Cum a fost tratată literatura scrisă în comunism după ce sistemul însuşi s-a prăbuşit

Mînaţi de furia demolatoare postrevoluţionară şi poate sub impulsurile unei conştiinţe confuze, dacă nu ale unei rele conştiinţe, cîţiva dintre noi au considerat literatura tipărită în comunism un produs morbid al istoriei, care trebuie pus între paranteze şi uitat. Nu e greu de ghicit cine sînt cei care decretau caracterul ei nociv, visînd să o închidă într-un sarcofag de plumb, pentru a nu mai răspîndi miasme ori radiaţii malefice. Li s-a năzărit că ne-am putea permite să renunţăm la a patra parte din literatura română (în sens modern) scriitorilor foarte tineri cărora, pregătind desantul, le-ar fi priit o operaţie preliminară de curăţare şi de deminare, celor din exil sau celor reveniţi în ţară, celor ce pierduseră trenul gloriei (eternii noştri grafomani, plevuşca provinciei etc.), nebăgaţi în seamă de critici, ori celor ce nu făcuseră compromisuri, şi nici literatură.

Replica nu a întîrziat şi a avut o amplitudine plauzibilă. Curînd, intelectualii care au contribuit la naşterea şi constituirea acestei literaturi au realizat că le dispare „obiectul muncii” şi sensul carierei. Aceia – nu puţini – care au făcut compromisuri, mezalianţe şi sacrificii în numele literaturii au ripostat viguros şi prompt, dînd proporţii şi lumini exagerate trecutului, punîndu-se sub protecţia celeilalte formule a anilor ’90, cea a „supravieţuirii prin cultură”. Mult mai numeroşi – şi flancaţi de oameni politici, avînd la rîndul lor interesul continuităţii –, aceştia din urmă au impus în şcoli şi în mediile universitare, pentru cîţiva ani buni, o atitudine mai curînd complezentă faţă de trecut.

Nici pe departe nu s-ar putea spune că ierarhiile literare au fost schimbate radical. Manualele au fost cosmetizate pe ici, pe colo, au fost aduşi în prim-planul interesului şcolii cîţiva scriitori care se aflau deja în graţiile elitei criticii noastre. Programele universitare au uzat în continuare de titluri de cursuri şi masterate precum Literatura contemporană (aflată în continuarea Literaturii moderne interbelice) ori Literatura română postbelică. În tematica examenelor de licenţă, de definitivare pe post şi a celor pentru obţinerea gradelor didactice s-au operat cîteva modificări neînsemnate şi care nici pe departe nu implicau o schimbare de optică. Fireşte că această dorinţă (colorată politic) de continuitate a fost ajutată să ia contur administrativ şi prin lenea vinovată a lumii profesorale, amatoare de opinii standardizate.

Anunţată în toate revistele literare, campania de revizuiri de la începutul anilor ’90 ameninţa să fie un uragan primenitor. Ea a ajuns, uimitor de repede, un vînticel care frînge cîteva biete crengi uscate de mult. Nici o consecvenţă nu s-a întrevăzut, nici măcar în acest soi de renunţări inutile. Dar luările de poziţie au fost haotic-viguroase: inversări de locuri, şicane tardive, plătiri de poliţe, băgarea în seamă a ignoraţilor, provinciali sau nu (prieteni cu „oamenii de atitudine”).

Aşezarea ierarhiilor pe criterii morale şi exilarea din istorie a „colaboraţioniştilor” (care a funcţionat şi în Franţa după război, ca efect al „relei conştiinţe” a unei naţiuni collabo) au eşuat. Şi nu aveau cum să nu eşueze într-o cultură cu trei disidenţi şi jumătate şi cu o lungă istorie de coţcării şi compromisuri oribile. Legea lui „scoală-te tu să mă aşez eu” (care este a celor juni şi grăbiţi, cum încă erau atunci optzeciştii!) nu şi-a produs decît parţial efectele.

Tinerii scriitori pierduseră, într-o bună măsură, interesul pentru literatură şi pentru vizibilitatea pe care o oferea ea altădată. Intraseră într-o lume în schimbare, solicitantă, plină de oferte şi tentaţii şi în care deveniseră ei principalii actori şi ocupanţi de posturi. Nici nu aveau de ce să stîrnească mari conflicte cu predecesorii, întrucît locul lor în istoria literaturii fusese fixat şi pecetluit chiar înainte de Revoluţie de principalii critici ai ţării, legaţi prin mii de fire de generaţiile anterioare, „compromise”. Astfel încît, mulţumindu-se cu ce cîştigaseră deja, au slăbit presiunea, uitînd de „revizuirea” radicală promisă.

*

E instructiv să constaţi că aceeaşi tendinţă de ignorare şi de ştergere din memorie a unui trecut literar terifiant s-a manifestat şi după 1964, cînd măsurile de liberalizare iniţiate de Partid au schimbat simţitor climatul de creaţie. Partidul însuşi, prin oamenii lui, a încurajat acest soi de uitare care ne aparţine nouă, românilor. S-au auzit vocalize pe tema „s-au făcut unele greşeli, dar Partidul a ştiut să le depăşească la vreme, instaurînd o atmosferă propice creaţiei”. Care atmosferă chiar a putut să pară nu satisfăcătoare, ci minunată în raport cu erorile vremurilor realismului socialist. Ea a fost capabilă să inculce senzaţia firescului, o senzaţie înşelătoare, întrucît şi etapele ulterioare au oferit destule motive de spaimă şi dezgust.

S-ar putea zice că mimarea normalităţii ca obiectiv politic important, vizînd legitimarea Partidului şi recîştigarea categoriilor sociale pierdute în primul deceniu comunist, a fost o izbîndă propagandistică şi a creat convingeri de durată (cum se spune în pedagogie).

Alex Ştefănescu şi-a numit lucrarea publicată în 2006 Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000. Chiar dacă interiorul arată altceva, cartea are un titlu derutant, sugerînd existenţa unei evoluţii fireşti, care nu a fost perturbată nici de intrarea în infern, nici de ieşirea din infern a literaturii române. Voi rezuma aici motivele pentru care consider că e imposibil să argumentezi teza continuităţii, a posibilităţii unor istorii literare postbelice care să le completeze pe cele dinainte, pe aceea a lui G. Călinescu, de pildă, cum i-a trecut admirabilului critic prin minte să facă. Nici o istorie a literaturii scrise sub comunism nu va putea fi urzită din sforile lăsate libere de produsele similare anterioare. Nici chiar aceea a lui Manolescu.

Este atît de puternică setea de normalitate a istoricilor noştri literari, încît uimeşte încetineala cu care se acceptă teza (ce mi se pare de bun simţ) că anul 1948 e unul de hotar, care anunţă începutul unei epoci perfect delimitate, cu legi de funcţionare proprii, şi nu a unei etape într-o evoluţie literară lină. Este de ordinul evidenţei faptul că nici măcar în perioada precomunistă nu poţi decupa intervale prea mari de timp în care fiinţa literaturii să fi evoluat de la sine, fără sincope, rupturi tragice şi distorsiuni produse de factori din afara ei. Cu atît mai puţin ar putea fi vorba, în comunism, de o dezvoltare organică a literaturii. Dar în ce constă specificul acestei literaturi? Ce anume o ghetoizează, o autonomizează şi îi conferă o coerenţă internă?