Poezia unei religii politice

Plaja de opţiuni a emitentului

În capitolele anterioare, am exemplificat pe larg ceea ce teoria politico-estetică numea atunci „soţialnîi zakaz” (comanda socială). Fiind, în cazul ales de noi, vorba nu de o oarecare ocazie aptă să stîrnească „spontan” avîntul poeţilor, ci de declanşarea unui proces de durată cu consecinţe sociale, politice şi demografice grave (colectivizarea), am urmărit îndeaproape şi felul cum s-au adaptat literaţii indicaţiilor – succesiv ajustate – ale tacticienilor din sfera Puterii, obligaţi să constate că efectul măsurilor propagandistice nu era cel scontat în infailibila teză stalinistă asupra „transformării socialiste a agriculturii”. Să rezumăm.

Ne-am referit pînă acum la cea mai izbitoare trăsătură a poeziei anilor ’50, adică a acelei perioade de impunere şi de consolidare a puterii comuniste: caracterul ei agitatoric, mobilizator. Pe scurt, poezia e convertită în act de agitaţie politică şi adoptă acele elemente ale retoricii manipulatorii care captează atenţia cititorului într-o măsură superioară rezoluţiilor de partid ori articolelor de fond din Scînteia. Cîtă este (şi este!), forţa ei exhortativă (care în viziunea Partidului comanditar ar fi trebuit să fie comparabilă cu aceea a lozincilor explozive ale Revoluţiei din Octombrie) derivă, pe de o parte, din negativitatea acesteia şi, pe de altă parte, din viclenia ei stilistică. Trei misiuni au fost încredinţate, după cum ştim, poeţilor omologaţi de Partid: a izbi în tot ce nu e comunist (trecutul, resturile lui în prezentul socialist, duşmanii din afară), a susţine efortul constructiv (totdeauna corelat şi cu denunţarea celor ce i se opun), a cînta izbînzile Partidului şi pe făuritorii lor (în raport tot cu trecutul şi cu reprezentanţii lui).

Caracterul militant, mobilizator al acestei poezii de partid, în toate cele trei variante greu de separat (inclusiv cea encomiastică), se hrăneşte din vigoarea demolatoare a imprecaţiei. Pare că nimic nu se poate construi – poeticeşte vorbind – fără ca undeva, într-o zonă (retrasă sau la vedere) a „incintei”, să nu se profereze, ca parte a liturghiei laice, acuzaţii şi blesteme împotriva întruchipărilor „Celui rău” şi a ispitelor lui.

Cum am arătat în Poezia unei religii politice (Editura Pro, 1995), privită de foarte departe, întreaga producţie poetică a epocii are toate datele unei creaţii de aspect religios imnografic. Definitorie (şi precumpănitoare ca număr de piese reprezentative) este proslăvirea izbînzilor şi a eroilor, aşa cum se şi cuvine într-o religie politică precum era comunismul în faza lui fundamentalistă. Dar aceasta nu se face fără rememorarea biruinţelor, fără apelurile repetate la „veghe” sau fără stimularea urii împotriva Răului şi a consecinţelor lui morale. Liturghia ortodoxă este, cum se ştie, alcătuită dintr-o ţesătură de imnuri de slavă şi rugăciuni şi spiritul în care e redactată este funciarmente encomiastic, deşi nu sînt absente referirile la uneltirile Răului şi nici pasajele de afurisenie şi exorcizare (în cadrul slujbelor speciale).

O religie satanică şi „cu înlocuitori” care a adaptat, cu sau fără intenţie, modelul creştin va miza mereu pe ură ca pe un drog făcut să stimuleze pe „drept-credincios” în încleştarea lui cu forţele Răului, care încearcă zadarnic să încetinească marşul implacabil al istoriei spre comunismul închipuit ca un Paradis terestru. Adoratio et imprecatio: un sentiment îl sprijină pe celălalt, intensificîndu-l.

Pentru că ne ocupăm de istoria manifestărilor artistice din primii ani de după 1948, nu putem trece cu vederea faptul că mai ales poeziei i se încredinţase rolul slavosloviei din cadrul ceremonialului nostru bisericesc. Poeţilor Partidului le venea mai uşor să cînte, să laude ditirambic, să proslăvească, şi asta pentru că prozatorii erau constrînşi să-şi consume energia mai ales cu imaginarea conflictelor ireductibile de clasă şi a luptelor măreţe dintre forţele progresului şi ale reacţiunii.

Mai aveau, pe de altă parte, în spate o lungă tradiţie a encomionului şi a tuturor formelor europene ale liricii magnificării. Păstrînd datele analogiei pe care am pus-o în lumină în antologia Poezia unei religii politice, să revedem pe scurt felul cum are loc proslăvirea în textele închinate „profeţilor şi apostolilor” (Stalin, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej), „martirilor credinţei” (soldatul sovietic eliberator, eroii martiri comunişti), „omului nou” (celui care a „înţeles” şi, izbăvit, s-a lepădat de trecut), „bisericii protectoare” (Partidul), paradisului comunist (patria, cu minunile ei prezente şi viitoare).