Când fusese să vadă casa de la Reath pe lumină, Ross observase și turnul ascuns printre copaci pe coasta dealului. Era una dintre gheretele pentru paznic din Mingoose, și acum era părăginită, dar încă erau destule încăperi care puteau fi folosite, iar lui Ross îi venise o idee.
I-o împărtăși domnului Horace Treneglos, care făcea cu regularitate inspecții pe acolo, acum când mina începuse să fie profitabilă.
― Cine e Dwight Enys ăsta? strigă domnul Treneglos. Crezi că merită să-l încurajăm? Crezi că are experiență în meserie?
― Enys este ambițios, isteț și plin de entuziasm. Cred că este bine să-i încurajăm pe tineri. Choake, pe de altă parte, nu mai are de gând să ne ajute după ce m-am certat cu el.
― Mi-ar fi plăcut să găsim un loc mai liniștit pentru zăcământul nostru, spuse domnul Treneglos ținându-și pălăria cu mâna. Aici e așa de al naibii de vântos. Pe mine mă știi, eu nu prea mă dau în vânt după doctorii ăștia, tineri sau bătrâni. Dar sunt dispus să-ți fac pe plac, și dacă ghereta aia de paznic îl mulțumește pe flăcău, poate s-o ia, cu o chirie mică, dar să facă reparații.
Două săptămâni mai târziu, la Truro avea loc o tranzacție, iar mina Wheal Leisure trimitea două încărcături cu minereu; așa că Ross se duse călare dis-de-dimineață și trecu pe la familia Pascoe, înainte să înceapă licitația. Dwight Enys era plecat, dar îi lăsă un bilet și își văzu de drum.
Mostrele de minereu care urma să fie tranzacționat fuseseră deja examinate și testate de către agenții companiilor care achiziționau cupru, care și discutaseră între ei despre marfă; la astfel de ședințe de tranzacționare erau admise să facă oferte pentru minereu doar companiile de cupru. Nu era de nasul lor agitația vulgară a unei licitații obișnuite, unde câte un cumpărător ridica prețul mai mult decât voiau ele să ofere. Aici, fiecare companie făcea o ofertă scrisă, cel care conducea licitația deschidea ofertele, iar marfa ajungea la compania care făcuse cea mai bună ofertă.
Astăzi, ofertele erau mult mai slabe decât în ultima vreme, iar o parte din cantitatea de minereu se vându pentru mai puțin decât valoarea reală. Obiceiul era ca, atunci când societățile nu voiau un anumit lot de minereu, să ofere un preț foarte mic, și dacă și alte companii făceau la fel, ceea ce se întâmpla frecvent, una dintre ofertele acelea mici făceau prețul de vânzare. Asta însemna pierderi mari pentru mina de unde venea minereul, și nici o mină nu-și putea permite acest lucru, așa cum mergea piața acum.
Întotdeauna după tranzacție, la han avea loc o masă mare, pe care o dădeau reprezentanții minelor, la care cumpărătorii și vânzătorii – leii și mieii, cum îi numise ironic un glumeț – stăteau împreună; numai că azi printre cei ce se ospătau se observa clar lipsa bunei dispoziții. Ross fusese surprins să-l vadă pe Francis la vânzare – de obicei venea administratorul de la Grambler –, și știa că ăsta era un semn că vărul lui făcea un ultim efort să mențină mina Gramble în viață.
Astăzi, cu tot aerul lui detașat, părea istovit și neajutorat, ca și când ar fi fost amenințat de fantome care existau doar în cotloane neștiute ale minții lui.
În dreapta lui Ross ședea Richard Tonkin, administratorul și unul dintre acționarii de la United Mines, cea mai mare companie producătoare de cositor și cupru din țară; pe la jumătatea mesei, Tonkin îi șopti în ureche lui Ross:
― Sper că ați făcut progrese cu planul dumneavoastră.
Ross îl privi.
― Vă referiți la extinderea minei Wheal Leisure?
Tonkin zâmbi.
― Nu, domnule. Proiectul privind formarea unei topitorii de cupru care să promoveze interesele minelor.
Ross îl țintui cu privirea.
― Domnule Tonkin, nu mă ocup de un asemenea proiect.
Celălalt bărbat era un pic neîncrezător.
― Sper că glumiți. Mi-a spus domnul Blewett... și domnul Aukett... că există perspectiva unui asemenea proiect. Aș fi fost foarte bucuros să vă ofer sprijinul meu.
― Domnul Blewett și domnul Aukett s-au hazardat. Nu m-am mai gândit la acest lucru deloc, spuse Ross.
― Sunt foarte dezamăgit. Speram – și alții sperau – că va ieși ceva din asta. Nu există nici un dubiu că avem nevoie de o asemenea companie.
Ospățul luă sfârșit când mesenii plecară câte doi sau câte trei să-și ia caii și să pornească spre casă înainte să se însereze; câțiva rămaseră să mai bea un ultim pahar de vin de Porto, să moțăie amețiți sau să prizeze tutun, iar alții continuară discuția în mici grupuri în timp ce coborau scările sau la intrarea în han.
Ross rămase să vorbească cu Francis. Se vedeau rar, deși nu mai existau resentimente între ei. Ross auzise că mina Grambler primise o amânare de plată, dar nu discută decât despre probleme de familie, de teamă să nu-l calce pe bătături pe Francis.
Tot discutând amical, coborâră în sala de jos, unde hangiul îl atenționă pe Ross:
― Iertați-mă, domnule, dar ați avea amabilitatea să poftiți pe aici pentru câteva clipe? Și dumneavoastră, domnule, dacă nu aveți nimic împotrivă.
Ross îl privi mirat, apoi mai coborî două trepte și intră în încăperea ce-i servea de birou hangiului. Era mic și întunecos, căci ferestrele dădeau spre un zid înalt, dar în această încăpere erau paisprezece bărbați așezați fiecare cum putea, cât mai confortabil.
Francis îl urmă, dar se împiedică de pisica hanului, înjură și ridică piciorul să dea la o parte obstacolul, dar apoi văzu ce este și luă animalul de ceafă, intrând în încăpere imediat în spatele lui Ross pe care-l împinse cu cotul ca să-și facă loc.
― Pe Dumnezeul meu! spuse privind în jur.
Ross nu înțelese ce se pune la cale decât după ce-i zări pe Tonkin, pe Blewett și pe Aukett printre ceilalți bărbați.
― Luați loc, domnule căpitan Poldark, spuse Harry Blewett, eliberând un scaun de lângă fereastră. Ne bucurăm că am reușit să vă prindem înainte să plecați.
― Mulțumesc, rămân în picioare, răspunse Ross.
― Să fiu al naibii, parcă-i o adunare bisericească din alea plicticoase, spuse Francis. Hai, mâță, tu o s-o prezidezi și, bagă de seamă, o să faci ordine! Se aplecă în față și dădu drumul pisicii pe scaunul liber.
― Domnule căpitan Poldark, e mai bine că ați venit mai târziu, spuse Tonkin. Așa am avut ocazia să vorbim între noi, ăștia pe care-i vedeți, și fără îndoială că aveți o idee despre ce am discutat.
― Îmi imaginez, spuse Ross.
― Nici dacă mă bați nu pot să zic și eu la fel, remarcă Francis.
― Domnule, vrem să vă dați cuvântul de onoare că tot ceea ce se petrece aici rămâne strict secret, spuse un bărbat solid pe nume Johnson, aplecându-se spre Francis.
― Așa va fi.
― Să înțelegem că nu sunteți deloc mulțumit de afacerea făcută azi? întrebă Richard Tonkin.
Mina Grambler se număra printre cele care avuseseră cel mai mult de pierdut.
― Bună de aruncat la gunoi, replică Francis.
― Ei bine, sunt mulți aici care simt la fel. Și ne-am adunat aici și acum ca să vedem ce este de făcut.
― Păi atunci suntem aici ca să îndreptăm lumea. Asta înseamnă că o să fie o reuniune lungă, spuse Francis.
― Nu atât de lungă pe cât ar putea fi, replică Tonkin calm. Căci avem un plan, domnule Poldark. Vrem să înființăm o companie de cupru a noastră, care să funcționeze în afara cartelului, să stabilească prețul corect pentru minereu, să prelucreze cuprul în regiune și să vândă direct produsul rafinat. Toți cei de aici, adică mai mult de doisprezece oameni, dorim să ne unim, și noi reprezentăm o parte importantă a minelor din regiune; și, chiar și în aceste vremuri grele, putem să facem rost de suficient de mulți bani. Dar este doar un început timid, domnule Poldark, față de ce va fi când proiectul se va dezvolta – cu condiția să păstrăm secretul și să facem ce trebuie. În plus, mai sunt câteva mine, dintre cele mai bogate, care nu sunt reprezentate azi aici. Prețurile incorecte pot fi suportate când lucrurile merg bine pentru că există o marjă; dar în vremuri grele, ca acum, pentru jumătate dintre noi, cei de aici, nu există decât o singură cale, în afară de faliment.
Se auzi un murmur profund de asentiment din partea bărbaților prezenți în încăpere. Ross observă că erau de față cei mai importanți vânzători din ziua aceea. Își dădu seama că se pusese în mișcare ceva ce acum nu mai putea fi oprit. Tonkin era cel mai convingător: el exprima în vorbe ceea ce simțeau ceilalți.
― Ei, totul sună foarte bine, iar eu vă cred, spuse Francis. Dar, într-un fel sau altul, o să dați de necazuri – și nu mici. Companiile de cupru nu vor competiție pe viață și pe moarte, iar băncile le vor susține. Unii...
― Păi, mai bine necazuri decât foamete, interveni Blewett.
― Așa e, nu ne temem de probleme!
Francis ridică ușor dintr-o sprânceană.
― N-am de gând să vă contrazic, domnilor.
― Țineți cont că ăsta nu e decât începutul, spuse Tonkin. Știu – cu toții știm – că vom avea multe de înfruntat. Nu e întotdeauna ușor să faci ce e drept și corect. Dar azi, adunați aici, am înțeles că putem pune proiectul în mișcare. Dar înainte de a face asta, am vrea să știm cine ne susține în această inițiativă. Căci, cine nu e cu noi...
― E împotriva voastră? Francis clătină din cap. Nici vorbă. Căci cine nu vi se alătură pe loc poate are alte obligații la care trebuie să se gândească. Asta nu înseamnă că nu vă dorește să reușiți. Francis își întoarse privirea spre Ross. Ce părere are vărul meu despre această chestiune?
― Vărul dumneavoastră a fost cel care a sugerat ideea primul, zise Tonkin.
Francis părea surprins.
― Hei, Ross, habar nu am avut... Nici n-aș fi ghicit, fiindcă mina ta...
Ross nu spuse nimic, și nici chipul lui nu exprima nimic.
― Știm că există dezavantaje, afirmă Tonkin, dar dacă va deveni realitate, vom scăpa de multe dintre anomaliile din prezent. Domnule, problema e că nu mai putem continua așa ca acum. Dacă nu se va schimba nimic, într-un an vom dispărea cu toții. Părerea mea e să abordăm această chestiune grabnic și cu tot curajul. Prefer să dau greș luptând decât să stau cu mâinile-n sân și să aștept sfârșitul.
― Ei bine, spuse Francis aranjându-și dantela la mânecă, nu mă îndoiesc că o să le dați ceva bătaie de cap companiilor de cupru. Și vă doresc tot norocul din lume, căci Dumnezeu știe că în ultima vreme n-am prea avut. Cât despre mine, aș prefera să mă mai gândesc la propunere înainte de a lua o hotărâre. Dar vă doresc numai bine, domnilor, vă doresc numai bine. Dar, apropo, cine va fi cel care va lua inițiativa în această afacere? Trebuie să existe un șef, nu? Dumneavoastră o să fiți, domnule Tonkin?
Tonkin clătină din cap.
― Nu, domnule. N-aș putea să fac asta. Nu sunt deloc omul potrivit. Dar cu toții de aici știm cine este omul potrivit, dacă va dori să ni se alăture, nu-i așa domnilor?