Demelza. Lasă-mă în pace! O să dorm pe burtă în noaptea asta.
― Treaba ta, cum vrei. Am venit să-ți spun că Mark Daniel e afară, la ușă, și nu știe dacă să intre sau nu să vorbească cu tine.
Demelza se îndreptă în scaun și se strâmbă de durere.
― Mark Daniel? Ce vrea de la mine?
― Nimic. A mai venit o dată la prânz. Nu sunt acasă, i-am zis, și nu se întorc, doamna înainte de masa de seară, iar conașu’ înainte de mâine-după-masă, i-am zis. Aha, a zis el și a plecat, apoi s-a întors. Și când ziceai că se întoarce conița Poldark, a zis, iar eu i-am zis că pe la vremea mesei, în seara asta. Și a plecat, târându-și picioarele alea lungi.
― A întrebat de mine în seara asta?
― Da, și i-am zis că mănânci și că nu trebuie să te deranjeze unul ca el. Numai Dumnezeu știe că e destulă agitație cu toți ăia care trec pe-aici doar ca să se afle în treabă.
― Probabil că e ceva important, spuse Demelza căscând. Își netezi rochia și își trecu mâna prin păr. Du-te și adu-l aici!
În seara asta se simțea singură și importantă. Ultima oară când Ross se dusese la Bodmin, stătuse Verity cu ea.
Mark intră frământându-și șapca. Părea uriaș în salonul nu prea înalt.
― Ah, Mark, voiai să vorbești cu Ross? Nu e acasă și în noaptea asta rămâne la Bodmin. E ceva important sau poate să aștepte până mâine?
Părea și mai tânăr în lumina amurgului și fără șapcă, și cu capul plecat de teamă să nu se lovească de grinzile din tavan.
― Nu știu cum să vă explic, coniță Poldark. Ar fi trebuit să vin ieri să-l văd pe domnul căpitan Ross, dar încă nu eram hotărât, și m-am gândit să nu vând pielea ursului din pădure. Da’ acum... acum tre’ să mă grăbesc, fiin’că...
Demelza se ridică, atentă să nu se strâmbe de durere, și se duse la fereastră. Mai era cam o oră până să se întunece, dar soarele ațipise dincolo de dealurile din vest, iar umbrele se îndeseau printre copaci. Știa că Mark era un bun prieten al lui Ross, la fel de bun cum era și Zacky Martin, iar vizita lui o neliniștea.
Mark o privea, așteptând ca ea să i se adreseze.
― De ce nu iei loc, Mark? Spune-mi ce te necăjește, spuse, apoi se uită prin încăpere și văzu că el e tot în picioare. Ei, hai, ce s-a întâmplat?
Fața lui lungă cu pielea smeadă se încordă.
― Coniță Poldark, mă bate gândul să mă însor.
Ea zâmbi ușurată.
― Bravo, Mark, mă bucur. Dar de ce te îngrijorează acest lucru? Cum el nu răspunse, continuă. Cu cine vrei să te însori?
― Cu Keren Smith, răspunse el.
― Keren Smith?
― Fata care a venit cu trupa de actori, coniță. Cea brunetă, cu... cu părul lung și pielea fină.
Demelza încerca să-și amintească.
― A, știu, spuse. Dar ea ce zice de asta? Mai sunt încă pe aici? adăugă încercând să nu pară nepoliticoasă.
Nu plecaseră încă. În picioare lângă ușă, posomorât, dar liniștit, Mark îi povesti toată tărășenia. Iar o mare parte din ce nu spunea se putea ghici. După prima lor întâlnire, aproape în fiecare seară îi urmase peste tot pe actorii ambulanți, urmărind-o pe Keren cum joacă, întâlnindu-se cu ea după spectacole, încercând s-o convingă de sinceritatea și dragostea lui. La început râsese de el dar, în cele din urmă, îi treziră interesul ceva din statura lui uriașă și banii pe care-o tot îndemna să-i accepte. Acceptase avansurile lui aproape în glumă, după care își dăduse seama că ceea ce avea el să-i ofere nu era, la urma urmelor, deloc puțin lucru. Nu avusese niciodată un cămin și nici un pretendent ca el.
Mark se întâlnise cu Keren cu o seară în urmă la Ladock. Până duminică aveau să fie la St. Dennis, la marginea ținutului mlăștinos. Îi promisese că se mărită cu el și o să-i fie credincioasă, cu o condiție: să găsească o casă unde să locuiască amândoi. Nu avea de gând să stea cu taică-său în casa aia deja prea plină nici măcar o zi. Să găsească până duminică o casă doar pentru ea, și atunci o să fugă cu el. Mai spusese că, dacă trupa va merge mai departe de St. Dennis, nu va avea inima să se întoarcă din drum. De acolo aveau să înceapă drumul lung spre Bodmin, dar și dacă Mark i-ar fi adus un penny de la mină, ea nu ar mai avea curajul să treacă prin ținutul mlăștinos a doua oară. Ori plecau din St. Dennis, ori nimic. El trebuia să hotărască.
― Și ce ai de gând să faci, Mark? întrebă Demelza.
Familia Cobbledick se mutase în vechea căsuță a familiei Clemmow, așa că nu era nimic liber. Mark avea de gând să-și construiască o casă până duminică. Prietenii lui se arătaseră gata să-l ajute. Găsiseră un loc potrivit, o bucată de pământ sterp, aproape de moșia Treneglos, dar tot pe proprietatea familiei Poldark. Dar cum domnul căpitan Ross era plecat...
I se părea ciudat să se gândească la sentimentele de dragoste stârnite în acest bărbat subțiratic, aspru și scump la vorbă; era însă și mai ciudat când se gândea că le provocase o femeiușcă drăguță, zburdalnică și lacomă.
― Ce vrei să fac eu? îl întrebă.
Îi spuse. Îi trebuia permisiunea să construiască. Se gândea că poate închiriază pământul. Numai că, dacă aștepta până mâine, pierdea o zi întreagă.
― Nu e deja prea târziu? îl întrebă. Nu cred că poți în ruptul capului să construiești o căsuță până duminică.
― Eu socot că putem s-o facem, replică el. E lut din belșug pe aici și, v-o spun dumneavoastră, mă gândeam că o să vină și vremea asta, așa că noaptea am tot adunat diferite lucruri. Ned Bottrell, din Sawle, are paie pentru acoperiș. Putem s-o facem, chiar dacă o să fie doar patru pereți și un acoperiș deasupra capului.
Demelzei îi stătea pe limbă să-i spună că o femeie care pune asemenea condiții trebuie lăsată unde-i e locul; dar ceva din privirea lui Mark o convinse să tacă.
― Unde e pământul pe care-l vrei, Mark?
― Peste deal, dincolo de Mellin. Este acolo o bucată de pământ plină de tufăriș și grozamă, și niște steril de la o mină veche. Lângă albia unui pârâu care a secat demult.
― Știu locul... Analiză în minte problema. Păi, nu stă în puterea mea de fapt să-ți dau locul. Trebuie să decizi singur, fără să uiți că ești vechi prieten cu Ross, și să te întrebi dacă ți-ar da bucata asta de pământ să-ți construiești o casă.
Mark Daniel o privi o clipă, apoi clătină din cap.
― Nu eu trebuie să hotărăsc, coniță Poldark. Ca să zic așa, suntem prieteni de o viață; am crescut împreună, am mers pe mare împreună, am făcut contrabandă cu rom și gin, am pescuit împreună la Hendrawna, ne-am întrecut în luptă când eram puști. Dar după toate astea, el e aici sus, iar locul meu e acolo jos și... și nu mă gândesc să iau ce-i al lui fără să-mi dea voie, așa cum nici el n-ar lua ce-i al meu.
Toată grădina era acum învăluită în umbră. Cerul luminat nu părea să aibă vreo legătură cu amurgul care se lăsa peste vale; ținutul se cufundase în abisul înserării, în timp ce lumina zilei încă strălucea deasupra. Un sturz prinsese un melc și tocănitul care se auzea când pasărea dădea cu el de o piatră era singurul zgomot care venea de afară.
― Dacă nu stă în puterea dumneavoastră să faceți asta, atunci tre’ să caut o bucată de pământ în altă parte, spuse Mark.
Demelza știa bine că nu are șanse să găsească. Când își întoarse privirea dinspre fereastră, își dădu seama că nu-i vede decât ochii și linia fermă a pomeților. Traversă încăperea și luă amnarul și iasca. Imediat se aprinse prima lumânare, împrăștiind o lumină pâlpâitoare, prin care se distingeau mâinile ei, fața, părul.
― Mark, ia un pogon, măsurat de la albia pârâului. Altceva nu pot să-ți zic. Cum o să faci cu închirierea, nu știu, că nu mă pricep la cifre și chestii din astea. Asta rezolvați tu și Ross. Dar pot să-ți promit că n-o să fii dat afară de acolo.
Bărbatul de lângă ușă tăcea, iar ea mai aprinse încă două lumânări cu prima. Îl auzi cum se foiește și-și târșește un picior.
― Nu știu cum să vă mulțumesc, coniță, spuse brusc, dar dacă aveți vreodată nevoie de mine, chemați-mă.
Demelza își înălță privirea, zâmbindu-i.
― Știu, Mark.
După care el plecă, iar ea rămase singură, în încăperea luminată de lumânări.