Un exemplu de campanie propagandistică

Simple megafoane, cînd mai sonore, cînd mai răguşite ale Partidului, poeţii urmează de aproape calendarul evenimentelor provocate de el după planul tactic şi strategia leninistă. Frapante sînt transformarea momentului sublim al creaţiei într-un act reflex condiţionat şi consecinţa ei – incapacitatea de a distinge temele mari de temele mici.

După audierea unor expuneri şi după lectura unor hotărîri de partid şi a unor ştiri de presă, poeţii se pun grabnic şi metodic pe treabă. Se mobilizează spre a cînta, cu avînt şi patetism, declanşarea procesului de electrificare, demararea primului Plan anual de Stat, iniţierea campaniei de strîngere a semnăturilor pentru pace, deschiderea unor şantiere ale tineretului (precum Agnita-Botorca), aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie – 7 noiembrie şi a răscoalelor populare, comemorarea naşterii lui Lenin, a lui Stalin, a grevelor din 1933, a actului de la 23 August, victoria periodică în alegeri cu nelipsitul 99,99%, sărbătorirea lui 1 Mai, începutul anului şcolar. Dar, în spirit triumfalist, sînt celebrate chiar momentele întru totul fireşti ale anului agricol, de pildă declanşarea campaniei de însămînţări (pregătită de fiecare dată de o hotărîre a unei Plenare a CC al PMR), ce devine astfel un eveniment mitologic inaugural. Pentru a avea credibilitate, produsele lirice sînt însoţite adesea de precizări ale momentului şi locului elaborării, de decupaje din ştirile difuzate în presa scrisă şi vorbită a epocii (mai ales din articolele de fond din Scînteia), din „Chemările” de 1 Mai, de 23 August, de 7 noiembrie etc. S-ar putea întocmi un jurnal al circumstanţelor „facerii” din care s-ar vedea că prea puţine fapte politice nu-şi găseau „ecou” în sufletul poetului.

Adevărata misiune a literaturii agitatorice se vădeşte însă atunci cînd Partidul organizează o campanie şi poezia se transformă în afiş, manifest, mesaj, articol mobilizator de gazetă de perete, piesă-cheie în maşina de croit opinii a propagandei. Campaniile aveau nu de puţine ori un caracter represiv şi uzau de toate tehnicile manipulării. Poezia era doar un element al ei, e adevărat penetrant şi insidios, căci intra într-un grandios angrenaj al mistificării şi diversiunii. În astfel de cazuri erau puse la bătaie toate trucurile agitatorice, întreaga putere de pervertire pe care o au miturile (străvechile mituri) generatoare de ură şi speranţă. Poezia agitatorică a anilor stalinismului integral nu poate fi înţeleasă, aşadar, decît ca parte a unor „campanii” iniţiate de Partid.

Au existat, de-a lungul timpului, campanii „de etapă”, urgenţe şi supralicitări de moment generate de o criză sau de un semnal de la Kremlin (războiul mediatic antititoist, intervenţia americană din Coreea, condamnarea la moarte a unor spioni sovietici etc.). Dar şi altele de mare amploare, în care au fost angajate energii uriaşe, stratageme şi tactici subtile ce ţin de războiul psihologic, întrucît era vorba de schimbarea radicală a structurii sociale şi a mentalităţii unui popor. Campania de colectivizare e cea mai dramatică dintre toate şi de aceea vom încerca să reconstituim aici felul cum a fost ea condusă propagandistic de Partid şi sprijinită activ de ticăloşita tagmă scriitoricească.

Ţărănimea era cea mai numeroasă pătură socio-economică din România şi cea care oferea stabilitate şi coerenţă fiinţei neamului. Nu ţăranul (cu pămîntul lui care îi dădea identitatea) trebuia atunci eliminat, ci ultima redută a rezistenţei naţionale. Astfel încît despre procesul colectivizării forţate din anii ’50 se poate vorbi ca despre apogeul campaniei de sovietizare şi de lichidare a trecutului naţiunii şi a rădăcinilor tradiţiei.

Cîteva precizări

Întreaga strategie a Partidului a fost concepută la Moscova şi, deşi atitudinea faţă de pămînt şi de proprietate a mujicului rus era diferită de aceea a ţăranului român, măsurile hotărîte acolo au avut la începutul procesului de socializare, adică imediat după 1945, succesul propagandistic scontat. Strategia era întemeiată pe o corectă şi am zice că aprofundată analiză a stării de fapt a ţărănimii române, care nu era nicidecum o masă nediferenţiată, plină de mari şi eterne calităţi, omogenizată prin mari idealuri şi printr-o înălţătoare şi constantă iubire de ţară.

Situaţia ei nu era nici pe departe fericită sau cît de cît comparabilă cu aceea din clişeul imagistic elaborat, în timp, de nu puţini literaţi români mai vechi sau mai noi, de politicienii fanfaroni dintre cele două războaie mondiale, în căutare de platformă electorală, sau de cei de acum, de după Revoluţie, înclinaţi, din pricina instrucţiei precare, a informaţiilor vagi şi nu de puţine ori a senilităţii născătoare de mituri, să exalte global trecutul şi bunul trai interbelic.

Exista, întîi de toate, categoria copleşitoare a ţăranilor fără pămînt sau cu pămînt puţin, frustraţi de orice fel de educaţie sanitară şi civică, apăsaţi de impozite, paralizaţi în faţa oricărei schimbări. Cu o rată a natalităţii şocantă în raport cu nivelul mediu din Europa şi cu o economie autarhică de tip feudal, înotînd în mizerie şi complet în afara civilizaţiei, întrucît de o industrie sau de un imperiu în expansiune care să absoarbă surplusul de populaţie nu putea fi vorba.

Şi – oricît de bolşevice ar putea apărea unora observaţiile de acest fel – mai exista categoria proprietarilor de mari terenuri care, deşi reduşi simţitor de reformele lui Kogălniceanu şi Ferdinand, nu aveau cum să se bucure de simpatia sărăcimii satelor şi nici de înţelegerea politicoasă a celor întrucîtva mai înstăriţi, care îşi lucrau şi îşi întreţineau cu propriile forţe averea. Aici, exact în această zonă nevralgică a frustrărilor seculare, unde invidia poate fi uşor incitată şi transformată în ură, s-au decis autorităţile să acţioneze dând ordin comuniştilor români să-i instige pe ţărani să ocupe ilegal pămînturile celor fugiţi sau acuzaţi de crime de război şi mai apoi să precipite decretarea unei reforme agrare în martie, imediat după venirea la putere a guvernului Groza.

Prin desfiinţarea moşierimii şi împărţirea averii acesteia celor fără pămînt, dar şi celor ce-şi dovediseră îndrăzneala, spiritul revoluţionar, fidelitatea sau simpatia faţă de „partidul celor săraci”, s-a produs o apropiere de această forţă politică nouă ce părea că reprezintă binele şi progresul. Primul pas – şi încă unul inteligent – fusese făcut, iar încrederea „noilor parteneri” ar fi fost de durată, în pofida propagandei intense iniţiate de serviciile specializate antonesciene de-a lungul întregului război împotriva nelegiuirilor şi infamiei bolşevice.

Deşi incomparabil mai redusă ca putere de cuprindere decît aceea de după Primul Război Mondial, noua reformă agrară – elogiată ca eveniment epocal de năimiţii regimului – era prezentată ca o consecinţă a alianţei dintre proletariatul care vine cu uneltele şi ideile progresiste şi ţărănimea care dă pîinea. Ea era îndreptată împotriva tuturor celor care vor să-şi menţină privilegiile (politice şi economice) cîştigate prin furt şi înşelăciuni seculare şi care se opun cursului ireversibil al istoriei. Că era inspirată de Moscova o dovedeau, pe de o parte, faptul că o măsură similară va fi luată în zona sovietică a Germaniei ocupate şi, pe de altă parte, tipul acesta (de extracţie stalinistă) de acţiune care se desfăşoară mereu în alianţă cu cineva împotriva altcuiva, supus, în prealabil, demonizării. În cursul campaniei de colectivizare, masa ţărănească va mai fi de două ori divizată pentru ca refuzarea accesului unei pături ţărăneşti (mijlocaşii; chiaburii) în G.A.C. să fie pusă sub semnul urii şi al luptei de clasă: cei ce erau sau rămîneau în afara cercului magic al gospodăriei erau demonii blasfemiabili.

În acelaşi timp, în nici un moment al procesului de transformare socialistă a agriculturii6* (inclusiv în momentul inaugural al celebrei plenare a CC al PMR din 3-5 martie 1949) nu se face abstracţie de alianţa cu clasa muncitoare, privită ca o chezăşie a victoriei împotriva duşmanilor de clasă ai ţărănimii sărace. S-a întîmplat însă ca tocmai această alianţă să fie grav periclitată la puţin timp de la oficializarea Reformei agrare.

Luaţi de valul victoriei psihologice repurtate asupra unui segment de populaţie ce părea uşor de păcălit, propagandiştii Partidului sau consilierii sovietici, uitînd că ţăranii au cunoscut la faţa locului viaţa colhoznicilor ruşi, au început să popularizeze insistent prin condeierii de serviciu colectivismul sovietic. Spaima de colhoz era însă atît de înrădăcinată, încît reacţia violentă a ţăranilor i-a obligat pe comunişti să infirme cu tărie, prin vocile autorizate ale lui Gheorghiu-Dej, Petru Groza ori Teohari Georgescu, orice intenţie de colectivizare a pămîntului împărţit. S-a recurs, fireşte, la tactica leninistă a pasului înapoi şi a amînării unei hotărîri în perspectiva apariţiei unei conjuncturi favorabile şi au fost puse în mişcare alte tipuri de manevre din setul directivelor NKVD-ului pentru ţările ocupate.

Pauperizarea şi epuizarea morală ca manevre pregătitoare

Fără urmă de compasiune pentru propriul popor (care îndrăznise totuşi să se atingă de pămîntul sfînt al Uniunii Sovietice), pe fondul secetei catastrofale din 1945 şi 1946, autorităţile impun sistemul draconic al cotelor obligatorii, cu nimic diferit ca nemernicie şi mod de aplicare de un bir fanariot, întrucît nu ţinea seama de recoltă, ci de suprafaţa aflată în posesie (în posesie, adică alt temei de ură pentru reprezentanţii proletariatului revoluţionar).

„Colectarea” (în fapt, confiscarea cu forţa a produselor), lipsa seminţelor şi a uneltelor, abuzurile comise sub pretextul achitării datoriilor unui război (iniţiat, chipurile, de criminala burghezo-moşierime română în pofida opoziţiei Partidului Comunist) au făcut inutilă reforma agrară şi au împins în sărăcie şi disperare ţărănimea. Era tot ce-şi puteau dori executanţii şi ocupanţii înşişi (ce acţionau după vechiul principiu kutuzovian „vă vom lăsa doar ochii ca să puteţi plînge”). Căci numai o populaţie complet pauperizată, umilită, epuizată moral şi fără orizont putea fi manevrată, împinsă cu abilitate spre locul pe care principiile şi schemele strategice bolşevice enunţate de Stalin în Problemele leninismului (1926) îl rezervaseră şi ţărănimii ruse. Jaful trebuia să ia o asemenea amploare şi loviturile să fie date atît de nemilos de precis (de pildă, exact în vremea secerişului după doi ani de secetă istovitoare), încît orice măsură ulterioară însoţită de uşurarea, fie şi parţială, a poverilor să pară darul nepreţuit al unui partid cu dragoste de ţară. Iar cererea de înscriere în colectivă – un paşaport spre linişte şi bunăstare.

În 1982, la mai bine de trei decenii de la atrocităţile din vremea cotelor şi de la începutul coşmarului colectivizării forţate, am avut surpriza să descoperim într-o carte de versuri profetic-apocaliptice publicate de Ion Gheorghe (Elegii politice, Cartea Românească, redactor Mircea Ciobanu) cîteva descrieri incendiare ale terorizării satului. Am fost uimiţi atunci de curajul civic extraordinar – de fapt, de retrocurajul unui scriitor cunoscut pentru exaltările şi viziunile lui marxisto-guevariste şi pentru tentativa de a-şi construi cu orice preţ un limbaj poetic „oracular” şi o mitologie tulbure. Versurile acestei cărţi păreau a fi izvorîte dintr-o decepţie amară urmată de o furie denunţătoare şi mai ales autodenunţătoare – ca semn al unei rele conştiinţe. De astfel de stări de mînie spumegîndă se cuprinde numai cine a crezut fierbinte într-o cauză sau într-un ideal şi a realizat după ani eroarea şi infamia la care din neştiinţă a contribuit.

Vom cita aici cîteva fragmente mai lungi din această carte care, prin cutezanţa nesăbuită a imaginilor, confirma elasticitatea neobişnuită a cenzurii atunci cînd textul îşi permitea să dezvăluie doar erorile epocii lui Gheorghiu-Dej. Sînt texte demne de o antologie a ororilor comuniste şi sînt fără egal ca putere de fixare a unor fapte uitate, a unor stări de conştiinţă pentru o arhivă naţională a stărilor de conştiinţă:

Zac ţărăncile, pe grămezi de porumb; / Încovrigate pe sacii de grîu şi-acoperite / Cu sămînţă de floarea-soarelui: / Nu putură să le ia nici un grăunte: muşcînd, / Rupînd cu ghearele şi-au apărat / Hrana copiilor; / Le-au bătut cu cizmele-n burtă: pe / Grămezile de porumb; cu sacii de grîu pe piept; / Îngropate în sămînţă le-au dat boală. (La matcă)

În cuşca de fier / I-au închis pe ţărani – i-au dus / Să-i înfiereze ca pe vite: / De cu seara se vesteau dubele-n sat, / După duhoarea de benzină, / Ca mirosul de fiară; / Pe pămîntul îngheţat / Se-auzeau cizmele gonacilor, / Animale mugind şi păsările / Scheunînd în somn; / Cu arcane de mătase / Se strecurau pe porţile dosnice, spărgeau / Gardurile – cei deprinşi cu vînătoarea / Aproapelui. / Că omul tăia lemne / Că omul ducea apă, / Că umplea traista cu grăunţe cailor / Că-şi scutura căciula de pleavă de grîu, / Că-şi scutura sacii de praf şi / Pulberea mălaiului; / Că omul căra-n coşul de răchită / Porumb pentru moară – / Că omul ţăran îşi făcea lucrările sale / De ţăran – / Vînătorii săreau de după porţi, / Ieşeau din şuri, din magaziile cu sămînţă / De după uşile grajdurilor / Cu ştreangurile de mătase. / Cădeau arcanele pe gîtul ţăranului, / Pe braţe: îl împiedicau cu piedici / De cal; legau pe cel ce-a tăiat lemne / Cu piedică de fier, la mîini; / Pe cel ce adusese apă de spălat copiii, / Îl împilau de braţe, / Pe cel ce dădea decuseară la vite / L-au legat cu frînghii de gît; / Cum îi atingeau arcanele / Se prefăceau în animale, / În păsări – şi prea puţini în fiare: / Erau scoşi din curţi cu frînghiile-n coarne, / Duşi de căpestre roşii, tîrîţi / Cu juveţele şi cei mai cuprinşi, cu avere... (Înfierarea)

Modelul politico-militar al dezbinării şi conflictualizării

Ceea ce ar putea stîrni interesul sociologilor şi politologilor care analizează procesul de colectivizare din România este faptul că, din punctul de vedere al puterii şi mijloacelor ei de propagandă, nu a prevalat modelul persuasiunii, ci acela politico-militar, al conflictualizării prin dezbinarea şi dislocarea succesivă a masei ţărăneşti şi prin învrăjbirea părţilor. Ghidîndu-se după tezele lui Stalin asupra lichidării kulacilor (din Problemele comunismului, 1926), guvernanţii noştri se vor strădui continuu, sprijiniţi de o intensă campanie mediatică, să distrugă coeziunea clasei ţărăneşti prin crearea în interiorul acesteia a unor subgrupări (adesea artificial şi despotic separate prin cîţiva ari de o fertilitate îndoielnică). Punctul de comandă şi de observare a acestor manevre strategice împotriva unui ipotetic duşman (căci niciodată Lenin şi Stalin nu au iubit ţărănimea), pe care vrei să-l slăbeşti, să-l transformi în aliat docil şi să-l asimilezi, se afla pe locul înalt pe care-l fixaseră clasei muncitoare preceptele materialismului dialectic şi istoric.

Obiectivul real şi deocamdată bine dosit al strategilor nu era crearea unor forme mai eficace de muncă (cooperaţia, întovărăşirile şi G.A.C.-urile), ci socializarea totală a economiei prin exproprierea generală şi asimilarea de către clasa muncitoare a tuturor celorlalte clase, pături şi grupuri sociale. Pretextul constant şi măreţ al acestor operaţii (ce au avut loc timp de trei ani asupra unui pacient care nu a fost niciodată consultat dacă îşi doreşte atîta noian de bine) a fost acela al suprimării condiţiilor şi factorilor care fac posibilă „exploatarea omului de către om”.

Partidul nu a urmărit, însă, prin măsurile şi politica lui, rentabilizarea şi modernizarea agriculturii, ci doar completa subordonare a masei – dificil de stăpînit şi de manipulat – a producătorilor agricoli. Dovada concretă este faptul că, după Plenara CC al PMR din 23-25 aprilie 1962, care proclama încheierea procesului de colectivizare, au urmat alte cîteva hotărîri de partid de diminuare pînă şi a minusculelor loturi individuale. Era vorba de cele patru procente din suprafaţa ţării rămase în afara formelor socializate şi care întreţineau pieţele orăşeneşti şi suplineau penibilele recolte colectiviste. Pentru conducătorii acestui partid, mai presus de orice, chiar de viaţa însăşi în esenţa ei, se aflau ideologia şi respectul neabătut al tezelor leniniste şi staliniste cu privire la preluarea şi exercitarea puterii asupra întregii societăţi, chiar cu preţul desfiinţării unei clase productive definitorii pentru conceptul de naţiune română.

Şi în acest domeniu fundamental, ca şi în toate celelalte supuse îmbrăţişării mortale a „Revoluţiei”, exista o promisiune constructivă: modernizarea producţiei. Dar aceasta era concepută nu altfel decît ca o distrugere succesivă a unor duşmani pe care tot ea, Revoluţia, şi-i producea. În consecinţă, propaganda şi agitaţia – considerate de Partid ca avînd un rol însemnat în succesul colectivizării – s-au putut exercita pe toate palierele artei revoluţionare, exploatînd atît disponibilităţile caricaturale şi blasfemiatorii ale pamfletului negru, cît şi pe cele feeric-idilice ale encomionului socialist, în toate variantele lui descriptive, portretistice şi narative.

După exproprierea marilor proprietari de pămînt, clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea săracă trebuia (conform schemei hotărîte de Stalin încă din 1926) să îşi asocieze, în prima fază, ţărănimea mijlocaşă pentru nimicirea chiaburilor; apoi, în aceeaşi primă combinaţie, să-i anihileze pe mijlocaşii şovăitori, pentru ca, în ultima fază, să decreteze exproprierea generală.

După 1953 (moartea lui Stalin) şi 1956 (Revoluţia din Ungaria), au loc ajustări ale tezelor staliniste împămîntenite, cum se ştie, cu prilejul – nefast pentru istoria României – al Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949. Ceva nu a funcţionat bine în derularea proiectului propagandistic din moment ce, după doi ani de campanie viguroasă, Congresul al II-lea al PMR constată că doar 5,5% dintre ţărani au intrat în G.A.C. şi doar 5,8% în întovărăşiri.

Din stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului CC al PMR (publicate de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului) rezultă deruta, iritarea, confuzia conducătorilor, incapabili să iasă din situaţiile în care ajunseseră respectînd cu sfinţenie tezele lui Stalin şi hotărîrile plenarei din 3-5 martie 1949. Definiţia de acolo a chiaburilor nu putea avea valabilitate absolută, întrucît terenurile rîpoase şi infertile făceau imposibilă separarea lor clară de mijlocaşi. Folosirea cu rîndul a forţei de muncă a vecinilor şi rudelor cu anevoie putea fi categorisită drept formă de exploatare şi mulţi dintre ţăranii clasificaţi drept chiaburi se grăbiseră ei înşişi, ca să scape de presiune, să se înscrie în colectiv, fapt care făcea inutile invocarea luptei de clasă şi favorizarea sărăcimii.

Demonizarea duşmanilor colectivizării

Nimeni din Biroul Politic (unde aproape toţi, în dezbateri, folosesc termenul „colhoz”) nu pare să accepte ideea că ţăranilor le vine pur şi simplu greu să renunţe la bunurile lor sau că lumea e mai complexă decît o prezintă documentele de partid. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Miron Constantinescu, Al. Moghioroş, Liuba Chişinevschi, Teohari Georgescu, un anume (foarte prezent) tovarăş Reznicenco etc. nu văd altceva pe scena istoriei (care e, fireşte, scena luptelor de clasă) decît prezenţa criminală a chiaburilor şi rolul lor funest şi demobilizator. Dar o prezenţă necesară pentru că animă un conflict necesar, care validează o necesară şi obligatorie viziune dialectică. În consecinţă, toate gurile de foc sînt îndreptate asupra lor.

Formula folosită în ofensivă – „îngrădirea chiaburimii” – emană o adiere primăvăratică şi ascunde o ironie crudă. Colectările şi fiscalitatea au fost adaptate politicii discriminatorii. Chiaburilor (sau celor decretaţi astfel, prin voia discreţionară a organelor locale) li s-a suplimentat cu pînă la 50% impozitul calculat pe venit, li s-au schimbat amplasamentul şi calitatea loturilor de pămînt arabil, confiscîndu-li-se, practic, tot ce aveau mai bun din averea moştenită. Au fost umiliţi sistematic în presă, la radio şi prin gazetele de perete ale sfaturilor populare, au fost demascaţi şi batjocoriţi în adunările săteşti organizate ad-hoc de propagandişti. Măsurile punitive luate ating, după 1951, o proporţie a violenţei greu de închipuit. Iar transferul oricînd posibil al mijlocaşilor şi chiar al ţăranilor săraci în categoria damnată a chiaburilor aruncă satul românesc, în întregul lui, în cea mai neagră teroare din istoria sa.

Cum culacii (deci şi chiaburii noştri) nu sînt – în viziunea sacrosanctă a lui Lenin – oameni, colectivizarea care nu progresează cum se cuvine e reluată acum prin alte metode: presiuni psihologice insuportabile, măsuri barbare, arestări periodice, deportări, tortúri în beciurile Securităţii, blocarea accesului în primărie, în magazinele cooperaţiei pentru aprovizionarea cu bunuri indispensabile vieţii de zi cu zi, interzicerea dreptului copiilor de a se înscrie şi a urma o şcoală superioară. Dacă nu se refugiază la vreme în munţi, revoltaţii (fiindcă au fost semnalate numeroase revolte spontane) sînt împuşcaţi fără milă de trupele de intervenţie ale Securităţii.

Golite de bărbaţii valizi (fugiţi pe şantiere sau la oraş), satele sînt conduse de scursurile comunităţii sau de venetici (ţigani, beţivi, escroci, hoţi, dereglaţi psihic) care impun tuturor politica arbitrariului. Sprijiniţi de activiştii de la centru, aceştia îşi organizează clanurile lor feudale omogenizate de plăcerea exercitării haotice a puterii. Să nu uităm că Lenin şi Troţki i-au eliberat din puşcăriile ţariste pe criminalii de drept comun, dîndu-le misiuni speciale în Armata Roşie şi în sovietele locale. Volumul al doilea al Moromeţilor lui Marin Preda şi romanele ciclului F al lui D.R. Popescu vor surprinde, după decenii, anii de urgie şi de destrămare tragică a satului românesc intrat în zodia cancerului.

Din acţiunile eroice ale Partidului şi din victoriile lui asupra poporului român reamintite mai sus nu rezultă că literatura agitatorică ar fi avut un rol major în convingerea ţăranilor de avantajele G.A.C.-ului. Sau, în orice caz, unul comparabil cu „prelucrarea” în spaţii închise şi întunecoase, cu mîinile şi picioarele legate şi sub ameninţarea pistolului. Cu toate acestea, răspunzînd comenzii sociale, numeroşi scriitori şi-au făcut, ca să spunem aşa, datoria.

Dar cui îi erau de fapt adresate textele veninoase antichiabureşti, cu binecunoscutele lor scheme epice antinomice şi cu deznodămintele lor pilduitoare? Redactate într-un stil ce pare a fi consecinţa unui efort de imbecilizare, poeziile epice, schiţele şi nuvelele care se sfîrşeau cu demascarea actelor duşmănoase şi diversioniste ale chiaburilor nu se deosebeau de cele care înfierau pe sabotorii din industrie şi pe năpîrcile strecurate în aparatul de stat.

Izbiţi de vîntoasele comunismului fundamentalist care lovea fără discernămînt în proprietate în întregul ei, oricărei pături sociale ar fi aparţinut ea, disperaţi să-şi salveze de agenţii colectori hrana supravieţuirii copiilor, ţăranii nu dădeau curs, cu promptitudinea revoluţionară scontată, imboldului mobilizator fabricat în retortele propagandei de la centru şi dat ca sigur de comisarii sovietici. Literatura agitatorică, scrisă mai mult de ochii conducerii, părea sortită unei receptări în cerc închis, mai curînd în mediile citadine (unde se citeau ziarele), printre activiştii mai mari sau mai mici, printre funcţionari, utemişti, profesori şi învăţători. Rolul ei era acela de a crea o stare generală anormală, de asediu perpetuu, de vigilenţă şi de ură faţă de duşmanul (extern sau intern, de la oraş sau de la sat) care pîndeşte din întuneric cu mii de ochi demonici.

Întrucît naţionalizarea industriei din 1948 – care urmase reformei agrare din 1945 – împuţinase simţitor numărul indivizilor exploatatori şi al păturilor sociale demne de a reprezenta duşmanul de clasă, între 1948 şi 1952 cele mai multe nelegiuiri şi mai toate faptele terifiante imaginabile (exceptîndu-le pe cele ale „imperialiştilor americani şi ale lacheilor lor”) sînt puse în seama chiaburimii, care se încarcă de toate păcatele societăţii, joacă rolul paratrăsnetului universal şi justifică toate erorile şi toate excesele politice, oriunde s-ar manifesta ele.

Chiaburii se află într-un crescendo al agresivităţii de nestăvilit, ca în faimoasele versuri ale lui A.E. Baconsky: Trece o noapte, trece înc-o zi, / Lupta se ascute între clase, / Iar chiaburii se arat-a fi / Elemente tot mai duşmănoase. Precum jivinele nocturne, ei se furişează încercînd vigilenţa paznicilor, a muncitorilor şi ţăranilor obosiţi de truda lor cinstită. Purtînd întotdeauna nume predestinate crimei şi folosindu-se, cu cinism, de orice deghizament şi de orice mijloc (de propriii lor copii, de pildă), se infiltrează peste tot spre a sabota orice se face spre binele obştesc (diguri, baraje, plantaţii, maşini agricole şi agregate noi aduse din URSS etc.). În majoritate piromani, sînt surprinşi în chip regulat cu damigene de gaz la ei în preajma „obiectivelor”, adică a oricărei incinte de interes crucial pentru mersul înainte al socialismului, chiar dacă era vorba de o biată baracă părăsită în munţi. Căci ce nu e major în astfel de măreţe vremuri revoluţionare?

Spaima de chiaburii sabotori e atît de mare, încît nimeni (nici măcar bătrînii răzbiţi de oboseală) nu are dreptul să doarmă liniştit cînd ştie ce liotă de scorpioni veninoşi forfoteşte în jur. În Minerii din Maramureş, poemul lui Dan Deşliu, studiat ani la rînd în şcolile româneşti, un bătrîn miner vlăguit de muncă adoarme lîngă un compresor. Surprinzîndu-l în această postură neprincipială, un „fecior” îl dojeneşte cu asprime proletară şi, înfiorat de ce s-ar fi putut întîmpla dacă chiaburii i-ar fi auzit sforăitul, îl îndeamnă pe bătrînul ruşinat să se autodenunţe în cadrul şedinţei de partid:

Dar pe loc se-ncrîncenează: / — Hei, frumoasă veghe! / Dau chiaburii şi tu, pază, / Horăeşti în zeghe! / De-auzea vreun sabotor / Huetele-ţi crunte / Nici că mai duceam în zori / Compresor la munte! / — Toadere, să mor îmi vine! / (zice-o voce groasă) / Somnul ăsta-i pentru mine / Duşmanul de clasă! ... / Cearcă Toader amărui / Rîsul să şi-l minţă: / — Taică, singur tu să spui / Asta – la şedinţă.

Aproape fără excepţie, „bandiţilor” refugiaţi în munţi (adică celor despre care ştim astăzi că au constituit rezistenţa noastră armată anticomunistă) li se pune pe frunte acelaşi unic stigmat chiaburesc. Barzii Partidului cer cu tărie să fie stîrpiţi pînă la unul, iar leşurile lor blestemate să fie lăsate pradă fiarelor şi păsărilor cerului. E ceea ce i s-a întîmplat chiaburului Petre Ciorbea, fugit din sat Colo-n munţii pădureţi / Cu jivine şi mistreţi, şi ceea ce nu va întîrzia să li se întîmple şi „fraţilor” lui: Neamul ăsta-i blestemat / Ce rînjesc cu colţi gălbui / La viaţa săracului. Ei nu vor fi prohodiţi de nimeni, pentru că nimeni nu poate ierta păcatul de moarte de a fi chiabur. Încît lui Petre Ciorbea poetul Ion Brad îi va rezerva doar un fel de blestem postum terifiant:

În Ţara Oaşului / Toţi îi cunosc moara lui şi moşia şi pădurea / Greul palmei şi săcurea. / El fura grîul din sac şi vita de la sărac. / Chiar de-ar vieţui sub ape, / Şarpe nu-i să ne mai scape! / Pasăre de-ar fi să fie, / Nu ne scapă la mînie! / Petre Ciorbea zace-n lut, / Nici cîntat şi nici lăut, / Jelui-l-aş, nu mă-ndur, / Pui de viperă, chiabur! / Pietrele de pe vîlcele / Peste piept să-i steie grele / Cîte-s ciori şi cîţi vulturi, / Ciugulească-i ochii suri, / Apele ce vin în jos, / Fiarbă-i trupul fioros, / Ca să nu-i mai stea pe os! (Petre Ciorbea zace-n lut)

Ucigaşii din munţi ai lăutarului (informator) Lazăr de la Rusca (din super-mediatizatul poem cu acelaşi nume al lui Dan Deşliu) aparţin aceleiaşi specii carnivore. Sînt tot ei, chiaburii, furioşi pe puterea de convingere, prin viers şi vorbă, a lui Lazăr asupra sătenilor:

Vorba, struna, zări deschid / luminate de Partid: / „Din măruntele ogoare / să-ntărim ogorul mare! / În dreptate să muncim / şi cu ţara să-nflorim!” / Rîde inima-n popor, / că doar Lazăr e de-al lor / nevoiaş şi muncitor. / În chiaburi fierea se strînge / se chirceşte şi se frînge / cere moarte, cere sînge.

Este incredibil de mare numărul subterfugiilor, al manevrelor, al măştilor folosite de aceste unelte ale diavolului şi greu de imaginat pînă unde poate acţiona inventivitatea lor malefică: se infiltrează, deghizaţi în mijlocaşi, în colectivă, încurcă, prin acţiuni duşmănoase, avîntul muncitoresc al celor ce sapă Canalul Dunăre-Marea Neagră, atrag de partea lor pe mijlocaşi spre a-şi retrage cererile de intrare în G.A.C. ori pe membrii unor organizaţii de bază vinovaţi de delăsare, îi atacă pe curieri spre a fura secrete militare, răspîndesc cu succes zvonuri demobilizatoare, bazîndu-se pe puterea superstiţiilor şi pe înapoierea babelor satului, şterpelesc carnete de partid în scopuri mîrşave, iau în derîdere ştiinţa agricolă sovietică, strecoară iepuri în pepiniera colectivei, fac jocul elementelor titoiste şi chiar ameninţă soarta păcii mondiale.

Portretul-robot al chiaburului

Din păcate, după 1952, textele antichiabureşti dispar într-o proporţie decisivă din presă (acolo unde au şi apărut cu precădere), iar antologiile ulterioare nu le mai reţin. Astfel, dacă au curiozitatea (mai bine zis capriciul) să ştie cît de departe putea merge demonizarea acestui personaj – „chiaburul” –, cititorii de astăzi trebuie să consulte poeziile de campanie răspîndite în ziarele şi revistele epocii.

Autorii de pamflete – întotdeauna numeroşi la noi – se folosesc de trăsăturile terifiante ale reprezentărilor de diavoli din tinda bisericilor, dar nu le combină cu acele atribute ce derivă din burlescul popular al snoavelor cu draci umanizaţi. Ei colectează, dimpotrivă, spre a completa portretul-robot, cam tot ce poate fi mai monstruos în imaginea anatomică a unui bărbat deformat de traiul bun: burta atîrnînd peste nădragii consolidaţi, fără excepţie, de un chimir uriaş, vineţiul obrazului băutorului de vin roşu, rîtul de porc, picioarele groase, crăcănate şi înfipte cu obrăznicie în pămînt, mîinile totdeauna la spate, ca semn de autoritate şi nepăsare.

În genere însă, pamfletul – mai ales în textele versificate care nu-şi pot permite nuanţări caracterologice – se rezumă la cîteva invective de uz curent extrase din repertoriul clasic al „înfierărilor” din epocă. Direcţia analogiei e mereu aceeaşi: parazitul care se hrăneşte cu sînge uman (ploşniţe), fiara lacomă (lupi, hiene, corbi) pîndind fiinţele vlăguite spre a se îmbăloşa de sînge nevinovat (din nou sîngele, mereu sîngele), jivinele subpămîntene primejdioase prin imprevizibilul apariţiei (şerpi, guzgani, dihori), lighioanele turbate atacînd în haite spre a sfîrteca vietăţile plăpînde.

Demonizarea chiaburului îşi pierde virulenţa după înlăturarea de la conducere a deviaţioniştilor de dreapta (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu), cînd se recunosc întrucîtva actele de constrîngere şi reprimările, trecute însă, după tipicul bolşevic, la capitolul „exagerări şi neajunsuri” şi puse în seama celor de curînd debarcaţi.

Spre a atenua starea de tensiune prelungită peste orice limită şi înrăutăţirea evidentă a producţiei agricole, se decretează înfiinţarea, în paralel cu G.A.C.-urile, a întovărăşirilor agricole (martie 1952), iar după un an (aprilie 1953) se dă publicităţii un nou statut al G.A.C., renunţîndu-se, în paralel (cel puţin teoretic), la abuzurile agenţilor colectori şi la o parte din cotele gospodăriilor mici şi mijlocii.

În scurta şi înşelătoarea etapă a destalinizării, la jumătatea anului 1956, într-o plenară a CC al PMR, recunoscîndu-se erorile anilor de început, se va propune atragerea chiaburimii „cinstite şi loiale” în colective. Condiţia era ca fostul chiabur să fi avut în trecut, culmea cinismului, o atitudine antifascistă, filocomunistă şi să nu trăiască în prezent din exploatarea muncii altora. În realitate, chiaburimea era la acea dată o categorie complet spoliată, fără pondere economică şi politică, incapabilă să reprezinte o forţă neliniştitoare.

De teama repetării situaţiei economice care a precipitat erupţia populară din Ungaria vecină (în noiembrie 1956), conducerea PMR desfiinţează, în decembrie 1956, cotele obligatorii, măsură ce dă încă o dată speranţe deşarte ţărănimii. Căci nu va trece mult şi, după ce s-au retras apele, maşina de propagandă şi cea de represiune se vor pune din nou în mişcare, pentru ca, după un ultim asalt sîngeros, în aprilie 1962 să se proclame cu fast încheierea procesului de transformare socialistă a agriculturii.

Cifrele oficiale (80 000 de arestaţi, 30 000 de procese politice), care, fireşte, sînt de cîteva ori mai mici decît cele reale, vorbesc de la sine despre preţul campaniei de colectivizare, adică al celei mai ample represiuni de masă din istoria României.

* * *

Să ne întoarcem însă la rolul propagandei prin literatură în anii stalinismului integral, cînd, conform vechilor teze ale lui Stalin, după lichidarea chiaburimii, clasa muncitoare ar fi trebuit să se alieze cu ţărănimea săracă împotriva ţăranilor mijlocaşi oscilanţi.

De la propaganda prin demonizare la propaganda prin seducere. „Dumirirea”

Plenara din 3-5 martie 1949 decide, după reguli cu vag temei economic, că 34% dintre ţărani sînt mijlocaşi (faţă de 57% posesori de suprafeţe mici). Cum s-a văzut, din odioşii chiaburi poţi face cu uşurinţă şi fără scrupule necesarul duşman de clasă, lăsat, spre paguba lui, în afara colectivei. Cu săracii poţi să constitui, prin lămurire, primele G.A.C.-uri, deşi nici măcar ei nu se înghesuie să semneze adeziunea. Cum să procedezi însă cu mijlocaşii, categorie pe care nici măcar nu o poţi defini prin calcularea suprafeţelor, cîtă vreme vrei să constitui G.A.C.-uri şi în satele de deal şi de munte, cu pămînt arabil insignifiant?

S-a considerat, la început, că propaganda de tip demagogic-persuasiv va avea în cazul lor succes. Cu toate acestea, ea nu va fi despărţită – sub imperiul aceleiaşi viziuni neostenit conflictuale asupra relaţiilor umane şi al aceloraşi tactici staliniste – de lupta politică şi propagandistică directă cu cei care i-ar putea influenţa şi pe ei ca şi pe săraci, cu chiaburii satelor, adică. Şi campania de lămurire a mijlocaşilor va merge, aşadar, mînă în mînă cu campania de demascare a chiaburimii şi a mentalităţii ei de clasă.

În treacăt fie zis, orice text redactat în favoarea procesului de colectivizare care ignoră existenţa împotrivirii crîncene a chiaburilor şi a resturilor burghezo-moşiereşti este dezavuat oficial, chiar dacă autorul lui se numeşte Mihail Sadoveanu. Colonia (de tip colectivist) organizată într-un loc mlăştinos de un prefect inteligent cu sprijinul unor ţărani cu iniţiativă (din romanul Păuna Mică, 1948) nu e viabilă, artisticeşte vorbind, întrucît nu ţine seama de tezele oficiale ale socializării satului şi nu se edifică împotriva cuiva şi în pofida unei opoziţii chiabureşti care trebuie să se lase zdrobită.

Existenţa însăşi a mijlocaşului care va fi, cum-necum, lămurit să intre în G.A.C. devine condiţia majoră a funcţionării literaturii de propagandă cu pretenţii literare. El se poate afla în cîteva etape ale edificării morale: convins de-adevăratelea (cazul fericit şi utopic al propagandei), neconvins, convins parţial, convins formal dar funciarmente neconvins, pătruns deja în raiul G.A.C.-ului, dar cu vechi nostalgii de proprietar etc.

În bună măsură, cam în aceleaşi postúri şi pe aceleaşi trepte de înţelegere se aflau şi ţăranii săraci, încît unele documente de partid, cînd se referă la mijlocaşi, se folosesc de sintagma eufemistică şi complezentă „ţărani mai puţin săraci”. „Ţăranii săraci” şi „mai puţin săraci” se află sau, cu puţină stăruinţă imaginativă, trebuie să se afle de aceeaşi parte a baricadei. Cu ei, prozatorii – mai ales prozatorii – se cuvine să se poarte nuanţat. Am spus prozatorii pentru că un scenariu narativ poate urmări şi surprinde cu mai mult succes, în numărul mare de pagini pe care îl are la dispoziţie, gama de sentimente şi stări în alunecarea lor înceată spre momentul consolidării unei convingeri. E destul de dificil să transpui în versuri povestea unor astfel de metamorfoze, dar la poeţii sovietici, unde nimic nu e imposibil (şi Puşkin va rămîne un model), se constată astfel de performanţe. De pildă, prolificul A. Tvardovski povesteşte în peste 2000 de versuri istoria pilduitoare a ţăranului mijlocaş Morgunok, care pleacă spre visata ţară Muravia a proprietăţii private, de unde se întoarce cuminţit la colhozul din satul lui, dezamăgit de ce a văzut acolo.

Ghidaţi mai curînd de culturnicii români şi de criticii de direcţie fideli esteticii roşii, scriitorii noştri au iniţiat atunci o vastă literatură a „dumiririi”, care se referea în aceeaşi măsură la „săracii” şi la „mai puţin săracii” satului. Felul în care avea loc „convertirea” unui astfel de ins şovăitor devenea un model demn de urmat, mai bine zis, propus spre a fi urmat celorlalţi ţărani şovăitori, adică mai tuturor posesorilor de pămînt. „Dumirirea” este parte a unei scheme conflictuale obligatorii şi, de regulă, reprezintă deznodămîntul unei înfruntări (cu propriile sechele de gîndire ori cu amăgirile satanice ale chiaburimii). Se confirmă, cu fiecare text, aserţiunea de la începutul acestui studiu – cum că propaganda a pus întreaga campanie de colectivizare prioritar sub semnul conflictului de clasă, obligînd-o să fie mereu o acţiune îndreptată împotriva cuiva sau a ceva.

Tema „dumiririi” este şi la îndemîna poeţilor, care se pot folosi, în spaţiul oarecum limitat al poeziei, de cîteva mici amănunte pregnante de viaţă sau de întîmplări simple şi edificatoare pentru conştiinţele cititorilor lor fără pretenţii. Ion Brad se specializase, la începutul deceniului şase, în cazuri pilduitoare de convertire a mijlocaşilor. Unele texte par să actualizeze întîmplări din Vechiul Testament şi din Vieţile sfinţilor. Ţăranul nedecis încă să semneze adeziunea visează două vise: unul coşmaresc, cu jandarmi siniştri care îl chinuie (ca în „muncile iadului”) şi unul paradisiac, în care se făcea că e tractorist. Şi nimeni nu putea fi mai nimerit – se înţelege – să-i tălmăcească visele decît secretarul de partid. Un alt secretar – cel din Balada de toamnă – este pus în încurcătură de argumentul perfect plauzibil al unui mijlocaş care indică numele unui sătean ce nu intrase în colectivă, deşi era membru de partid. Au urmat, se bănuieşte, şedinţa convocată urgent, prelucrarea şi celelalte.

Marian Popa (în Istoria literaturii române de azi pe mîine, vol. I) semnalează faptul că, într-un număr din Scînteia anului 1950, Veronica Porumbacu publică poemul (niciodată reluat în antologii) Spicele lui Miciurin, care are ceva din vechea literatură de miracole sau din basmele cu negustori aducători de fructe fermecate făcătoare de minuni. Supărat că tocmai la şedinţa de constituire a colectivei lipsesc cei mai harnici săteni (Tudora şi bărbatul ei), secretarul de partid are surpriza să-i vadă pe aceştia intrînd cu un batic ţinut cu grijă în mîini, în care se află o mostră de grîu sovietic cu trei spice pe o tulpină şi trei sute de boabe pe pai. Nu contează neverosimilul şi ridicolul situaţiei, ci efuziunea pe care a născut-o printre viitorii beneficiari ai epocalelor descoperiri ale savanţilor ţării de la Răsărit, importatoare, pînă astăzi, de cereale.

Teza stalinistă a alianţei clasei muncitoare cu sărăcimea pentru îngrădirea mijlocaşilor îşi pierduse, după cîţiva ani de punere în practică, orice valabilitate. În această fază a campaniei de colectivizare, mijlocaşii deveniseră oameni de treabă, aşa cum se va întîmpla, după 1956, şi cu fosta chiaburime (adusă, prin tot felul de măsuri coercitive şi spoliatoare, la sapă de lemn).

Un subiect care nu putea scăpa poeţilor cît de cît capabili de fior liric a fost acela al nostalgiei fostului mijlocaş după fostul lui ogor, căruia colectivistul de azi îi mai aruncă, din cînd în cînd, o privire visătoare, repede reprimată de gîndul ce aleargă spre „singurul liman, în colectivă”. Lui Mihu Dragomir i s-a părut viabilă, sub raport artistic, postura aceasta, din moment ce a lăsat poezia Fostul mijlocaş să figureze într-o culegere de Versuri alese din 1956: Cînd ies pe cîmp, el tot îşi mai aruncă / Privirea către fostul lui ogor / Şi-i trece-un ac prin inimă, uşor, / Dar se porneşte, îndîrjit, la muncă.

Campania de „transformare socialistă a agriculturii” s-a desfăşurat cîţiva ani la rînd, cum am văzut, pe principiul stalinist al luptei de clasă (aplicat după o prealabilă separare şi apoi o discriminare a categoriilor sociale din lumea satului). Propaganda de partid s-a folosit de literatură pentru a inventa mereu duşmani ai colectivizării şi a-i demoniza, lăsîndu-i în afara cercului magic al G.A.C.-ului. Chiar dacă obiectivul îndepărtat al conducerii era socializarea totală a economiei prin lichidarea proprietăţii private la sat, a clasei ţărăneşti în ansamblul ei, atenţia şi ura (provocată cu mijloacele retoricii manipulatorii) erau îndreptate împotriva factorilor şi elementelor care fac posibilă „exploatarea omului de către om”. Teză nobilă, aptă să dea argumente conştiinţelor scriitoriceşti gata să se lase seduse.

S-a pus în mişcare un mecanism propagandistic care acţiona în două direcţii: pe de o parte, atragerea (a săracilor, apoi a mijlocaşilor) şi, pe de alta, respingerea (a exploatatorilor: chiaburii). De fapt, era vorba, cel puţin în intenţie, de o atragere prin respingere sau de o atragere marcată de vigilenţa de clasă. Procesul de atragere a fost complex şi a întîmpinat mari greutăţi, deşi a fost sprijinit de tehnicile retoricii manipulatorii care trebuiau să dea ţăranilor senzaţia că fac un pas colosal spre fericire şi că cel care îl va împiedica va pieri sub pumnul de fier al clasei muncitoare.

Avivarea trecutului odios

Unul dintre aceste procedee de intensificare a senzaţiei de bine (din prezent şi din viitor) era acela de avivare permanentă a rănilor trecutului, de reamintire, prin contrast, a mizeriei şi a nelegiuirilor de tot felul din regimul burghezo-moşieresc, exagerate, se înţelege, şi aduse astfel în zona afectivităţii negative şi a urii. Gîndirea estetică marxistă fiind neostenit antagonică, aproape orice elogiu adresat unei realităţi (cum era şi noua formă de exploatare a pămîntului) era însoţit de înfierarea şi denigrarea altei realităţi, după principiul adoratio et imprecatio (care e al oricărei religii, inclusiv al unei religii politice). Astfel încît literaţii dădeau satisfacţie organelor propagandei în măsura în care puterea verbului lor veştejea în termeni aspri şi în imagini emoţionante trecutul precolectivist.

Un eveniment speculat abil de scriitori a fost răscoala din 1907, reamintită la tot pasul ca probă a caracterului antinaţional şi antipopular al regimului trecut, deşi, în chiar momentul redactării acestor rememorări, reprimarea, umilirea şi uciderea ţăranilor români căpătaseră proporţii incomparabile.

Proslăvirea noului se hrăneşte din denigrarea vechiului, care capătă astfel, stilistic vorbind, o funcţie fertilizantă excepţională. Desfigurarea trecutului (la nivelul imaginarului) contribuie, pe de o parte, la constituirea unei identităţi ideo-politice şi culturale comuniste şi, pe de alta, la înlăturarea oricărui termen umilitor şi primejdios de comparaţie. Declanşînd această campanie scelerată a colectivizării şi transformînd-o în pretextul distrugerii clasei ţărăneşti şi a bazei biologice naţionale, partidul sovietizării României avea motive să se detaşeze de trecutul considerat pentru vecie abolit şi să-l maculeze prin toate mijloacele propagandei. Înainte! Ardeţi cămăşile împăduchiate ale trecutului murdar!, scria Alexandru Jar încă în 1946.

Din punctul acesta de vedere, faţă de proza realist-socialistă, poezia agitatorică este avantajată, întrucît poate recurge la figura – de lungă tradiţie retorică şi de efect sigur – a antitezei. O clasică şi maiestuoasă (pentru criticii perpetuu entuziaşti ai poetului) antiteză dezvoltă A. Toma într-un poem intrat în circuitul şcolii şi recitat adesea la festivităţi: Pămînt, tu dă-ne pîinea păcii (1950):

Bătrîn pămînt al ţării mele, / Pe care-l dezglodau iobagii, / Dădeai un rod secat şi firav / Nici cît le-ar fi umplut desagii. / Trudeau la jăcmănaşii muncii, / Gîrbaciu-n spate drept îndemn, / Şi-ţi încuiai vistieria / Sub plugul lor olog de lemn... // Vătafi smuceau de jos pe mame / Ce-ngenuncheau s-aline plozii, / Plozi arşi de friguri, ce doar vîntul / Îi legăna-n copăi prin bozii. // Simţeai cum graşii se îmbuibă / Din lacrima ce brazda udă / Şi, prins de silă şi-ndîrjire, / Tu te-mpietreai rodind cu ciudă. / Dar vînt din răsărit în iureş / A smuls ce-i putred din meleaguri / şi ne-a suflat zbor nou în aripi / Cu furtunoasele lui steaguri. // Înstăpîniţi sînt astăzi şerbii / Pe traiul lor şi vechea glie, / Pier şi ghimpoase sterpe haturi / Ce desfrăţeau flămînzi o mie. // Se schimbă-n cîntec pe tarlale / Scrîşnirea, palma şi sudalma, / Se plămădeşte noul cuget / În obştea hărnicind de-a valma. // Fîrtate credincios, pămînte, / Trăieşti un nevisat noroc / – Pornesc tovarăşi să te are / Pe năzdrăvani de fier şi foc. // Vor prinde-n iezere de munte / Toţi stropii ploii sub turbine, / Să ţi le mîne-n bărăganuri / – Înroditor şuvoi prin vine. // Vor prinde tainicele-azoturi / Din largi văzduhuri dezvrăjite, / Să ţi le-afunde-n glii tractorul / – Din ceruri mană pentru pite. // Ca metereze de hotare / Tu ne înalţă clăzi de snopi / Să se avînte-n sus şi-n zare / Ca şirul falnicilor plopi. // Chelar avar al altor veacuri / Pămînt ursuz din vremuri triste / – Descuie-ţi tainiţele – dă-ne / Recolta păcii staliniste.

Dacă ai un dram de ingeniozitate artistică şi puţin noroc, poţi, ca poet, să cazi peste un simbol sau peste un motiv uşor de manevrat ideologic şi lesne de dispus într-o compoziţie antitetică. Poetul Haralambie Grămescu (în Destin) o pune pe baba Anca să dea peste un anacronic şi bizar plug de lemn uitat în şura colectivei. O şansă pe care nu o poţi pierde cînd mizezi pe contrastul dintre prezentul cuceririlor ştiinţei şi al înaltei tehnologii şi trecutul înapoierii şi sără-ciei oarbe:

De vreo doi ani, în ploaie sau în soare, / Un plug de lemn zăcea pe lîngă şură, / Ca o unealtă nefolositoare / Uitată-n bătătură. / Arase el, cîndva, gemînd, pămîntul / Pe urma boilor flămînzi. / Şi înfruntase ploile şi vîntul / Ca să ne dea o coaje pentru prînz. / ...Ogoarele, nemărginite-acum, Strălucitoare urcă pe colini, Simţind cum vin cu pocnete pe drum // Puternicele omului maşini. / În curtea colectivei, baba Anca, / Vrînd să-ncălzească ţestul – găsi plugul... / Îl sfărîmă în ţîndări mici, ţăranca, / Apoi, grăbită, aprinse rugul. // Şi-n timp ce-n cîmpuri, harnice tractoare / Răstoarnă glia-n brazde-adînci şi late, / Plugul de lemn se mistuie-n cuptoare / Ca să-ncălzească pîine şi bucate.

Ca să capete forţă şi credibilitate, descrierea vieţuirii în infernul vechiu-lui regim împrumută uneori o imagistică aspră, tăioasă, de blestem arghezian, ca în Vînătoarea de jderi de Victor Tulbure:

Măria sa-ntunecă ţara şi anii. / Au fruntea crăpată de arşiţi ţăranii. // E plugul de lemn. Sînt aspre ogoarele. / Ţăranii au plugul şi vodă hambarele. // Cresc holdele ţării. Nu-i nici un coclaur. / Ţăranii strîng paie. Măria sa: aur. // Ţăranii au biruri de plată, belele, / Măria sa-şi numără pungile grele. // Sînt vacile grase. Curg doniţi de lapte. / Mor pruncii, flămînzii, pe zi cîte şapte. // Ţărăncile-s slute. Au ţîţe uscate. / Norodul privirile-n colb îngropate / şi-ar vrea să scrîşnească dar n-are cuvinte... / „Jandarii” lui Vodă au chivăre, flinte (...)

Alteori – spre a fi receptată rapid şi adjudecată cu uşurinţă de cititorii proaspăt alfabetizaţi din mediul rural –, relatarea adoptă ritmica şi tonul de baladă. Este ceea ce se întîmplă în Versuri despre tînărul strungar, unde acelaşi prolific Victor Tulbure îl pune pe tînărul Dumitru Niţă, de curînd venit la oraş, să se spovedească într-o scrisoare trimisă „tovarăşului stahanovist strungar Bortchevici” de la Moscova: M-am născut oltean, / pe pămînt doljan, / sub poale de dîmb, / m-am născut în cîmp; / scutec mi-a fost brazda / şi ogorul gazda. / Neam de neamul meu / a muncit din greu; / neam de sărăcani / de pălmaşi ţărani. // Măghirane, zi: / cum trudeau din zi, / cum trudeau cumplit / pînă-n asfinţit, / cum trudeau mai ieri / pe la cei boieri. // Spune, să ne spui, / pelin amărui, / cum l-a dus în groapă, / cu pămînt pe pleoapă, / vremea blestemată / pe sărmanul tată. / Cum l-au frînt cu parii / Domnii şi jandarii. / Focu-n foc să-i ardă / cum l-au frînt sub joardă. / Maică-mea săraca, / să nu-i ieie vaca, / biru’ – perceptorii, / se scula cu zorii / şi trudea amar / palma de hotar. / Biata bătrînică / se făcea mai mică, / zi de zi mai mică, / pîn’ s-a rupt pe sapă / şi-a intrat în groapă. / Şi n-a vrut să-i cînte / popa, s-o-nmormînte / pîn’ n-am dat joiana / să-mplinim pomana (...)

Raiul colectivei

După lichidarea aşa-zisului „grup deviaţionist de dreapta” şi după cîteva plenare ale CC – convocate ca o consecinţă a neliniştilor şi tulburării provocate de măsurile abuzive şi de regimul cotelor –, literatura colectivizării îşi pierde, încet-încet, militantismul fioros şi necruţător. Deşi Gheorghiu-Dej mai afirma şi în 1955 că „lupta de clasă este o lege a dezvoltării noastre”, chiaburimea nu se mai arată a fi inamicul constant şi monstruos al prozatorilor şi poeţilor aserviţi propagandei. Chiaburul cel mult se poate insinua în colectivă, speculînd naivităţile şi dorinţa de linişte şi bine a conducătorilor locali, şi poate lucra disimulat împotriva intereselor comune. El e un „strecurat”, cu ignete nostalgice şi rumegător de ură:

Pune-o mască prietenoasă / Şi-i sfios ca o mireasă / Este diplomat sanchiul / Are-o-ncăpătoare rînză. / Are-n beci provizii. Însă / Nu-i prieşte nici rachiul, / Nici pastrama, nici piftia, / Îi stă-n gît gospodăria / Colectivă. Şi nu poate / Ca-n vremi bune să înghită / Să fumeze-ntins pe spate. (Cristian Sîrbu, Chiaburul, 1954)

Dar astfel de texte sînt, în genere, produsele unor scriitori „inactuali”, veniţi tîrziu la festinul canibal al maeştrilor propagandei. Cînd s-a renunţat la cote şi cînd „foştii chiaburi” au fost primiţi în rîndul „drepţilor” (printr-o hotărîre de partid), tonul şi sensul literaturii agitatorice au devenit, de la acea dată, altele.

Venise vremea împăcării contrariilor şi a idilicului de colectivă. Diminuează pînă şi partea de descripţie neagră a trecutului, cu rolul ei de potenţare a miracolului prezent. Cu vremea, totul devine miraculos în bătătura G.A.C.-ului şi pe ogorul fără haturi şi totul se transformă în jubilaţie perpetuă. Se împuţinează pînă la dispariţie numărul perechilor de ochi hulpavi jinduind la bunăstarea colectivă, ca şi toată acea faună de tîrîtoare veninoase şi de carnasiere sangvinolente roind în jurul averii gospodarilor înfrăţiţi.

Literatura colectivizării trece de la faza militantist-agitatorică la faza idealizării. Însăşi funcţia educativă a poeziei şi prozei propagandistice se redimensionează: se propune cititorului modelul unui paradis terestru de care merită să te bucuri după ce l-ai rîvnit îndelung. Este în tradiţia comunismului ca orice izbîndă a „revoluţiei” (cu oricît de grave consecinţe în plan uman) să fie pusă în relaţie cu frumuseţea „lumii noi”. În fiecare succes prezent se întrezăreşte măreţia viitorului împlinit, de unde şi înclinaţia literaturii propagandistice spre triumfalism şi festivism.

Universul sătesc comunizat devine luminos, senin şi calm, şi mai ales poezia este cea care îl cîntă şi-l proslăveşte (întrucît proza are nevoie, orice s-ar spune, de conflicte, iar conflictul este obligatoriu în proza realist-socialistă). Orice înfăptuire locală, orice eveniment de oarecare semnificaţie stîrnesc o euforie colectivă care preschimbă viaţa într-un praznic perpetuu, în cîntec, horă şi dans săltăreţ sub fîlfîit de steaguri roşii. Aceasta e imaginea idilică pe care vor să o impună cititorilor literaţii puterii.

Într-o horă bătută voiniceşte şi împănată cu chiuituri se metamorfozează orice izbîndă a Partidului la oraşe şi la sate. Cu horele pe care le-au compus, începînd cu anul 1948, Nina Cassian, Maria Banuş sau Eugen Frunză cu diverse ocazii, se poate spune că s-a născut curentul viguros şi longeviv al bucolicului realist-socialist, care va încorpora şi poezia patriotică de mai tîrziu, din anii ’80.

Eugen Frunză se numără printre primii poeţi comunişti care, într-o Horă pentru gospodăriile agricole colective, îndeamnă, într-un soi de ţipuritură avîntată, la zdrobirea sub călcîie a tuturor răzoarelor: Roată-ntruna tot aşa / Bateţi din picior, / Pîn-ce n-a mai rămînea / Urmă de răzor. Hora e doar una din speciile (şi nu cea mai interesantă ale) idilicului socialist. Noul sămănătorism împrumută de la vechea literatură bucolică tonalităţi, tipuri de reprezentare, ritmuri jubilatorii, artificii retorice. Cu cît ne îndepărtăm de momentele de mare încordare ale luptei de clasă şi de anii de teroare fizică şi psihologică exercitată asupra ţărănimii, lumea satului (care e acum lumea colectivei) pare, în producţiile lirice ale acestor mistificatori de duzină, un tărîm al fericirii, al cîntecului înfrăţit, al euforiei perpetue.

Sînt uşor de reperat, în asemenea numeroase texte, decupaje feerice, fragmente de finaluri operetistice, specii sau procedee encomiastice, bilanţuri exultative, idile păşuniste, kitschuri situaţionale înveselitoare, o gestualitate pitorească, adică acele elemente ce ţin de stilistica regimurilor totalitare (fie ea şi a vremii preafericitului Rege Soare). Şedinţa care dă semnalul începutului campaniei agricole şi cea care proclamă sfîrşitul strîngerii roadelor sînt tot atîtea prilejuri de sărbătoare săltăreaţă. Poeţii îşi pun în mişcare mecanismul de producere a tropilor voioşiei, îşi actualizează repertoriul de strigături şi insistă – precum operatorii jurnalelor de actualităţi ale studioului „Sahia” – să prindă cît mai multe feţe entuziasmate şi guri care clamează ritmic şi hotărît lozinci.

Unii dintre autorii de texte par mai inventivi, dar se constată repede că majoritatea inventează cam în acelaşi fel şi cam aceleaşi lucruri. Ca din întîmplare, de pildă, cineva îşi aminteşte, în mijlocul euforiei generale, că ar trebui trimisă o scrisoare de mulţumire tovarăşului Stalin: Să-i trimitem, să-i trimitem – strigă Ana Pintilie / Miclos Pall căciula-şi zvîrle în tavan, de bucurie.

„Dogoare în inimi” şi feţe-mbujorate stîrneşte cu regularitate şi propunerea candidaţilor pentru deputăţie (alt moment multiplu exploatat de literatura propagandei).

Vizitele colhoznicilor sovietici în G.A.C.-urile româneşti devin de asemenea subiecte atractive, pentru umorul blînd şi starea de voioşie pe care le declanşează febra pregătirilor (ca de nuntă, fiindcă, într-adevăr, veneau peţitorii), emoţia generală şi, în sfîrşit, stîngăcia vorbitorilor localnici, care îşi bîlbîie discursurile învăţate în sudori şi uitate pe loc în prezenţa zeilor de la Răsărit.

Numai lungimea versurilor şi ritmica diferenţiază poezia lui A.E. Baconsky Sfîrşit de toamnă de cea a lui Eugen Frunză intitulată Revederea (care are, după obiceiul editorial al epocii, o precizare: „În iarna 1950 o delegaţie de colhoznici a vizitat ţara noastră, deplasîndu-se la o serie de gospodării agricole colective şi împărtăşindu-le preţioasa experienţă a agriculturii sovietice.”). Reproducem un fragment din poezia lui E. Frunză, care are o mai vioaie mişcare scenică şi un final apoteotic à la carte:

(...) Trei maşini cotesc la Cotul Mare... / – Ei, acu-i acu... – şezi binişor! / Tudoraş, gătit de cuvîntare, / A ieşit în faţa tuturor. // Cu căciula-n mînă, cum e bruma, / Preşedintele se pipăie din nou: / — Măi drăcie, că taman acum / mi-am uitat căciula la birou... // Lîngă el şi moş Ifrim. Oglindă / Strălucesc bocancii nou-nouţi... / Doar chiaburii stau acriţi în tindă, / Ori îşi fac de lucru la căruţi. // Trei maşini opresc pe îndelete, / Răsuflarea-n piepturi s-a oprit. / — Să-ţi aud ruseasca, măi băiete... / Să audă Tudor? Ţi-ai găsit! // Roşu e ca macul, şi mai bine. / Inimă, nu vrei să te supui? …Nici că vede feţele senine / Luminînd acum în faţa lui, / şi nici vorbele gîndite-anume / Nu-şi găsesc pe buze loc de-ajuns. / (Brigadier eşti, bre, ori vai de lume?...) / O ruşine-n suflet l-a pătruns... // Şi se-nalţă Tudor în amiază, / şi tuşeşte. Glasu-i nărăvaş... / Dar un braţ pe umăr i s-aşază: / — Zdrastvuite, tavariş Todiraş! // Linişte-i, s-o poţi ciopli cu dalta... / Braţe-n braţe, doi brigadieri: / Un colhoznic blond de lîngă Ialta / şi-un prieten, fost prizonier... // Şi-n tăcerea grea de-nduioşare / Moş Ifrim striveşte-un nod în gît: / — Asta zic şi eu că-i cuvîntare... / Dară zic mai mult decît atît: / Hei, măi dragilor, în lumea toată / Cu ochean să cauţi, zic şi spun: / Nu găseşti frăţie mai curată / Şi prieten nu găseşti mai bun...

Idilicul de colhoz

Unde te simţi bine, eşti sănătos şi vesel, unde se munceşte cu spor şi unde se văd şi roadele trudei tale, înfloreşte şi dragostea, fireşte, dragostea din cîmpul muncii. Dragostea socialistă nu se poate exprima însă decît tot în ritmuri săltăreţe coşbuciene. Pînă şi împrejurările sînt cele din idilele poetului, fiindcă zbenguiala se încinge pe înserat şi-n vremea sărbătorilor de iarnă, într-o anexă a gospodăriei pe care Nicolae Labiş (Într-o iarnă şi-ntr-o seară) o numeşte, cu un zîmbet înţelegător, „şandrama”:

Intră preşedintele / Cu un val de ger de-afară... / — Ce mai facem astă-seară? / — N-ai ce face? / Ia-ţi flăcăii şi din crama-n fundul văii / Adă-n butoiaş cu vin / Ca să fie la-ndemînă... / Îndulcit şi-ncins puţin / Să-l tot bei o săptămînă! // Au intrat în şandrama / Patru fete cu basma / Din alt sat şi trei flăcăi: / — Ne primiţi? Venim şi noi! / Cînd dă noaptea în tărie / Cer şi stele îngheţînd, / Hăt tîrziu s-aud sunînd / Scripcile-n gospodărie.

Hîrjoanele din timpul producţiei sînt din aceeaşi speţă cu idilele pastorale, dar au loc între „colective”. Ele se pot amplifica atunci cînd fetele sînt toate frumoase, precum cele din Brigada gură-dulce de Ion Brad, unde, fiind periclitată chiar spornicia muncii, e nevoie de intervenţia dojenitoare a secretarului. O poezie recitată la mai toate şezătorile şi serbările satelor colectivizate şi ascultată de tot norodul, săptămînal, la difuzor a fost Ilenuţa, spic de grîu de Vasile Nicorovici. E o veritabilă pastorală socialistă: ea, frumoasă, tînără şi fruntaşă în muncă, e îndrăgostită de un tractorist fruntaş, tînăr şi frumos, care o iubeşte pe Ilenuţa, spic de grîu, tot atît de mult ca pe însăşi Republica Populară Română.

Viziunea aceasta paradisiacă este certificată şi de sentimentul stabilităţii, puterii şi dăinuirii în veac de veac a noii instituţii socialiste – G.A.C.-ul – pe care vor să ni-l inculce literaţii propagandei de partid. Colectiva e ca un tărîm al drepţilor, un „regat” întemeiat pe legi tari şi destoinic condus de fiinţe înţelepte şi clarvăzătoare. Iată o întrunire a trei preşedinţi de G.A.C.-uri, care, aşezaţi cu demnitate şi măreţie (precum cavalerii Regelui Arthur în jurul mesei rotunde), iau măsuri în legătură cu prăsila, ca şi cum ar pune la cale destinul omenirii civilizate:

În jurul mesei albe, trei ţărani. / Pietroase sînt obrazele, de ani. / Şi-au pus căciulile pe-un colţ, deoparte. / Citeşte unul tare dintr-o carte. / Apoi vorbesc, agale, în-de-ei. / Sînt preşedinţi de colectiv tustrei. / Grăieşte unul, cu mustaţa stancă: / Eu zic să facem virament, la bancă! / Şi ceilalţi aprobă. Se vorbeşte / Despre prăsila care prisoseşte, / De S.M.T., de norme, de legume, / Şi paza pe armane cîtă-i, cum e. / Miroase-n casă a dughii trecute. / Se-aud cuvinte ieri necunoscute. / Sînt trei ţărani. Întîiu-a fost rîndaş, / Cellalt văcar, al treilea pălmaş. / Şi mă gîndesc: limbuţii din New-York / Cred că aceşti ţărani din drum se-ntorc? (Mihu Dragomir, Şedinţa)

Există în cadrul literaturii care a servit comandamentelor politice un text care ilustrează in nuce toate procedeele utilizate de propagandă de-a lungul primilor ani ai sovietizării României pentru manipularea ţărănimii. Este vorba de interminabilul poem al lui Eugen Jebeleanu intitulat În satul lui Sahia (1952). El e construit pe un complex sistem de antiteze avînd ca pretext o vizită scriitoricească „de lucru” în satul unui prieten scriitor, mort de tînăr într-un regim care nu avea nici o stimă faţă de viaţa unui artist.

Jebeleanu colectează toate acele date ale prezentului mirobolant al satului unde s-a întemeiat de curînd „Gospodăria” şi care pot exemplifica diferenţa esenţială faţă de trecutul foametei, pelagrei şi al tifosului exantematic. Poetul ştie să atingă zona sensibilă a conştiinţei ţărăneşti şi apasă unde trebuie pentru a stîrni, prin imagini terifiante, ura faţă de cei ce, prin indiferenţa lor criminală (în calitate de mari moşieri), au adus satul în mizeria din care numai noua putere îl poate smulge.

Mai există o antiteză îndelung exploatată, aceea indicată în documentele de partid şi în tezele staliniste asupra agriculturii. Pe de o parte, tinerii ţărani muncitori lucrînd cu utilaje sovietice şi după tehnici agricole înaintate şi, pe de alta, chiaburii burduhănoşi pîndind de pe margini orice semn de slăbiciune. Ei sînt demonizaţi după tipic şi sortiţi dispariţiei. Partea militant-agitatorică a poemului e echilibrată de cea idilic-encomiastică. Se slăveşte prin toate mijloacele retoricii manipulatorii paradisul vieţii în colectiv şi fericirea celor mîntuiţi.

6* Cîteva paragrafe din acest capitol se regăsesc în studiul dedicat de mine contribuţiei propagandei la campania de colectivizare. El face parte din ampla cercetare a procesului colectivizării iniţiată de profesoarele Katherine Verdery şi Gail Kligman şi dusă la capăt de un colectiv de cercetători din ţară şi străinătate.