Literatura ca parte a luptei de clasă. O unică doctrină, o singură literatură

1. Sursele esteticii roşii – Texte teoretice pentru uzul românilor

Nu e nevoie de prea multă imaginaţie reconstitutivă pentru a putea alcătui un corpus de texte teoretice utile celor ce vor să definească viziunea Partidului asupra literaturii în anii stalinismului integral. Ar fi, în primul rînd, de luat în seamă, chiar atunci cînd nu se referă direct şi explicit la literatură, operele celor „patru mari clasici” (Marx, Engels, Lenin, Stalin). Acestea ar putea fi eventual completate sau confruntate cu intervenţiile în chestiuni conjuncturale, cu studiile, cuvîntările, articolele, luările de poziţie ale unor figuri politice importante cu o carieră mai lungă sau mai scurtă (de nu cumva scurtată) în conducerea comunistă sovietică: Leon Troţki (Literatură şi revoluţie, 1923), A. Jdanov (Raportul la întîiul Congres al scriitorilor sovietici), G. Malenkov (Cuvîntarea la Congresul IX al PCUS, 1952). Asta în măsura în care cineva ar avea pornirea să sape la rădăcina răului spre a înţelege avatarurile naşterii unui monstruos produs al fundamentalismului comunist: estetica roşie.

Obligatorie cu adevărat este recitirea atentă a cuvîntărilor liderilor români (şi în primul rînd recitirea celor ale lui Gheorghiu-Dej) la congresele şi plenarele anilor în discuţie, întrucît ele reprezintă, de fiecare dată, excelente sinteze ale materialelor sovietice de ultim moment. Cel ce le redacta la acea dată (Leonte Răutu) avea, ca să spun aşa, meritul de a alege miezul şi de a adapta, rapid şi fără nuanţe, realităţilor culturale româneşti tezele în perpetuă mişcare ale ideologilor moscoviţi, care recurgeau adeseori, spre a spori legitimitatea noilor estetici şi pentru a-i atenua inepţiile, la citate expresive din Gorki ori Maiakovski.

Reluînd şi explicitînd, după tipic, în cîteva numere la rînd (prin comentatorii ei de serviciu), paragrafele despre literatură şi literaţi din discursul secretarului general, organul Partidului – Scînteia – rămîne o sursă incomparabilă de informaţie aptă să se substituie tuturor celorlalte.

Ecouri, nuanţări şi exemplificări ale aceloraşi teze găsim şi în revistele literare ale vremii (Contemporanul, Viaţa Românească, Flacăra, Tînărul scriitor, Steaua, Almanahul literar, Urzica etc.), sub semnăturile unor glosatori de mai mare sau mai mic calibru: Paul Georgescu, J. Popper, Geo Dumitrescu, Vicu Mîndra, Ov.S. Crohmălniceanu, Al. Oprea, S. Damian, Al.I. Ştefănescu, Horia Bratu, Mihai Novicov, Savin Bratu, Sorin Toma, Nestor Ignat, Traian Şelmaru, N. Moraru etc. Aceleaşi reviste considerau că e o datorie de onoare reproducerea unor articole de fond din publicaţiile sovietice ori de cîte ori apăreau studii despre frumosul în viziunea comunistă, despre metoda realismului socialist, ori despre estetica marxistă.

Cartea de căpătîi a cercetătorului acelei etape a stalinismului integral este faimoasa culegere Pentru realismul socialist în literatură şi artă (ESPLA, 1951), iar ghidul cel mai uşor de folosit – Statutul Uniunii Scriitorilor, unde erau grupate şi clarificate, ca într-un Crez al realismului socialist, toate cerinţele literaturii noi.

Ar mai exista o sursă – şi ea nu s-ar cuveni ignorată: obiecţiile criticilor de întîmpinare la volumele publicate în epocă. Ele ne lasă să deducem principii, reguli, criterii, exigenţe aparţinînd esteticii imperative şi, în aceeaşi măsură, interdictive, concepute de Partid.

În legătură cu problema surselor indispensabile cercetătorilor – nefiresc de puţini – ai etapei stalinismului integral, ea ar trebui să dea naştere prin atingere unui interes special pentru arheologia conceptului de „realism socialist” şi mai ales pentru procesul de limpezire treptată a concepţiei comuniste asupra rosturilor artei şi ale poeziei în chip special.

Deşi autorizat, impus şi consacrat oficial prin cuvîntarea lui A. Jdanov de la interminabilul congres al scriitorilor sovietici din 1934, termenul realism socialist a mai fost folosit, întîmplător sau nu, de prozatorul A. Fadeev (1932), primind girul lui Gorki, Lunacearski şi Stalin, interesaţi de caracterul unitar al literaturii socialiste. Ar trebui recitite (dar cine s-o mai facă?) articolele lui Lenin şi Troţki, manifestele unor grupări de artişti revoluţionari de tipul RAPP şi LEF, încercările lui N.I. Buharin de a nuanţa conceptul şi de a da o şansă individualităţii poetice creatoare şi, nu în ultimul rînd, dicţionarele sovietice de termeni literari – cu definiţii precise în ceea ce priveşte proza şi confuze în cazul poeziei.

2.Transformarea literaturii în instrument al propagandei. Ispitirea şi aservirea literaţilor

În viziunea pragmatică a lui Lenin şi a urmaşilor lui, literatura nu a reprezentat nimic altceva decît „o rotiţă şi un şurub” în cucerirea şi păstrarea puterii. Oricum a fost sau va mai fi numită („literatură proletară”, „literatură militantă”, „realism socialist”, „revoluţie culturală proletară”), literatura aservită propagandei a avut ca suport o dictatură bine constituită, căreia, la rîndul ei, i-a devenit un instrument indispensabil.

Aparţine secolului XX ideea bolşevicilor şi a fasciştilor de a aservi întreaga producţie artistică a timpului lor. Dictatorii din preistoria artei totalitare se mulţumeau doar cu o literatură omagială dedicată propriei persoane. Modelul unic al literaturii, importat la noi, ca şi în celelalte „democraţii populare”, din U.R.S.S., a fost, în esenţa lui, păstrat neschimbat un deceniu şi mai bine prin străduinţa unor ideologi de obedienţă moscovită – Mihai Novicov, Mihai Roller, Nicolae Moraru etc. – precum şi a unui pluton de critici literari improvizaţi.

Înainte de a analiza sursele energiei negative şi ale percutanţei acestei literaturi ignorate cu inconştienţă de mulţi comentatori ai fenomenului literar postbelic, s-ar cuveni să venim cu cîteva precizări. La data la care această formă de literatură fusese impusă ţării de către agenţii Moscovei grupaţi sub semnul de partid, ea avea în urmă o istorie de cîteva decenii: beneficiase de perfecţionări succesive şi făcea parte dintr-un sistem complex de tehnici şi de metode de manipulare controlate de Partid şi de serviciile secrete.

Cînd, după 1991 arhivele K.G.B.-ului şi ale P.C.U.S.-ului şi-au deschis întrucîtva şi pentru scurt timp porţile şi cînd setul de directive ale N.K.V.D.-ului pentru supunerea, prin diversiune şi teroare, a popoarelor din Estul Europei a fost descoperit şi tipărit, ne-am putut da seama că tot ce s-a întîmplat la noi în acei ani a fost consecinţa punerii în practică a unui plan minuţios. Cîştigarea scriitorilor a reprezentat un punct important al acestuia. Întemeiat pe o cunoaştere extraordinară a slăbiciunilor omeneşti şi a tipurilor de reacţii posibile în vremuri de teroare, planul urmărea să creeze, prin orice mijloace, un climat al neputinţei şi neîncrederii în valori şi în care demnitatea trebuia proletarizată. Aşa cum, pentru a fi stăpînit şi slugărit în voie, ţăranului îi va fi luat pămîntul spre a nu mai avea nici un punct de sprijin şi a-şi pierde – umilit şi obligat să fure – sentimentul onoarei, poporului, în întregul lui, îi va fi răpit Scriitorul, prin compromiterea imaginii lui: Scriitorul nu ca scriitor, ci ca simbol al onoarei naţionale.

*

După 1944, organele de presă criptocomuniste au publicat articole îmbietoare în care se cerea o literatură cu priză la realitate. Nu puţini scriitori au văzut în acest îndemn o chemare onestă făcută în numele unei necesare înnoiri a registrului artistic după ani de formalism şi de exerciţiu abstract. Merita îmbrăţişată o asemenea sugestie – şi pe atunci părea o sugestie de bun simţ –, întrucît ţara cunoscuse ani de război nefast, o secetă nemiloasă şi mari dislocări sociale şi etnice, fără ca arta să se exprime cu totul altfel, să facă loc prezentului aspru şi concretului ameninţător sau pur şi simplu să tacă.

Fireşte, scriitorii formaţi în mediile de stînga şi, astfel, mult mai informaţi asupra viitorului credeau în „necesitatea istorică” a unei primeniri grabnice a literaturii. Şi asta încă înainte de venirea trupelor sovietice, dacă luăm drept corecte datările textelor.

Nu sînt cîntăreţ de stele, afirmă, în titlul unei poezii din 1937, D. Corbea, precizînd mai apoi ce e: Sînt salahorul gîndurilor de mîne / Pentru dreptate şi pentru pîne. / Stau zgribulit la lumînare / Şi scot din zare altă zare... / În bezne, ca-ntr-o noapte de-nviere / Sufletul bolnav lumină multă cere. / Sînt poetul premergător / Asprului cîntec de tractor / Şi-al grelelor marşuri prin ţară – / Trecută prin sînge şi pară (...)

Autorii primei mari antologii comuniste, Poezia nouă în RPR (din 1952), au abilitatea să înregistreze nu puţine astfel de poezii anticipative, ca spre a proba setea de înnoire a scriitorimii române. Reproşîndu-şi lîncezirea în zona esteticului pur, A. Toma simte, încă din 1943, ca obligatorie schimbarea la faţă a poeziei: Noi ne-am uitat vulcanica putere / Şi-am stat să prindem svon din cînt de sfere, / Să toarcem fir de-argint din clarul lunii / Pe cînd călăii ştreang torceau şi funii, / Să ascultăm cum urcă seva-n flori, / Nu robi cum gem în jug şi-n închisori... / Noi Cei Trimeşi, ce stăpînim Cuvîntul / Acel ce clatină şi mută munţii – / E timp să-nvolburăm cu ei pămîntul, / Să spargem drum prin noapte omenirii / Şi îndreptar să-i fim cu nimbul frunţii (...) (Noi cei trimeşi...). Dar sentimentul acesta era răspîndit în mai toate mediile artistice. Pînă şi o poetă ca Magda Isanos se simţea vinovată, în 1944, de prea lunga ei rătăcire prin spaţiile stelare ale poeziei, departe de suferinţele omeneşti: Am fost departe de oameni şi eu. Într-o insulă secetoasă / Lîncezeam. Uneori dumnezeu / Se făcea porumbel şi-mi intra în casă. // Dar nu puteam pricepe nimic. / Sufletul meu era mic / Şi orb. Atunci au venit / Suferinţele-omeneşti şi-au vorbit / Înaintea mea. / Inima-mi singuratică s-a trezit / Şi-a plîns. Războiul începea / Să secere vieţile nevinovate. / Steag negru flutura peste cetate. / Incendiile numai, luminau; / Copii în toiul jocului mureau. / Mame jefuite de fii mă priveau / Cu ochi arzători. // Mi-era ruşine să mai scriu despre flori / Şi stele – / Şi iar auzeam în visele mele / Largi, sbuciumate, / Inima omenirii întregi cum bate: / „Vrem pîne, dreptate” (...) (Am fost departe de oameni).

S-ar putea vorbi de un impuls de renegare a trecutului şi de o tendinţă spre un altceva intuit dar neprecizat, definit nu îndeajuns de coerent şi nu în termenii precişi ai unei doctrine. Scriitorul progresist (căci acesta e termenul care în epocă acoperă această propensiune spre nou) se disociază, prin declaraţii ruşinate, de obscuritatea voită, de calofilie, de ermetismul inutil, de nesinceritatea tristeţilor provinciale şi de fineţurile estetismului, de formele învechite ale unei spiritualităţi găunoase, de măruntele rafinamente. Şi, în aceeaşi măsură, anunţă democratizarea limbajului, reclamă reluarea legăturilor pierdute cu viaţa reală, ieşirea din izolare şi implicarea viguroasă a socialului în literatură.

Dîrză, iconoclastă, protestatară se doreşte a fi poezia progresiştilor Ion Caraion, D. Corbea, Magda Isanos, Eugen Jebeleanu, Mihail Cruceanu, Ştefan Roll, A. Toma, Ştefan Popescu, Saşa Pană, Geo Dumitrescu, Mihai Beniuc, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Ştefan Tita, Miron Radu Paraschivescu, Victor Eftimiu, Mihu Dragomir ş.a. Sesizat de criticii încă valizi ai epocii, acest trend al creaţiei artistice era în limitele fireşti ale unei dialectici a ciclurilor poetice: după ani de formalizare excesivă, de adăstare în zonele înalte ale estetismului şi jocului intelectual, poezia cobora în real, redescoperindu-l.

Dar, pînă la 30 decembrie 1947, nici măcar pentru acei autori ce deveniseră purtători de carnet de partid nu putea fi vorba de convertirea scrisului lor la faptă politică, de un program literar susţinut şi bine articulat şi de o misiune clară, asumată benevol sau îndeplinită sub ameninţare. Esenţială era, pentru cei mai mulţi, doar dorinţa de înnoire. De altfel, nu numai scriitorii, ci surprinzător de mulţi alţi intelectuali de bună condiţie aşteptau o schimbare măreaţă şi, dacă recitim cartea de interviuri a lui I. Biberi, Lumea de mâine ne înfioară gradul de naivitate al celor ce vesteau intrarea României în zodia fericită a democraţiei.

Schimbarea a venit, într-adevăr, dar în zgomot de lanţuri şi cătuşe şi, în numai cîţiva ani, „concretul” vieţii dorit de atîţia ca o ieşire din monotonia estetismului s-a preschimbat, ajustat cum se cuvine şi ambalat cu metodă, într-un argument strictamente util propagandei, iar literatura însăşi a devenit parte din teoria politică a luptei ce clasă, fiind decretată act socio-politic în slujba dialecticii progresului cu misiunea de a dezavua trecutul necomunist, de a mobiliza energiile, de a susţine cu puterile cuvîntului „revoluţia” şi cuceririle ei ameninţate de vrăjmaşi, de imperialişti şi de rămăşiţele burghezo-moşierimii române. Faza ademenirii, a ispitirii se încheiase. Odată instaurat la putere, Partidul avea nevoie vitală de sprijinul propagandistic al scriitorilor şi pentru asta nu s-a dat în lături de la nimic spre a-i aservi.

Acţiunea a început odată cu smulgerea primelor adeziuni – în anii 1945-1947 – ale personalităţilor intelectuale la politica impusă ţării de agenţii Moscovei. S-a mizat atunci pe spaima posibilei incriminări în procesele politice deja pe rol, ca fascişti, a tuturor celor ce avuseseră vreo atingere cu guvernele anterioare sau luaseră poziţie împotriva expansionismului sovietic (în Polonia şi Finlanda). Tehnica era una veche şi sigură, aceea a universalizării culpei şi a pedepsei care naşte sentimentul culpei. Era greu să rezişti presiunii şi să nu cedezi cînd ştiai care este alternativa. Aşa a început sodomizarea scriitorului român.

Ceea ce îi caracterizează pe intelectuali – şi asta o ştia bine N.K.V.D.-ul – e faptul că, la ei, frica biologică e însoţită şi înteţită şi de frica pierderii vizibilităţii. După 1948, autorităţile şi-au putut însă permite să-şi aleagă slugile. Însă cine parcurge antologia Poezia română în R.P.R. şi colecţiile revistelor Viaţa Românească şi Tînărul scriitor îşi dă, seama că în scurt timp se formase, de fapt, un cerc relativ închis de contribuabili preferaţi de Partid. Trădările de început de drum au fost răsplătite „onest” cu bani grei şi extraordinare privilegii, la care nici nu au mai putut visa cei ce s-au hotărît să se vîndă mai tîrziu.

Numele semnatarilor erau fie ale unor veleitari interbelici, niciodată intraţi în atenţia reală a criticii, fie ale unor tineri ce voiau să ocupe fulgerător locurile de sus ale ierarhiilor literare şi care prinseseră, la fel de repede, gustul gloriei oficiale şi al banului. Dovedind că ne cunoaşte demonii, puterea a contat pe vanitate, resentimente şi arghirofilie. În imperiul libertăţii, asemenea autori nu ar fi avut, în regim de concurenţă, nici o şansă. De aceea au devenit, foarte tîrziu – după Revoluţie –, apărătorii singurei orînduiri unde se pot simţi în largul lor mediocrii. Pînă prin 1964-1965, cu „arginţii” primiţi pe o singură poezie „pe linie” publicată într-un ziar de partid, încă se mai putea locui şi chefui la Athénée Palace cîteva zile.

3. Cîteva consideraţii despre literatura aservită propagandei şi despre forţa şi penetranţa ei

Instituţia propagandei de partid i-a rezervat literaturii un rol crucial în punerea în practică a planului de stăpînire, prin învrăjbire şi manipulare a populaţiei Romîniei.

Preluînd, la început, principiile jdanoviste verificate în timp în U.R.S.S., forurile Agitprop-ului dejist (R.P.R.-ist) – folosindu-se de intelectuali renegaţi, naivi sau fripturişti –, au avut în vedere mai cu seamă masele semianalfabete, atinse de sărăcia postbelică, pe obidiţi şi marginalizaţi. S-a ştiut cu certitudine că mai ales în rîndul acestor mase manevrabile se puteau crea sentimente active, simţul „puterii de clasă” şi acea fervoare care naşte un fanatic al idealului egalitarist. Acestor oameni li s-au oferit, odată cu alfabetizarea, şi încă din clasele primare, cu asupra de măsură, asemenea produse „literare” agitatorice. Neconcurate de nimic altceva, ele au pătruns adînc în sufletul copiilor şi adolescenţilor de atunci, maturii de mai tîrziu, care, direct sau indirect, vor perpetua, prin copiii lor, bacilul „luptei de clasă” contractat atunci. Nimic nu pare să-i poată stăvili definitiv efectul maladiv, nici măcar amintirea lagărelor comuniste, a închisorilor, a execuţiilor, a ororilor fizice şi psihice (a căror amploare e bine documentată astăzi).

Literatura aservită propagandei a fost concepută să pregătească soldaţi ai Partidului. Preocuparea unică a fost transformarea temelor ideologice în sentimente active, schimbarea radicală a mentalităţii şi făurirea „omului nou”. Aflată într-un asalt neîntrerupt, literatura acţiona la unison cu presa, radioul, şcoala, armata şi cu oricare altă instituţie imaginabilă pentru statornicirea credinţei comuniste.

Pentru atingerea acestui ţel, se recomanda reluarea neistovită, cu mici variaţiuni, a cîtorva – puţine – teme şi subiecte, în felul în care, în timpul slujbei religioase, se repetă fără încetare formulele de proslăvire. În acest exerciţiu de pietate, care presupunea mii de mătănii şi rostirea aceloraşi formule, li se insufla viitorilor soldaţi ai credinţei comuniste: cultul sfinţilor martiri (soldatul sovietic – eroul civilizator; comunistul care s-a jertfit pentru fericirea noastră), cultul apostolilor credinţei (Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej), cultul bisericii ocrotitoare (Partidul), cultul regatului ceresc – paradisul drepţilor (Uniunea Sovietică), cultul omului nou, exorcizat, izbăvit, mîntuit prin dreapta credinţă, vigilent, înfruntînd tentaţiile păgîne, trecutul ruşinos, încarnările viclene ale duşmanului, bucurîndu-se de trezirea la viaţa cea nouă („de la oraşe şi sate”) şi rîvnind la beatitudinea, la fericirea promisă şi eternă a dreptcredincioşilor (raiul comunist).

Dacă adunăm anii în care, în U.R.S.S. şi în ţările ei satelite, s-a practicat, cu o tenacitate demonică, acest gen de „artă”, s-ar putea spune că a fost unul dintre cele mai lungi exerciţii retorice de ilustrare a unor teme date din istoria literaturii europene. Recitite astăzi, scrierile de acest fel ne par marcate de un maniheism sui-generis (adoratio et imprecatio). Iubirea pentru flamura roşie a idealului comunist se înteţeşte prin ura habotnică împotriva duşmanilor ei, a tuturor întruchipărilor Răului (fasciştii, imperialiştii anglo-americani, infamii capitalişti, afaceriştii, Tito-ereticul, putreda burghezie, chiaburii, complotiştii şi spionii etc.). Se miza pe invidia faţă de cel mai bogat decît tine şi pe ura tribală faţă de cel ce nu e „de-al nostru”, pe sentimentalism şi emoţionalitate.

Comandamentul primordial al literaturii de propagandă a fost accesibilitatea. Expresia trebuia să fie simplă, uşor de recunoscut: poezia urma să aibă o curgere epică sprinţară, de baladă versificată tradiţional sau să emoţioneze prin solemnitatea imnică; proza se cuvenea să respecte o reţetă pedagogică leşinată, cu îngeri şi demoni, ca în basm, în romanele populare sau în Vieţile sfinţilor, unde Binele iese mereu învingător în faţa uneltirilor Răului.

Viclenia acestei forme de literatură este trădată de apelul constant la sentimentalismul latent, la fondul de reacţie primitiv-sentimental al publicului, publicul credul şi influenţabil dorit de autorităţi. Schematismul de subliteratură, trucurile lacrimogene, simplitatea vulgară şi tîmpă, dar eficace, implicînd antiintelectualismul şi instinctualitatea, dau textelor o structură internă rudimentară, dar solidă şi imuabilă.

Contrar opiniei curente, poezia anilor ’50 şi proza realist-socialistă a aceloraşi ani au izbutit să creeze mentalitate. E adevărat că textele „luminoase” de adorare nu au avut efectul scontat de autorităţi şi nu s-a impus nici unul din miturile insuflate artificial, făurite în U.R.S.S. şi plănuite a fi statornicite în conştiinţa românească. Nu s-a creat nici măcar o atitudine cît de cît favorabilă idolilor în spatele cărora se aţineau ocupanţii, eternii „prieteni”. Însă mai eficace decît s-ar fi bănuit au fost – se pare – textele care mizau, pentru înveninarea cititorului-combatant, pe drogul urii şi al invidiei, conţinut în viguroasele şi repetatele damnări, vituperări, anatemizări ale celui mai înstărit decît tine, ale duşmanului de clasă, invectivat, blamat cu o tenebroasă fervoare, demnă de un rit satanic: „Urîţi! Urîţi! Căci nimic nu-i mai sfînt / Ca ura strajă vieţii pe pămînt” (Eugen Frunză).

Se poate vorbi, de pildă, de supravieţuirea unei înclinaţii maniheiste în înţelegerea fenomenelor politice, de persistenţa – pe fondul eternei invidii omeneşti – a urii faţă de cei bogaţi şi mai ales faţă de cei bogaţi şi străini, o ură remanentă, din spuma căreia s-a născut făptura de care te izbeşti şi azi la tot pasul în România: resentimentarul. S-ar zice că autorii poeziilor şi prozelor intrate atunci în manuale şi asimilate ca unică ofertă, cu sau fără plăcere, în vremea copilăriei şi adolescenţei multora dintre noi, sînt mai vinovaţi decît factorii puterii din acele vremuri de actuala stare de spirit a poporului român.

Dar de ce au supravieţuit efectele literaturii propagandistice dincolo de limitele regimului care a născut-o, care e sursa energiei ei negative?

O cauză a caracterului penetrant al acestei literaturi este viclenia ei stilistică. Deliberat sau nu, ea a recurs la un cadru, la un model şi la un limbaj recognoscibile. Împrumutînd „tehnica” de camuflaj a animalelor de pradă, propaganda a mimat modelul creştin (familiar nouă) şi, pentru a deveni eficace, s-a folosit, prin uzurpare, de stilul arhicunoscut, de mult intrat în conştiinţa populară, al unor scriitori unanim apreciaţi.

Cercetînd îndeaproape produsele propagandistice (care aparţin, într-o proporţie copleşitoare, speciei binecunoscute şi de veche sorginte religioasă a imnului) şi analizînd modul cum se constituie ele, subiectele lor predilecte şi genul de elocvenţă pe care îl practică, putem decela un element comun, un factor unificator derivînd dintr-o viziune de tip religios. Această „religie” fără Dumnezeu pare a se impune de dincolo de voinţa propagandiştilor, poate chiar împotriva ei, dacă ar fi să luăm în seamă versul Internaţionalei: „Sculaţi, nu-i nici o mîntuire în regi, ciocoi sau dumnezei”. Am putea invoca aici prezenţa unui arhetip care acţionează paradoxal. Dar e foarte probabil ca lucrurile să fie mai simple.

Visul propagandei a fost, cum am mai spus, acela de a crea un om nou, adorator al idealului comunist. Pentru că a avut asemenea intenţii, propaganda nu putea să nu calce pe urmele unei credinţe, să nu schiţeze un ritual, să nu recurgă la practici de stimulare a intensităţii crezului şi să nu întreţină, după o vreme, un cult al întemeietorilor (proroci, apostoli), al instituţiei ocrotitoare (templul, biserica), al eroilor (sfinţi şi martiri) etc. Modelul creştin era la îndemînă, dar numai în aparenţa veşmîntului său.

Cum şi din credinţa noastră răsăriteană nu am preluat, ca popor, decît ceremonialul şi cîteva vagi rudimente de doctrină, bălmăjite de o preoţime semidoctă şi coruptă – departe de ceea ce ar fi trebuit ea să reprezinte –, această „religie” cu înlocuitori a putut părea familiară şi, în orice caz, a asigurat un cadru recognoscibil, o ambianţă în care se înlocuiseră doar praznicele între ele (1 Mai socotit Paştele roşu, şi nu întîmplător), sfinţii bărboşi cu sfinţii păroşi, incintele sacre cu locurile de adunări şi şedinţe, ierarhia administrativă a bisericii unice cu organizaţia precis ierarhizată a partidului unic, canoanele cu statutele etc.

Se satisfăcea nevoia – „religioasă” şi nu numai – de ordine şi ritual printr-o religie fără Dumnezeu, patronată de demonul învrăjbirii, întemeiată nu pe iubire, ci pe ură. Sau, mai precis, pe ura faţă de cei ce nu erau cu noi şi „de-ai noştri”, care asigura, ca drog satanic, învăpăierea, înteţirea iubirii fundamentaliste pentru conducătorii de ieri şi de azi, pentru eroii martiri comunişti din orice colţ al lumii unde clocoteau revoluţiile şi unde se aflau „misionarii” patriei comunismului, pentru Partidul ocrotitor, modelator, pavăză împotriva ispitirii diavolilor, reprezentaţi de imperialiştii anglo-americani şi de lacheii lor, Partidul – grădinar de suflete, sădind speranţa în viitorul paradisiac al comunismului.

Această religie politică se comporta ca orice religie în faza ei fundamentalistă. Recomanda umilirea ritualică (nu altfel decît dreapta legionară), penitenţa, coborîrea la „cei de jos”, printre cei mulţi, favorizînd reportajul şi documentarea „în fabrici şi pe ogoare”, unde „sfîrîie hîrtia sub creion”. Proclama bucuria împărtăşirii unei credinţe unice şi nepieritoare, a apartenenţei la ceva ce ţine de sensul implacabil al Istoriei, ca şi sentimentul exaltant şi orgolios al victoriei definitive a clasei tale sociale, în care nu e greu de întrevăzut mîndria tribului tău redutabil, sigur de zeii lui superiori („priviţi, jinduiţi-mă...”, cum ar fi spus Maiakovski).

Folosea exerciţiul zilnic pe temă literară dată, repetarea psalmilor adorării, a versetelor imnice, rostirea neobosită a formulelor sacramentale, adică a lozincilor mobilizatoare, versificate sau nu. Îndemna la distrugerea fizică totală a trecutului legat de alte credinţe şi de alţi idoli. De asemenea imbolduri şi de asemenea prezenţă simbolică, tinerească, a tîrnăcopului din literatura anilor ’50 şi-a adus aminte demolatorul Ceauşescu în anii împlinirii visurilor sale.

Dar, ca religie biruitoare pe o mare parte a globului, în scurt timp această religie politică s-a instituţionalizat, şi-a creat sau reajustat practici, ritualuri de întreţinere a „focului sacru” al credinţei, a înfiinţat o armată de agitatori şi a stabilit ierarhii, reguli şi canoane. Şi, ca orice religie biruitoare, şi-a pierdut treptat virulenţa, fervoarea, pe măsura creşterii dezamăgirii şi a erodării ideii confruntate cu viaţa.

S-au înlocuit atunci ardoarea, înflăcărarea începuturilor – mai puternică decît e considerată de obicei – cu impunerea de sus a unor teme care, prin repetare neobosită, ar fi putut – gîndeau şi cei desemnaţi să gîndească – reînvia ceva din elanul pierdut.

Deşi reprezentau, sub formă imnică, recitativul şi chiar părţile intonate ale unei slujbe de rit oficial, oficiate zilnic, în sute de incinte, de către legiuni de sacerdoţi ai cultului roşu, hirotonisiţi cu grijă şi dezvăţaţi să mai ştie altceva în afara canonului, temele propagandistice impuse artei nu au mai produs de la o vreme decît mici obişnuinţe, nu şi devoţiune, prestatori smeriţi de ceremonii, nu şi soldaţi ai credinţei.

Încet-încet, nu a mai contat pentru secţiile de propagandă şi agitaţie întărirea credinţei în idealul comunist, ci întărirea instituţiei proteguitoare, a bisericii ocrotitoare, adică a Partidului (P.M.R.), reprezentat şi înlocuit, de la un moment anume, de conducătorul lui (Gheorghe Gheorghiu-Dej). Cu toate acestea, paradigma religioasă continuă să fie prezentă şi activă şi, după cum se va vedea mai tîrziu, se va dovedi capabilă să asimileze elementele noi ivite în aria propagandei politice.

Dar chiar dacă ar fi mimat toate formele religioase şi artistice afine celor cunoscute şi recunoscute de cititori, întreg acest angrenaj „stilistic” întemeiat pe uzurpare şi neînchipuit – pentru noi – de răzbătător la sufletele simple nu ar fi funcţionat atît de eficace dacă nu ar fi fost întreţinut de un izvor de energie ce urca din adîncurile preistoriei speciei noastre. Nu e chiar greu de ştiut de unde îşi aduna apele tulburi ostilitatea (care îşi va proba remanenţa) faţă de cei diferiţi prin avere, faţă de cei aleşi şi favorizaţi de soartă. Ea ţine de invidia care, ca şi curiozitatea, este moştenită, din moment ce întîia fiinţă rodită din bărbat şi femeie i-a cunoscut puterea, o putere ce i-a schimbat destinul. Şi, în oglinda propriei conştiinţe, care dintre noi nu a zărit, în penumbră, chipul lui Cain, cel ce s-a răzvrătit nu pentru că Abel avea trecere în faţa Domnului, ci fiindcă acesta rămînea insensibil la munca lui îndîrjită, la truda lui, ignorîndu-i jertfa şi suspinul?

Avem motive (recitind ca atare şi Manifestul Partidului Comunist) să presupunem că iniţiatorii acestei religii satanice s-au inspirat din destinul acestui personaj emblematic. Cînd l-au ales pe proletar spre a întemeia noul curs al istoriei, ei s-au gîndit la cel ce s-a revoltat nu pentru el însuşi, ci pentru toţi cei ce nu vor accepta niciodată acest „mister al predestinării” care împarte lumea în respinşi şi aleşi (vezi Dictionnaire des Symboles, Laffont). Au făcut un purtător prometeic de făclie din cel ce şi-a luat în posesie viaţa, eliberîndu-se prin crimă şi devenind, astfel, un simbol al responsabilităţii umane şi al progresului. Nemaicontînd pe protecţia lui Iahve, din faţa căruia s-a retras, pribegind spre un pămînt mai fertil, el îşi va dura un loc îngrădit: oraşul, oraşul domniei lui, al cîrmuirii proprii, germenele oricărui viitor ateism. Omorîndu-şi fratele, el a gustat pînă la capăt fructul cunoaşterii. În afara (şi poate împotriva) prezenţei modelatoare a lui Iahve, şi-a afirmat, cu de la sine putere, valoarea proprie a efortului, revendicîndu-şi partea sa în marea lucrare a creaţiei.

Dobîndirea, cu preţul morţii celuilalt, a libertăţii era o idee în măsură să întemeieze o religie satanică. Era nevoie doar ca resentimentul (pe care îl desluşeşte acest mit străvechi) faţă de cel privilegiat, faţă de cel separat de tine prin ceea ce posedă, faţă de cel ce te face să te simţi discriminat, să fie potenţat, aţîţat prin megafoanele propagandei sau prin mijloacele insidioase ale literaturii.

Cu minţile lor candide şi înfierbîntate de credinţă, plăsmuitorii, din primele veacuri creştine, de legende parabiblice nu au ezitat să-şi închipuie că numai Satana în travesti putea să-l îmboldească pe Cain şi să-i sugereze modul cum poate scăpa de prezenţa stînjenitoare a alesului Abel. Teroriştii conduşi de Lenin şi de urmaşii lui nu au făcut decît să preschimbe o pornire naturală, un resentiment mocnit, în ură dezlănţuită şi în luptă de clasă întărîtată, dirijată şi canalizată precis prin cîteva lozinci, geniale în simplitatea lor explozivă. În schimbul sacrificării aproapelui, a celui mai bogat decît tine, a celui „ales”, lozincile promiteau proletarului Paradisul, Paradisul comunist la care se va ajunge chiar aici, pe pămînt, căci sensul istoriei (în necurmat şi triumfal progres) nu poate fi altul.

Spre a da propagandei o putere şi mai mare de penetrare, incitatorii la ură de clasă au suprapus miturilor tulburi ale invidiei miturile speranţei: mitul Revoluţiei mesianice care remodelează lumea şi o purifică şi mitul Noii Vîrste de Aur. Amîndouă aceste mituri (complementare) erau legate de mitul Progresului neîntrerupt al umanităţii spre un viitor luminos. În chip paradoxal, la naşterea acestui mit care a contribuit la coborîrea întunericului peste o mare parte a globului au pus umărul înşişi gînditorii raţionalişti, iluminaţii secolelor trecute.