Odată cu întunericul, se lăsă o ceață joasă, iar în noaptea aceea luna care se ițise de peste deal aducea cu o țeastă cheală de piele roșie. În vale la Mellin și în depresiunea stearpă de la Reath, se vedea de sus un șir de siluete întunecate care se mișcau înainte și înapoi peste delușorul din mlaștină, dincolo de coliba lui Joe Triggs, după care coborau spre o potecă de pământ plină de moloz, care șerpuia către est, până hăt departe. Aparent, siluetele se mișcau la fel de fără rost precum furnicile în lumina bruscă a vreunei lămpi.
Începuseră să construiască.
Erau nouă care-l ajutau la început: Paul, fratele lui, și Ena Daniel, Zacky Martin și cei doi băieți mai mari ai lui, Ned Bottrell, care era un văr din Sawle, Jack Cobbledick și Will Nanfan.
Mai întâi trebuia marcat locul, care trebuia să fie suficient de drept ca să susțină cei patru pereți. Găsiră un petec de pământ pe care-l curățară de pietre, cam la o sută de metri de Reath Ditch. După aceea îl delimitară cu aproximație într-un dreptunghi și începură treaba. Pereții aveau să fie făcuți din argilă bătută foarte bine și amestecată cu paie și pietriș. Când Ross sacrificase un taur pentru botez, Zacky îl ajutase și primise un sac de păr curățat de pe piele. Acum îl foloseau. Îl combinau cu argila, cu paiele și pietrișul ca să obțină un amestec pentru construcții. Folosiră patru bolovani mari pentru colțurile casei, legate între ele de un jgheab din lemn cam de șaizeci de centimetri lățime și șaizeci adâncime. Umplură bine jgheabul cu argila și pietrișul, și tot restul, bătătoriră bine cu lopata, apoi lăsară să se întărească, iar între timp pregătiră un nou amestec.
La ora unsprezece, cei trei tineri, care erau în schimbul de dimineață, fură trimiși acasă să doarmă, iar la miezul nopții se duse la culcare și Cobbledick, cu pasul lui mare și săltat. Zacky Martin și Will Nanfan rămaseră până la trei, Paul Daniel până la cinci, și abia avu timp să ajungă acasă să mănânce o farfurie de cartofi cu pâine de orz înainte să plece la mină. Ned Bottrell, care avea un mic atelier de topit cositor, plecă la opt. Mark continuă să muncească până când veni Beth Daniel și aduse un castron cu supă chioară și o sardină pe un coltuc de pâine. Cum muncise aproape paisprezece ore fără întrerupere, se așeză să mănânce și să privească rezultatul. Făcuseră fundația și începuseră să ridice zidurile. Suprafața căsuței era un pic mai mare decât plănuise, dar cu atât mai bine; o să aibă timp s-o împartă când o să vină Ea acolo. Asta era obsesia lui: s-o aducă pe ea în casă.
Dis-de-dimineață, copiii cei mici trecuseră pe acolo înainte să meargă la câmp; apăruseră apoi mai târziu vreo trei sau patru dintre mamele lor, care au stat o oră ca să dea o mână de ajutor și să vorbească sau doar să se uite, în drum spre muncă. Cu toții se implicaseră cu tot sufletul, și nimeni nu se îndoia că până duminică va fi gata casa. Poate nu fuseseră de acord cu căsătoria, fiindcă nimeni nu voia o străină, dar toți erau dispuși să treacă peste prejudecăți, dat fiind că Mark Daniel era cine era și se bucura de multă simpatie.
Cum dormiseră câteva ore, în seara aceea, la ora șapte, Zacky Martin, Will Nanfan și Paul Daniel se întoarseră, iar mai târziu li se alăturară Ned Bottrell și Jack Cobbledick. La ora zece, în spatele lor, la lumina slabă a lunii acoperite de nori, se văzu încă o siluetă, iar Mark își dădu seama, după înălțime, că este Ross. Coborî de pe scară și se duse să-l salute.
Pe măsură ce se apropiau unul de altul, se puteau vedea asemănările dintre cei doi bărbați. Erau de aceeași vârstă, mai degrabă osoși, bruneți și cu picioare lungi și nesupuși. Dar la o privire atentă, deosebirile erau mai evidente decât asemănările. Cu pielea mai închisă la culoare, dar gălbejit din cauza muncii în mină, Daniel avea un aer rigid care celuilalt îi lipsea, avea maxilarele mai late și fruntea mai îngustă, părul drept tuns scurt și negru, fără strop de arămiu. Ai fi putut spune că sunt rude îndepărtate din ramuri diferite, provenind însă din același trunchi.
― Ei, Mark, așadar asta este casa ta? spuse Ross când ajunse lângă el.
― Da, domnule căpitan. Mark se întoarse și privi cele patru ziduri, ridicate până aproape de acoperiș, și la golurile unde urmau să fie ferestrele. Atât cât e gata.
― Ce grinzi ai pentru podele?
― Cred că e destulă cherestea de la epave. Și mai sunt și stâlpii de susținere de la mină. Dar scândura pentru podele trebuie să mai aștepte.
― Pentru o încăpere la etaj?
― Da. Mă gândeam că ar putea fi construită sub acoperiș, în felul ăsta nu mai e nevoie de alte ziduri, că oricum nu mai am nici paie, nici timp.
― Nu mai ai timp pentru nimic. Cum rămâne cu ferestrele și ușa?
― Tata o să ne împrumute ușa lui până o să reușesc eu să fac alta. Și ne mai face, acasă la el, niște obloane pentru ferestre. E tot ce poate să facă, din cauza reumatismului. Pentru moment, e suficient.
― Sper că nu faci o greșeală, Mark, spuse Ross. Alegând-o pe fata asta, vreau să spun. Crezi că o să vrea să se așeze aici, după ce a colindat toată țara?
― De când se știe, n-a avut niciodată un cămin al ei. Un motiv în plus să vrea unul acum.
― Când vă căsătoriți?
― Luni la prima oră, dacă totul merge bine.
― Și crezi că o să meargă?
― Da, cred că da. Acum două săptămâni mi-a promis că se mărită cu mine și l-am rugat pe preot să facă strigările. După aia s-a răzgândit. Duminică o să fie a treia oară. O s-o duc la preotul Odgers luni, de îndată ce ne întoarcem.
În spatele vorbelor lui se simțea umbra luptei ce durase două săptămâni. Iar răsplata o clipă păruse o certitudine, pentru ca în clipa următoare să pară mai departe ca oricând.
― Înțeleg că v-a povestit conița Poldark, continuă Mark.
― Mi-a povestit.
― Am făcut bine rugând-o pe ea?
― Sigur că da, Mark. Poți să mai iei din pământul ăsta dacă vrei să-l folosești.
Mark înclină din cap.
― Mulțumesc, domnule.
― O să pun să facă actele mâine. Ross își aținti privirea spre construcția galbenă neterminată. Poate că-ți găsesc o ușă.
Nu dădeau nici un spectacol la St. Dennis, ci se odihneau înainte de călătoria lungă de mâine spre Bodmin. Săptămâna asta lăsaseră, încet-încet, în urmă vestul civilizat din Cornwall și se îndreptaseră către nordul mai sălbatic. Pentru Keren, fiecare zi fusese mai rea decât cea dinainte; vremea era fie prea caldă, fie prea umedă, magaziile în care jucau erau imposibil de amenajat, părăginite și pline de șobolani sau prea neîncăpătoare. Câștigaseră abia cât să nu moară de foame, iar Aaron Otway, care se consolase cu situația, așa cum făcea de fiecare dată când lucrurile mergeau prost, era uneori prea beat ca să se țină pe picioare.
Ca pentru a-i întări hotărârea, seara trecută, la St. Michael, fusese cel mai mare eșec. Ploaia continuă îi ținuse pe toți pe la casele lor, mai puțin șapte adulți și doi copii, iar actorii fuseseră nevoiți să joace pe niște paie ude și urât mirositoare, în timp ce din tavan le picura apă pe cap tot timpul. Tupper avea febră și își pierduse abilitatea (sau dorința) de a-i face pe oameni să râdă, așa că publicul a stat și s-a holbat cu gura căscată tot timpul reprezentației.
Ar fi trebuit să-și petreacă ziua de duminică făcând curat în cele două rulote, să le pregătească pentru o intrare triumfală în Bodmin. Era ideea lui Otway de a atrage spectatori luni seara, dar fusese beat toată ziua, iar ceilalți erau ori prea cătrăniți ori prea apatici ca să mai facă ceva după ce găsiseră un câmp și își lăsaseră animalele libere să pască. Nu s-ar fi sinchisit nici dacă a doua zi ar fi căzut o roată de la o rulotă sau dacă, neunsă, una din osii s-ar fi rupt.
Keren își împachetase toate lucrurile într-un coș și, când crezu că e miezul nopții, se strecură cu grijă din cușeta ei și se îndreptă spre ușă. Era frumos afară și, cu un șal pe cap, se ghemui lângă o roată a rulotei în așteptarea lui Mark.
Timpul trecea greu, iar ea nu era răbdătoare din fire, dar în noaptea asta era atât de hotărâtă să părăsească trupa, încât rămase să-l aștepte, blestemând răcoarea nopții de vară și rugându-se ca el să se grăbească. Minutele îi păreau zile, iar orele lungi cât lunile. Adormi acolo, ghemuită, cu capul sprijinit de butucul roții.
Când se trezi, era înțepenită și înfrigurată; pe deal, în spatele bisericii, se vedea o lumină: se crăpa de zori.
Se ridică în picioare. Așa, deci, o trădase! În tot timpul ăsta se jucase cu ea, îi făcuse promisiuni pe care nu avea de gând să și le țină. Ochii i se umplură de lacrimi de furie și de dezamăgire. Fără să-i pese că face zgomot, se pregăti să se ducă înapoi în rulotă, și când era cu mâna pe clanță, văzu o siluetă înaltă venind în grabă pe câmp.
Venea aproape alergând. Nu se mișcă până când silueta nu ajunse lângă ea și se opri, sprijinindu-se de rulotă și încercând să-și recapete suflul.
― Keren...
― Unde-ai fost? strigă ea furioasă. Toată noaptea! Am așteptat toată noaptea. Unde-ai fost?
El își înălță privirea spre geamul rulotei.
― Ți-ai luat hainele? Hai!
Vorbele lui erau atât de bizare, de lipsite de respectul obișnuit, încât ea se luă după el peste câmp, fără să protesteze. El mergea destul de drept, dar nu țeapăn, ca și când nu se putea apleca. Ajunseră la drum.
La biserică, ea spuse supărată:
― Unde-ai fost, Mark? Sunt înghețată până-n măduva oaselor. Te-am așteptat toată noaptea.
El se întoarse spre ea.
― Ha?
― Ce-i cu tine? Ce te-a ținut? repetă ea.
― Am plecat târziu, Keren. Târziu. Nu e treabă ușoară să construiești o casă... În ultima... au fost niște lucruri de făcut în ultima clipă... N-am plecat până la zece. Mă gândeam că o să recuperez dacă alerg tot drumul... Dar m-am rătăcit, Keren. Am luat-o pe drumul greșit... am ținut-o pe drumul de diligențe în loc să cotesc spre St. Dennis... Am mers kilometri întregi... De asta am ajuns la tine venind din cealaltă parte... Să mă ierte Dumnezeu, n-am crezut că o să ajung la timp.
Vorbea așa de încet, încât în cele din urmă ea își dădu seama că este atât de obosit că abia se mai ține pe picioare. Întotdeauna o încântase forța lui, iar acum surprinderea și dezamăgirea o făcuseră să-l repeadă. Se simțea înșelată. Momentul acesta important din viața lui ar fi trebuit să-l însuflețească din nou.
Continuară să meargă în tăcere până când se făcu ziuă de-a binelea. O ușoară briză dinspre mare păru atunci să-i dea un nou avânt, iar din acel moment el își reveni pe de-a-ntregul. Ea pusese bine niște plăcinte de la masa de seară, pe care acum le împărțiră și le mâncară pe marginea drumului. Înainte să ajungă la St. Michael, el era întremat, mai puternic decât ea.
Poposiră la un han, mâncară ceva și se odihniră. Keren se înveseli din nou când văzu punga cu bani a lui Mark, în care zornăiau monedele. Porniră voioși iar la drum, braț la braț, pentru următoarea etapă a călătoriei. Mai aveau doar opt sau nouă kilometri de mers, așa că aveau să ajungă cu mult înainte de amiază. Era foarte entuziasmată, căci noutățile o atrăseseră mereu; deși nici în cele mai negre vise ale ei nu se gândise că o să se mărite cu un miner, i se părea cumva romantică ideea de a fugi cu el, de a merge la biserică și de a-și face jurăminte solemne, pentru ca apoi să se ducă cu el în casa pe care o construise special pentru ea, pentru ei doi. Era exact ca într-una din piesele pe care le jucase ea.
După o vreme, începură s-o doară picioarele și să șchiopăteze. Se odihniră din nou, și ea își răcori picioarele în pârâu. Își reluară drumul, dar nu ajunseră prea departe și în cele din urmă el o luă în brațe.
O vreme ei îi făcu plăcere, era mult mai lesne decât să meargă pe jos; îi plăcea să simtă brațele lui puternice în jurul ei și să-l simtă cum respiră. Oamenii se uitau lung la ei, dar ei nu-i păsa. Până când ajunseră într-un cătun, unde merseră pe cărarea noroioasă ce șerpuia printre colibe, urmați îndeaproape de o ceată de țânci pe jumătate goi, care strigau batjocoritor după ei.
Era indignată, ar fi vrut ca el să le tragă vreo câteva, dar Mark continuă să meargă înainte hotărât, fără să dea cel mai mic semn că e afectat.
După ce ieșiră din cătun, o duse în continuare în brațe și o lăsă jos când se zări un pâlc de case. Și uite-așa înaintară, dar greu, iar soarele, care se strecura printr-o spărtură de nori, era sus când ajunseră la intrarea în Mingoose.
Mai aveau peste doi kilometri până la Mellin, apoi încă vreo șase până la biserica din Sawle. Dacă nu ajungeau până la prânz, nunta trebuia să aștepte până a doua zi.
Mark iuți pasul și în cele din urmă o puse jos pe cărarea spre Marasanvose, iar de acolo, Mellin era după deal. Nu aveau timp să se ducă să vadă casa. Se spălă pe față într-o mică băltoacă, și el făcu la fel, apoi ea se pieptănă cu un pieptene „împrumutat“ de la trupă, și ajunseră la Mellin șchiopătând.
Micuța Maggie Martin fu prima care-i zări și alergă spre maică-sa strigând că în sfârșit au sosit. Când ajunseră în dreptul primei case, toți veniseră să-i întâmpine. Cei mai mulți dintre cei în putere dormeau sau erau la muncă; dar cei mai bătrâni și cei mai tineri și una sau două femei își dădură toată silința să le facă o primire călduroasă. Nu aveau timp de pierdut cu discuții, așa că Mark Daniel și viitoarea lui mireasă porniră de îndată către Sawle. Erau capul unei comete cu coadă subțire, formată din bunica Daniel, mătușa Betsy Triggs, doamna Zacky și Sue Vigus, dar și o ceată de țânci neastâmpărați.
Se grăbeau, iar pe ultima bucată din drum, Mark, cu pașii lui mari, aproape că o lăsă în urmă pe Keren. Sosiră însă la biserica din Sawle cu douăzeci de minute înainte de amiază. Dar nu-l găsiră pe domnul Odgers. Văzându-l pe bărbatul acela brunet, slab, cu ochii adânciți în orbite și neras, cu un aer disperat și cam bădăran, doamna Odgers mărturisi timid că domnul Odgers crezuse că nu mai vin, iar ultima oară când îl văzuse, se ducea în grădină. Mătușa Betsy fu cea care-l scoase de după o tufă de coacăze, și deja se făcuse douăsprezece fără zece. Domnul Odgers începu să vocifereze și să ridice obiecții legate de legalitate și grabă, până când doamna Zacky cea cu fața turtită, cu ochelari și plină de insistență, îl apucă de brațul subțiratic și-l duse respectuoasă în biserică.
Și uite-așa fu pecetluită legătura spirituală, în momentul în care orologiul din sacristie bătea orele amiezii, iar Mark îi punea lui Keren un inel de alamă pe degetul lung și subțire.
După formalitățile obișnuite (Mark Daniel a pus degetul; ea s-a iscălit mândră Kerenhappuch Smith), se duseră acasă la Ned Bottrell, lângă biserică, unde se bău cidru și bere în sănătatea mirilor; trecu ceva timp până când reușiră să pornească iar spre Mellin pe jos. Întoarcerea se transformă într-o procesiune triumfală, fiindcă se terminase schimbul de dimineață la mină. Ceva din felul tenace în care „burlacul“ Mark o curtase pe mireasa lui, faptul că-i construise o casă aprinsese imaginația minerilor și a fetelor, și un întreg grup li se alătură ca să-i conducă pe tinerii însurăței înapoi la Mellin.
Keren nu prea știa cum să se poarte, cât de familiară ar trebui să fie cu oamenii ăștia în mijlocul cărora avea să trăiască. Nu-i plăcea bunica Daniel, iar Beth Daniel, nevasta lui Paul, i se părea o roabă urâtă, care nici gura nu putea s-o deschidă de gelozie. Dar câțiva dintre bărbați păreau destul de drăguți și dispuși să se arate prietenoși, într-un mod respectuos, deși cam necioplit. Îi privea cu coada ochiului, dându-le de înțeles că erau mai acceptabili decât nevestele lor.
Avură parte de o masă specială bogată: ceai, plăcintă cu carne de iepure și praz și pâinici de orz coapte. Totul se desfășură cu bine. Se auzeau ici și colo conversații, întrerupte de tăceri bruște când toți păreau că se măsoară unii pe alții; dar era prima oară când o întâlneau pe Keren – cu excepția lui Mark – și era normal să fie un pic ciudat.
Ziua se sfârșise când se termină totul. La rugămintea lui Mark nu se făcură glume și nu-i conduseră până la noua lor casă. Își merita din plin liniștea.
Soarele înserării le încălzea spatele în timp ce urcau dealul plecând din Mellin, și inunda tot ținutul într-o lumină aurie. La orizont, unde marea de cobalt se unea cu cerul luminos, contrastul de culori era puternic.
Coborau spre căsuța lor. Brusc, Keren se opri.
― Aia e?
― Da.
Mark nu mai spuse nimic.
― Oh! exclamă ea și porni iar.
Ajunseră la ușă. Uitându-se la casa pe care o construise pentru fata cu care se însurase, Mark se gândea cât e de simplă și de rudimentară. Totul era atât de nefinisat, ridicat, e drept, de mâinile lui iubitoare, dar nefinisat și rudimentar. Nu era suficient să fie mâini iubitoare, îți trebuia timp și îndemânare.
Intrară, și văzu că cineva aprinsese un foc mare în căminul deschis pe care-l făcuse el. Lemnul trosnea, focul ardea viu, înveselind și încălzind încăperea modestă.
― Beth a făcut asta, spuse el mulțumit.
― Ce?
― Focul. S-a strecurat afară pe furiș. Mă miram eu de ce. E o fată tare bună.
― Nu mă place, spuse Keren, călcând pe paiele curate care trosneau sub picioare.
― Ba da, Keren, te place. Doar că ea e metodistă și nu le are cu mersul la teatru și chestii din astea.
― Aha, nu-i place, replică Keren supărată. Aș vrea să știu ce cunoaște ea despre teatru.
Mark aruncă o privire în jur.
― E... groaznic de rudimentar pentru tine, Keren. Dar am construit totul în patru zile, și o să dureze săptămâni până când o să facem totul cum vrem noi.
O privi cu speranță.
― A, ba e drăguță, răspunse Keren. Mie mi se pare o căsuță drăguță. De zeci de ori mai bună decât toate colibele alea vechi de peste deal.
Chipul lui smead se lumină.
― Cu timpul, o s-o facem mai bună. Sunt... sunt atâtea de făcut. Nu voiam decât să-ți ofer un acoperiș deasupra capului.
O luă în brațe sfios și o sărută când ea înălță chipul spre el. Parcă ar fi sărutat un fluture, catifelat, fragil, efemer.
Ea întoarse capul.
― Ce-i acolo?
― Acolo o să dormim, spuse. Am vrut să fac o încăpere sus, dar nu-i terminată încă. Așa că pentru început am construit-o pe asta.
Keren se duse în încăperea cealaltă și din nou simți paie sub picioare. Parcă ar fi fost într-un staul. Ei bine, toate astea puteau fi schimbate, cum spusese și el.
Mark traversă încăperea și ridică un oblon ca să lase să intre lumina. Într-un colț era un raft mare din lemn, ridicat cam la treizeci de centimetri de podea. Pe el era o saltea din pânză groasă umplută cu paie și două pături subțiri.
― Ar fi trebuit să construiești casa cu fața spre apus, așa am fi putut să ne bucurăm de asfințit, spuse ea.
― Nu m-am gândit la asta, răspunse el dezamăgit.
Era casa ei. Numai a ei, și putea să facă ce voia cu ea, asta însemna ceva.
― Vrei să zici că ai făcut casa asta toată de când ne-am văzut ultima oară?
― Da.
― Sfinte Dumnezeule! Nici nu-mi vine să cred, spuse ea.
Îl încânta mirarea ei și o sărută din nou. Imediat ea se desprinse din brațele lui.
― Du-te, Mark, lasă-mă acum! Du-te și stai lângă foc! Vin și eu îndată. Am o surpriză pentru tine.
El ieși aplecându-se, pentru ca, înalt fiind, să nu dea cu capul.
Ea rămase o vreme cu privirea ațintită pe fereastră, la peisajul arid, la șanțul săpat de pârâul acum secat, la sterilul din mină împrăștiat de jur împrejur. Pe deal, de cealaltă parte a văii, pământul era mai bun; se zăreau copaci și turnul unei case. De ce nu construise acolo?
Traversă încăperea și atinse patul cu degetele. Măcar paiele erau uscate. Nu trecuse prea mult de când dormise pe paie ude. Și erau așa de multe care puteau fi îmbunătățite. După primul moment de dezamăgire, se binedispuse iar. Nu mai trebuia să se certe cu Tupper și nici să-i simtă lui Otway respirația duhnind a băutură. Se sfârșise cu foamea și drumurile grele prin mlaștini și câmpuri ude și pline de vegetație putrezită. Gata cu reprezentații jucate în locuri care aduceau cu niște cocini, în fața unor țărănoi neciopliți. Ăsta era căminul ei.
Se duse din nou la fereastră și trase unul dintre obloane. Spre răsărit, se zărea un stol de pescăruși zburând în înaltul cerului înnorat, și în lumina asfințitului păreau roz-aurii. Lumina începuse să scadă în văgăuna asta din ținutul mlăștinos, mai ales în casă. În casa asta cu toate ferestrele îndreptate în direcția greșită, avea să se întunece mereu devreme.
Știa că probabil o așteaptă. Nu voia să se eschiveze de la înțelegerea făcută, dar se gândea la acel moment cu un sentiment de ușoară plictiseală amestecată cu voluptate. Se dezbrăcă fără grabă și, când rămase complet goală, începu să tremure un pic, așa că închise și celălalt oblon. În semiîntunericul din încăperea cea nouă își trecu mâinile mângâietor peste coapsele netede, se întinse și căscă. Apoi se îmbrăcă cu halatul roz cu negru ușor decolorat și-și înfoie părul. Era bine. El avea să fie oricum copleșit. Era bine așa.
Cu picioarele goale, păși iar pe paiele ce trosneau, se duse spre bucătărie și, pentru o clipă, crezu că el a ieșit afară. Apoi îl zări șezând pe podea, în semiobscuritate, cu capul rezemat de banca din lemn. Adormise.
Se înfurie imediat.
― Mark! strigă.
El nu răspunse. Se apropie de el și îngenunche, privindu-l fix în față. Se răsese la Mellin, dar barba lui aspră începuse deja să mijească din nou. Era tras, cu chipul smead umbrit de oboseală, cu gura întredeschisă. Se gândi că e tare urât.
― Mark! strigă din nou, mai tare.
Nu se mișcă.
― Mark! Îl apucă de gulerul hainei și zgâlțâi cu putere. Capul i se izbi de bancă, i se opri respirația, dar nu dădu nici un semn că se trezește.
Se ridică și-l privi iar. Disprețul începu să ia locul furiei. Era la fel de rău ca Tupper, cum zăcea acolo inert și ridicol. Cu cine se măritase? Cu un bărbat care în noaptea nunții adormise buștean? Care nu se sinchisea de ea, care se culcase? Era o insultă la adresa ei. O insultă grozavă.
Ei bine, treaba lui. Nu se sinchisea nici ea prea tare. Dacă voia să sforăie toată noaptea ca un dulău mare și negru, ei bine... era pierderea lui, nu a ei. Ea nu greșise cu nimic. Râse scurt, după care văzu partea nostimă a situației și începu să chicotească. Chicoti fără oprire în timp ce se îndepărta fără grabă de el, ducându-se spre cealaltă încăpere. Dar acum râdea mai încet, ca să nu-l trezească.