IMPRECATIO
Retorica exhortativă. Înveninarea

Nu trebuie să ne mire preocuparea Partidului de a întreţine o permanentă stare de asediu, de neîncredere şi de ură, de a stimula prin absolut toate mijloacele propagandistice avute la dispoziţie – şi nu în ultimul rînd prin poezia agitatorică – instinctul combativ şi violenţa de clasă. Regimul comunist se simte în război sau, mai bine zis, se vrea în război permanent cu duşmanii dinlăuntru şi din afară pe care, dacă nu-i are, îi inventează. La originea acestei politici morbide de respingere a oricărui început de normalizare a vieţii se află doctrina leninistă referitoare la cucerirea şi consolidarea puterii (vezi Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky) şi, nu mai puţin, adăugirile aduse acesteia de Stalin în Problemele leninismului.

Cum se ştie, Lenin susţine teza că preluarea prin forţă a puterii de către clasa muncitoare nu reprezintă sfîrşitul luptei de clasă, fiindcă răsturnarea burgheziei şi dorinţa ei de revanşă generează noi tensiuni şi nelinişti sociale, care obligă la vigilenţă şi militantism consecvent. În speranţa restaurării vechilor privilegii pierdute, clasele doborîte de la putere opun o rezistenţă acerbă, urzesc comploturi şi diversiuni şi se aruncă în luptă cu ură sporită pentru recîştigarea „raiului” răpit de „prostimea mîrşavă”.

În consecinţă, lupta de clasă – adevăratul, singurul motor al istoriei (subminat de politica laşă a reformelor, care, fireşte, trebuie respinsă) – se înteţeşte şi se ascute chiar dacă duşmanul pare a fi fost lichidat fizic prin acţiune armată. Rămîne de continuat ofensiva împotriva reminiscenţelor burgheze din mentalitatea oamenilor, ideilor şi conceptelor capitaliste perpetuate prin elementele reacţionare abil camuflate ori strecurate din afară, împotriva imperialismului mondial care sprijină forţele reacţionare din interiorul noului stat.

Nefiind condiţionată de cucerirea puterii, ci de gradul de rezistenţă a reacţiunii care nutreşte speranţa restaurării, lupta de clasă are nevoie spre a fi aţîţată şi menţinută la „foc continuu”, nu atît de prezenţa propriu-zisă, eventual vivificată senzorial, a duşmanilor, ci de o psihoză care să amplifice detaliile şi să dea proporţii şi gravitate celui mai mic gest inadecvat noilor vremuri. De astfel de psihoze se ocupă propaganda şi interesul ei pentru generarea stării de vigilenţă perpetuă, de suspiciune generalizată nu e greu de explicat. Erorile de evaluare, calculele greşite ale Partidului, insuccesele proprii pot fi puse pe seama duşmanului de clasă sau a înrîuririlor lui diabolice, iar „oamenii muncii”, aflaţi sub această continuă presiune psihologică, se vor simţi datori să se încoloneze, să se transforme în soldaţi ai Partidului, necruţători cu inamicul.

Ca instrument al propagandei, poezia agitatorică a vremii nu face decît să împlinească dezideratele acesteia: stimulează ura apăsînd pînă la capăt pedalele retoricii manipulatorii şi punînd la bătaie orice fel de argument, oricît de josnic şi mincinos, pe principiul leninist că orice acţiune este scuzabilă dacă produce inamicului de clasă răni mortale. Scrise parcă în timpul stării de asediu, versurile sînt dominate de imagistica confruntării şi sînt presărate de cuvinte din cîmpul semantic al războiului: atac, a înarma, a dezarma, a combate, a se război, obiectiv, post, avanpost, oaste, detaşament, ofensivă, duşman, front, a nimici, marş ş.a. Titlurile unui număr stupefiant de poezii (la care se adaugă articolele de ziar şi broşurile) cuprind cuvîntul „luptă”, pentru că arta, cultura aparţin ideologiei (prin ea însăşi militantă), iar scriitorii sînt, cum afirma chiar Maxim Gorki, soldaţi ai cuvîntului din marea Armată Roşie, prinşi în bătălia înverşunată a lui „care pe care” cu duşmanul de clasă.

Orice activitate umană – cît de modestă sau chiar opusă în substanţa ei înfruntării – este, în viziunea poeţilor vremii, o formă de luptă împotriva a ceva. „Din punctul de vedere al esteticii socialiste, frumosul este luptă”, susţine V. Ermilov, o autoritate a vremii. Parcurgînd poeziile lor cu titluri încruntate, constaţi că există o disproporţie flagrantă între intensitatea anunţată a luptei şi amploarea planului de atac, pe de-o parte, şi miza ei, pe de alta, între ardoarea trîmbiţată a spiritului militant al poetului agitator şi dimensiunea obiectivului lui concret.

De altfel, deznodămîntul „înverşunatei bătălii”, fără concesii, pactizări şi milă (cu planul, cu examenele, cu inerţia – ca la Nicolae Labiş –, pentru economii, pentru mai mult plumb, pentru ridicarea industriei carbonifere, pentru victoria în alegeri a candidaţilor FDP etc.), este dinainte cunoscut: „omului nou” nu i se cuvine decît victoria, adversarii sînt momîi rizibile, condamnate dinainte de mersul istoriei, iar obiectivele – ca şi cucerite.

Militantismul se dovedeşte a fi golit de sens şi întreţinut artificial doar pentru a stimula combativitatea şi a generaliza psihologia armei la picior. Repetînd la nesfîrşit cuvîntul „luptă”, transformînd totul în înfruntare pe viaţă şi pe moarte şi militarizînd toate formele spiritului, poezia agitatorică înlesneşte şi activarea şi consolidarea mitului complotului malefic. Anunţat fără întrerupere că în jur şi aiurea are loc o luptă fără cruţare, cititorul începe să vadă peste tot chipul unor duşmani la pîndă şi să întrezărească la tot pasul lucirea unor ambuscade diabolice.

Studiul procedeelor retoricii manipulatorii, a acelor trucuri utilizate de poezia agitatorică a primilor ani ai comunismului fundamentalist spre a învenina şi mobiliza pe cititor, ne arată cum poate fi creditată o situaţie esenţialmente falsă. Cu aceleaşi tehnici de amplificare a stării de asediu, propagandiştii de elită ai Partidului vor face credibile, peste decenii, temerile în legătură cu pierderea patriei şi a suveranităţii naţionale. De altfel, militantismul va rămîne – e adevărat că în forme mai subtile – o dominantă a propagandei chiar atunci cînd se va renunţa la teoria luptei de clasă. Dacă nu vor mai fi adversari de înfruntat, vor rămîne adversari de învins, întrucît socialismul nu poate înainta fără obstacole şi fără luptă.

„Ura împotriva duşmanului de clasă şi a reminiscenţelor trecutului”

Sugestionat că se află de partea binelui în mijlocul unei bătălii infernale cu un duşman de temut, cititorul trebuia determinat să urască şi nu oricum, ci cu intensitatea iubirii creştine. Urîţi! Urîţi! Căci nu-i nimic mai sfînt / Ca ura – strajă vieţii pe pămînt, scrie negru pe alb Eugen Frunză, parafrazînd parcă versurile Evangheliei Roşii a lui V. Kniazev: Binecuvîntat fie cel ce mila nu cunoaşte / În lupta cu duşmanul său.

Conceput de poetul agitator ca un posibil nou soldat al Partidului, destinatarul versurilor este stimulat să-i urască cu toată fiinţa pe toţi cei ce intră în categoria vastă şi spornică a „duşmanului poporului”: agenţii, lacheii imperialismului, năimiţii burgheziei, sabotorii diversionişti, bandiţii din munţi, fasciştii, patronii, chiaburii, iudele titoiste, intelectualii reacţionari şi cosmopoliţi.

Prin 1948-1949 a existat o veritabilă supraproducţie de duşmani, iviţi poate şi ca o consecinţă a campaniei iniţiate de plenara CC al PMR din 10-11 iunie 1948 împotriva lipsei de vigilenţă, denumită de ferocele I.V. Stalin „boala idioată a nepăsării”. Treptat, vigilenţa, ca şi ura, ia forme clasificabile şi direcţii predilecte, chiar dacă, din exces de zel, ideologii de partid mai habotnici continuă să tragă pentru orice situaţie neclară semnale de alarmă ori să lanseze mari strigăte mistice, precum: „duşmanul se află printre noi şi în noi!” „Împărtăşania cu ură” (cum am numit, în Poezia unei religii politice, procesul înveninării cititorilor de către autorii literaturii agitatorice) se face invocîndu-se mereu, ca într-o litanie, necesitatea sporirii vigilenţei faţă de uneltirile şi ispitirile „Vicleanului”. Întîi de toate, ni se înfăţişează, spre a fi ponegrit, duşmanul de clasă, reminiscenţă a unui trecut burghezo-moşieresc odios. Ca reprezentant al unei categorii lichidate prin decretul de naţionalizare din 11 iunie 1948, patronul din poezia cu acelaşi nume a Mariei Banuş (ce pare a relata o vizită de documentare în casa cu fantome a lumii vechi) lasă să i se vadă doar fizionomia de învins şi vestimentaţia ponosită, vorbind ca un pe nedrept umilit: Din jilţ adînc, din jilţ pufos / S-a ridicat un domn verzui. / Avea un frac de mort luxos / Şi ochii stinşi şi prea sătui. // „Mi-aţi spus din fabrică să plec. / Mi-aţi zis: tîlhar. Călău, mi-aţi zis. / Şi arme n-am decît un cec. / Poate cu cecul v-am ucis? // Eu, nemilos? Eu, un gingaş! / Cînd văd un prunc rahitic, fug. / Port oare chip de ucigaş, / De om care jupoi şi sug?”

Onestitatea e, fireşte, înşelătoare şi insul nu e nici pe departe inocentul ce se arată a fi. Poeta cu privire scotocitoare de anchetator dintr-un proces stalinist izbuteşte să-l facă să se demaşte: El tace. Îl privesc cu ură. / Ochiu-i sticleşte stins, pustiu. / Fracul, perfect ca tăietură, / Cuprins de-un tremur, pare viu: // „Nu-s mort, s-o ştii. Par mort, dar nu-s. / Nici singur nu-s. Mulţi domni în frac / Mai au cîte ceva de spus / Deşi se-afundă-n jilţ şi tac. // Am fost blajin, am fost prea bun. / Azi sînt în stare de orice.” / Vorbise mult. Acum tăcea. / Un leş verzui părea că e.

Vocea poetei se preschimbă acum într-una de procuror militar ce-şi rosteşte – în sala plină de securişti în civil a Tribunalului Poporului – acuzaţia cu vehemenţă şi cu un soi de autocritică pentru clipa de slăbiciune în care a acceptat să dialogheze cu duşmanul de clasă: „Gingaşe domn, îţi mulţumesc, / Îţi mulţumesc c-ai apărut. / Furat de muncă, uit, greşesc / Şi cred c-ai putrezit de mult. / Azi ştiu că duhul tău nu doarme, / Că porţi pistolul sub gheroc, / Dar fii pe pace, avem arme / Şi ac de fiece cojoc.”

Cu puţin efort, ne putem închipui într-un tribunal al Inchiziţiei, în care anchetatorii în sutană se suspectează de indulgenţă şi îşi jură să fie şi mai precauţi faţă de neostenita perfidie a Diavolului. Şi, fiindcă veni vorba, în ştiuta lui inventivitate, Vicleanul poate lua chip şi veşminte de clerici, cu predilecţie de clerici catolici, fiindcă ei fac probleme autorităţilor. Din nou iese la rampă, spre a scuipa otravă, iacobinul Eugen Frunză, care ne avertizează din titlu: Nu-n slujbe divine petrec monseniorii. Şi el se foloseşte de motivul armei dosite sub haina respectabilă: Aceasta-i povestea cu sfintele taine... / Tovarăşi, vegheaţi hotărît! / Duhovnicii papei au arme sub haine / Şi sfinte cartuşe la gît!

Toate gurile de foc ale propagandei – căci Eugen Frunză (ca şi Dan Deşliu) pare a fi însăşi întruparea acesteia – sînt concentrate asupra supuşilor Vaticanului, vinovaţi de a nu fi acceptat, ca alţii, pactul cu puterea comunistă. Inventivitatea în răutăţi, în insinuări în ironii mordante e neistovită la acest fabricant de minciuni, de etichete sarcastice şi scenarii tenebroase: Nu-n slujbe divine petrec slujitorii / Acestor ciudate poveşti; / Cu biblia-n mînă păşesc monseniorii / La tainice treburi lumeşti. / Demult, în hrisovul prea sfîntului papă, / Semnează bancheri muritori; / Cucernica-i rugă de aur s-adapă, / Din mult pămîntene comori. / Socot fariseii pe-altarul credinţii / Simbria de peste ocean; / Cu „sfintele daruri” îşi tămîie sfinţii / Bătrînul călău Vatican. / De secole, cuibul de viespi medievale / La crimele mari e părtaş; / Otravă coclită e-n guşile sale / Şi-n rugă e gînd ucigaş. / Aceasta-i povestea cu tainele sfinte... / Tovarăşi, fiţi strajă la post! / Spionii se-mbracă şi-n sfinte veştminte / Şi ştiu liturghii pe de rost.

Semnificativ e faptul că poetul îşi organizează rechizitoriul pe un strat de termeni pravoslavnici uşor de recunoscut şi, în consecinţă, uşor de primit în intimitate. La cititorul de rînd îndelung prelucrat de popimea noastră antioccidentală, argumentaţia lui Eugen Frunză chiar a putut avea ecou, întrucît se suprapunea imaginii antipatice a papistaşului, bine înţepenită în mentalul românesc. Imaginea aceasta rămîne şi astăzi pe o mare suprafaţă tot tenebroasă şi la fel de sufocată de prezumţii malefice.

În raport cu religia în general, atitudinea autorităţilor e aceea pe care o ai în faţa unei ideologii concurente. Ea este o reminiscenţă a unui trecut ruşinos şi obscurantist şi, ca „opiu al popoarelor”, reprezintă o pîrghie încă activă în mîna exploatatorilor. Pentru că sînt instrumentele acestora, slujitorii bisericii merită oprobriul şi ura cititorilor. De fapt, tot ce e legat de trecutul burghezo-moşieresc şi de trecutul României în general trebuie să pună în mişcare maşina de invective a propagandei, care, controlată de consilieri sovietici, îşi îndeplineşte astfel şi obiectivul secret: distrugerea identităţii naţionale.

Maria Banuş are felul ei patetic de a se război cu trecutul, lăsîndu-se pradă euforiei demolării: Ce mai bîlci dărîmam! Ce mai tîrg forfotea! / Ţipete, fluiere, scrînciob, dughene, / Ce mărfuri ciudate zăceau pe tejghea, / Şi-n umbra dughenii, ce monştri, alene. // Samsari şi geambaşi, sulimane, foiţă, / Vatafi cu biciuşti şi copii ca moşnegii. / În aer, de-a valma sub crunta arşiţă, / Bocciii, piticii, sforarii şi regii. // Directori de circ, buhăiţi şi zbanghii, / Jupîni de tarabă, mieroşi şi hapsîni, / Vesteau chilipirul, chemau muşterii, / Şi guşile, salbă, jucau peste sîni. // Vindeau cu toptanu-adevăruri şi legi / Şi vorbe cari sfîrîie-n untul gogoşii, / Balsam pentru suflet, pomezi pentru regi. / Aceleaşi cu care s-au uns şi strămoşii. // Suduiau, se tocmeau, cumpărau chilipir. / Vieţi omeneşti le aveai cu-o para, / Veneau doar ei singuri, desculţii, în şir, / Să-şi tîrguie vlaga, pe-un ban, la tejghea. // Mereu alte mutre, alţi hoţi ghiduşari, / Dregători pehlivani şi maimuţe dresate. / În praf, sub povară, mereu opincari / Şi hamali vlăguiţi, rupţi în coate.

Sorbită de vîrtejul enumerativ, poeta e, cum se vede, pe punctul să cedeze tentaţiei literaturii şi, în locul unui tablou apocaliptic, să picteze o versiune nu lipsită de culoare şi chiar de farmec – un farmec mohorît – a Moşilor lui Caragiale. Numai că acolo în preajmă se aţine, mereu vigilent, cenzorul şi, chiar de n-ar fi el, îi ţine locul carnetul roşu al scriitorului de partid. A fost nevoie de două strofe de explicitare a poziţiei reale, ferm negative, a tovarăşei Banuş faţă de acest trecut, ca şi, în plus, de o invocare a zeului Tîrnăcop, a acelui obiect sacru care va constitui şi pentru marele demolator din anii ’80 instrumentul îngropării trecutului sub moloz: Aşa revăd lumea în care-am crescut: / Boită, sălbatică, strîmbă, pestriţă. / Aşa era omul: ciopîrţit şi vîndut / La tîrg, ca un boţ de alviţă. // Adînc, tîrnăcopul! Înfigă-se bine / În tot putregaiul dughenii. / Şi monştrii cari latră în umbră, pe vine, / Să-i mistuie focul gheenii! (Dărîmăm)

Ironie a istoriei, blestemul acesta rostit de membrul unui partid militant ateu a prins, iar Bucureştiul, devenit peste noapte un oraş al uniformelor, al lodenelor pe puncte şi, mai apoi, al cvartalurilor cenuşii de blocuri confort II, a scăpat, în fine, de trecutul infam şi viu.

Cum spuneam, spre a deveni cu adevărat eficace în plan propagandistic, ostilităţii trebuie să i se găsească un obiectiv concret. Te războieşti mai bine cu trecutul cînd el e întrupat de un ins anume, cu obiceiuri şi contur uman precis. Elocventă este situarea la vedere, „faţă-n faţă” (sintagmă foarte productivă în epocă), a întruchipărilor binelui şi răului, puse, fireşte, să se înfrunte direct şi mortal. În Judecata, Demostene Botez o alege pe Ileana Gafiţei din Covaci, „sat cu-o mulţime de ţărani săraci”, spre a reprezenta puritatea, curăţenia morală şi demnitatea aliatului de nădejde al clasei muncitoare. Săracă şi frumoasă (onorînd astfel eterna şi fascinanta tradiţie păşunistă), împodobită cu un păr bălai (de înger) şi cu un nume de basm (care a făcut o mare carieră în poezia militantă a vremii), „fata cu codiţe, subţirică”: Tăiase peste holde înspre sat, / Că o dureau picioarele, săraca / Plecase-n zori de zi la secerat / Şi se-ntorcea acum să mulgă vaca.

De cealaltă parte, spre a adeveri monstruozitatea clasei avute, se află un zmeu fioros cu ochi de hultan şi apucături de năvrap, adică un fecior de chiabur: Tocmai atunci ieşi dintre ogoare / Feciorul unui vechi chiabur, călare / Venea pe drum de ţară, dinspre luncă, / Pe unde-avea nişte cosaşi la muncă. // Venea la trap, plecat peste oblînc / Şi calul lui creştea tot mai aproape. / Ileana se lăsă în jos, adînc, / În lanul des, ca-n fundul unei ape (...) // Dar ochii lui de pasăre de pradă / În care-şi răsfrîngea apusul focul, / O şi zăriră, şi-nsemnară locul. / Calul-nota prin spice ca-n zăpadă.

Şi iată-ne în preajma faptei necreştineşti care a dat literaturii motivul „păcatului boieresc” şi gurii satului – subiectul „batjocorirea fetei mari”. Deznodămîntul păcatului e cunoscut şi tipic: fata îşi ia viaţa, nemaisuportînd ruşinea, bărbatul plăteşte, fuge, minte şi scapă, suportînd ruşinea. Ticăloşia aceasta a bogatului a aprins constant mînia populară şi e de înţeles interesul poetului-agitator pentru astfel de situaţie care intră în reţeta sigură a urii. Ne aflăm, însă, într-o epocă revoluţionară şi Demostene Botez găseşte o altfel de rezolvare a conflictului, una pilduitoare şi demnă de veacul răsturnărilor violente: Mai tare, mai aproape, mai aproape... / Şi din săcara cu tulpina coaptă / Ileana se-nălţă deodată, dreaptă. / Nici nu-ncearcă să fugă ca să scape. / Simţi suflarea caldă pe obraz, / Şi-o mînă ca de orb ce-o căuta. / Văzu o clipă calul care sta / Cu frîul atîrnîndu-i de grumaz. // Nu a putut nimic să spună / Îşi încordă întreaga ei făptură. / Era numai obidă, era ură. / Şi secera-i sclipi, – o semilună! / Nu spune-adevărat acel ce zice / Că secera nu taie decît spice.

Astfel, povestea nu e una oarecare, ci una exemplară. Poetul vrea să spună că aceasta e calea, singura cale prin care se poate pune capăt nemerniciei fără margini a bogaţilor. Poezia este exact ce se doreşte a fi: un text de instigare la faptă. O faptă întrucîtva justificată de morala naturală şi, cum aflăm din partea a doua a poeziei, aprobată şi integral acoperită de justiţia populară, la tribunalul unde Ileana a venit la judecată, / Să-şi povestească viaţa ei curată, / În faţa judecăţii populare.

Atmosfera din sala judecăţii este îmbietoare, caldă, aş zice chiar încurajatoare: La masă sus sînt oameni de ai ei / Şi chipul i se umple de lumină. / E-un muncitor venit de la uzină, / Şi-n cele două părţi, două femei. (...) // Vorbea ca niciodată, fără teamă. / Simţea că n-are-acum de ce se teme, / Că asesoarea cu păr alb de vreme / O asculta atentă ca o mamă. // Şi parcă ochii umezi ar fi plîns. / Iar asesorul petrecînd în gînd / Atîtea nedreptăţi, de nu ştiu cînd, / Avea pe masă mare, pumnul strîns. // Pe băncile-orînduite-n spate / Poporul asculta povestea fetei, / Înţelegînd din vorba ei ce sete-i / De-o judecată dreaptă, de dreptate.

Cititorii primesc astfel un mesaj lipsit de ambiguitate: înfruntaţi şi nimiciţi fără teamă duşmanul de clasă, întrucît justiţia însăşi e o justiţie de clasă, care pune în drepturi numai „adevărul” de clasă.

Pregătind parcă, în tradiţia sovietică a lui Pavel Moruzov, noi promoţii de delatori universali, în primii ani ai regimului, pînă şi cîntecele de leagăn instigă la ură: Dormi, odorul mamii, pui / Muguraş de lume nouă; / Vîntul bate, pîine nu-i, / Doar ciocoii dorm sătui / – Frînge-i-aş în două / Dormi, odorul mamii, dor, / Ochii-s grei de gerul lumii; / Dar nu-i gerul tuturor, / Că li-e cald boierilor / – Pe pustie du-mi-i. / Dormi, odorul mamii, cer, / Vine-o vreme şi răsare: / Fără semn pentru boier, / Fără foame, fără ger, / Numai grîu şi soare. (Eugen Frunză, Cîntec de leagăn în iarna de după război)

„Ura împotriva imperialiştilor aţîţători la război şi a lacheilor lor”

O ţintă majoră a poeziei propagandei a fost pînă foarte tîrziu imperialismul, care, în viziunea autorităţilor române subordonate Moscovei, sprijină prin toate mijloacele forţele reacţionare din interior şi se opun marşului inexorabil spre progres şi libertate al popoarelor. Pentru că, imediat după războiul în care anglo-americanii fuseseră aliaţii Kremlinului (categoria „tovarăşi de drum”), Statele Unite şi modul de viaţă american au reprezentat pentru toate categoriile sociale româneşti o atracţie irezistibilă, trebuia iniţiată şi la noi o campanie viguroasă de denigrare a realităţilor de peste ocean. Temele şi intensitatea ponegririi erau fixate de Moscova, ca parte a unei supercampanii orchestrate de serviciile de informaţii sovietice, cu ajutorul, discret finanţat, al sindicatelor, al presei comuniste şi criptocomuniste din Occident, al intelectualilor manevraţi şi cumpăraţi şi al unei reţele uriaşe de comitete, comisii, foruri, fundaţii, organizaţii avînd ca nobil şi unic scop salvgardarea păcii.

În poezia cu un titlu cam fără noimă Culoarea roşie şi neagră, Radu Boureanu pare mobilizat să veştejească miturile bunăstării, democraţiei, libertăţii şi toleranţei americane: La New York totul e frumos, / Nu sînt copaci şi nu sînt ciori, / Păduri în piatră cresc spre nori, / Şi în pădurile de piatră, / Stau buldogi graşi pe bani şi latră. // La New York totul e frumos, / Eroi apar, eroi se sting, / Copii născuţi pentru Sing-Sing / Pe străzile ca o pelagră; / Un sînge galben de carate / Pulsează-n fiecare building, / Dar în City sînt blestemate / Culoarea roşie şi neagră. // Steaguri de foc desfăşurînd / Popoarele în marş de soare, / Sau neagra ură-n care-i strîng / Pe cetăţenii de culoare; / Îi chinuie ca o pelagră / Culoarea roşie şi neagră.

De la jumătatea poeziei ironia se căzneşte să treacă în sarcasm, spre a deveni, propagandistic, mai percutantă: În alb palat la Washington / Stau democraţii de carton, / Din ghem de ură ţes o plasă, / Pe Ares iar să-l prindă-n leasă. / Au pus un paravan cetăţii / În port, Statuia Libertăţii! / Şi după-nalta ei minciună, / Strigoi yankei urlă la lună / – Îi chinuie ca o pelagră / Culoarea roşie şi neagră. / La New York totul e frumos, / Nu sînt copaci şi nu sînt ciori, / Doar negri în spînzurători / Din Oregon pînă-n New Jersey... Antipatia aceluiaşi poet nu-i ocoleşte nici pe „graşii olandezi” confruntaţi în Indonezia cu o mişcare anticolonială finanţată de Moscova: Din Amsterdam, Din Rotterdam, / Graşi olandezi priveau pe geam, / Trişti olandezi de spleen mînaţi / Cu ochii de lacrimi înstelaţi, / Oftau spre pajişti de lalele, / Bolnavi de spleen în vechi castele. / Sub crucea morilor de vînt, / Visau oceane verzi, pămînt, / Şi pe ocean de catifea / Ce larg corăbii legăna, / Slujind pe marea lor stăpînă / Cu zîmbet gras pe-obraz de lună, / Duceau sub cer indonezian, / Chemat în pofte şi-n ochean, / Moartea ascunsă-ntr-o lalea. / Duioşi şi graşi florari flamanzi, / Morari ce moarte măcinaţi, / Piraţi moderni intrînd în port, / Ascundeţi steagul cap de mort...

Astfel de versuleţe cu vagi urme de muzicalitate simbolistă sînt biete răutăţi infantile fără cine ştie ce ecou. Nu au nici pe departe virulenţa şi puterea de mobilizare a celor menite să înfiereze intervenţia din Coreea (sub egida ONU) a „călăilor americani” şi nici ştiinţa manipulării sentimentelor probată de proaspeţii condeieri ai propagandei din speţa lui Dan Deşliu şi Eugen Frunză. Aceştia se folosesc de informaţii distorsionate, filtrate deja de agenţia T.A.S.S., sau pur şi simplu inventate fără jenă de serviciile de diversiune care subordonau integral presa de stînga şi diversele comitete şi organizaţii internaţionale de apărare a drepturilor şi libertăţilor „oamenilor muncii de pe tot întinsul globului”. Două poezii redactează cu furie Dan Deşliu sub impresia unei astfel de ştiri care denunţa reprimarea sîngeroasă a unei rebeliuni a prizonierilor nord-coreeni din insula Kociedo. În Steagul, interesează doar versurile direct instigatoare în care se recunosc trucurile stilistice şi sursa efectelor. Se mizează pe violenţa calificativelor, pe vituperări de tip jurnalistic, pe blamul clişeizat. „Ucigaşii plătiţi”, „mercenarii morţii”, „borfaşii-n uniformă”, adică militarii americani (care cu numai cîţiva ani în urmă salvaseră Europa, Uniunea Sovietică şi, la urma urmei, comunismul însuşi), vin spre prizonieri „în scrîşnet de maşini blindate”, în şiruri numeroase / purtînd în mîini unelte de omor. Nu arme, ci „unelte de omor”, nu ostaşi, ci criminali, nu confruntare, ci masacru. Seriile de antiteze intră degrabă în dispozitiv. De o parte, aşadar, o armată înarmată pînă-n dinţi şi disproporţionat de numeroasă, de cealaltă parte, prizonierii famelici avînd drept arme doar un cîntec revoluţionar şi un steag roşu: Şi n-aveau arme cei din faţa lor... / Dar din barăci, din şanţuri mocirloase, // Spre zare înălţau prizonierii / Un cîntec viforos de partizani / Şi tremurau călăii-americani / Ca pălăria-n vîntul primăverii...

Se face, evident, apel la setul consacrat de imagini care stîrnesc de regulă instinctul de protejare a celor slabi şi curajoşi, cei năpăstuiţi fiind întotdeauna de partea dreptăţii: Făr-a privi, trăgeau orbeşte zbirii: / Îşi revărsau cartuşele, puhoi, / În cei ce apărau cu pumnii goi / Mîndria şi onoarea omenirii.

Educat şi modelat de producţiile Mosfilm de război, cititorului simplu nu-i va fi fost greu să se simtă de partea celor ce se hotărăsc să apere cu preţul vieţii steagul roşu de luptă, precum ostaşii sovietici la Stalingrad: Zbucnir-atunci în iureş bolovanii / Şi se făcură arme-n palma grea, / Parcă pămîntul însuşi ridica / Puterea lui, să spulbere tiranii. / Cădea un luptător – săreau o sută / Să facă strajă roşului drapel, / Victoriei ce strălucea în el, / Din slava lui Octombrie născută.

Cazul „Kociedo” e reluat în poezia cu acelaşi nume, compusă, aceasta, în amfibrahi (ca şi imnul R.P.R. Zdrobite cătuşe în urmă rămîn...) şi în alt registru stilistic. Textul ei, scutit de relatarea „poveştii”, e imprecativ şi de o neobişnuită vehemenţă, vehemenţa şedinţelor de excludere din Partid. Chemaţi în faţa instanţei Istoriei, yankeii sînt tocaţi mărunt, ocărîţi frenetic şi osîndiţi pe vecie într-un rechizitoriu care sporeşte cu noi argumente agravante amploarea crimei. Li se pun acum în seamă hăcuirea femeilor şi omorîrea copiilor. Pruncii sînt împuşcaţi bestial, „în fragede frunţi”, iar mamele – trecute prin tăişul baionetelor care le vînează insistent ochii: Yankei, adevărul nu-l ţineţi în loc / Sub sîrma ghimpată! / El masca vi-o smulge cu mîna de foc / Şi lumii o-arată! / Popoarele toate adînc vor privi / Şi ţine-vor minte / Pe cei ce din fragede frunţi de copii / Făcutu-şi-au ţinte, / Pe cei care-n ochii atîtor femei / Izbit-au cu sete, / Grăbiţi să răpună / Lumina din ei / Sub reci baionete... / Văzînd că puterile păcii răzbat / Prin vălul minciunii, / Aţi tras în viteji ce nu s-au plecat / În faţa furtunii. / În ziua de mîine aţi tras, lefegii!

Paranteză. S-a dovedit în timp (să ne amintim de textele săseşti de denigrare a lui Vlad Ţepeş, de momentul Timişoara 1989, de televiziunea lui Saddam prezentînd bombardamentele americane) că nimic nu întărîtă, nu emoţionează mai intens, nu ajunge mai repede la sufletul oamenilor simpli (nu alţii decît cei vizaţi de autorii poeziilor agitatorice) ca imaginea copiilor sfîrtecaţi şi a mamelor disperate. Pentru ca reţeta să aibă succes instantaneu şi indignarea să se prefacă în ură, imaginea cu pricina ar trebui completată cu aceea a cruzimii inventive şi inutile şi cu dovezile concrete ale lipsei de respect pentru morţi. Cît de mic ar fi fost în realitate numărul atrocităţilor, al violenţelor sîngeroase, el trebuie multiplicat fără teama ca autorul informaţiei să fie socotit mincinos: scenariile întemeiate pe genocid sînt totdeauna credibile. E recomandabil, apoi, ca raportarea „cazului” să fie pusă sub semnul demascării unei încercări de muşamalizare a lui, dezvăluirile fiind şi ele mereu binevenite, întrucît împrumută ceva din puterea de atracţie a misterului. Profesioniştii diversiunii sînt creatori de emoţii şi, din acest punct de vedere, nu se deosebesc de poeţii agitatori ai primilor ani de comunism.

Poezia Act de acuzare de Eugen Frunză pare a respecta punctajul unui manual de diversiune şi manipulare, chiar dacă e consecinţa, poate, a unei indignări reale (a unui ins, la rîndul lui, „influenţat pozitiv”). Ea îşi anunţă de la început, într-un text de escortă, sursa: „Citind Raportul Comisiei Internaţionale a Femeilor care dezvăluie neînchipuitele atrocităţi săvîrşite de trupele americane în Coreea”. E o sursă credibilă – un raport oficial al unei comisii care, fiind internaţională, e obiectivă şi, fiind formată din femei, e demnă, nu-i aşa?, de tot respectul. Astfel de informaţii nu-l pot lăsa nepăsător nici pe omul obişnuit. Cu atît mai mult pe poetul militant care, oţărît şi scandalizat, aleargă cu raportul în mînă pe străzi şi prin parcuri, anunţînd infamia şi clamîndu-şi furia: De cîte ceasuri recitesc mereu / Acest protest al secolului meu? / Însîngerate cifre, sfîşiind, / Cum aş putea în vers să vă cuprind? / Cum aş putea în vorbe să o strîng / Ne-nduplecata ură din adînc? / Citesc... Amiaza urcă spre amurg. / În parc, alături, cîntecele curg... / Şi e aşa, de-mi vine nu ştiu cum, / Să ies strigînd, cu foaia asta-n drum / Să o citesc oricărui trecător, / S-o tălmăcesc în graiul pruncilor. / S-o urc pe cea mai-naltă din clădiri, / Să strig: citiţi, citiţi din fir în fir. / Şi de vi-i drag un zîmbet omenesc, / Urîţi cumplit pe-acei ce-l pîngăresc! / Urîţi! Urîţi! Căci nu-i nimic mai sfînt / Ca ura – straja vieţii pe pămînt.

Chipul răvăşit al poetului rătăcind cu o foaie-n mînă printre oameni, agitaţia lui neobişnuită, gesturile exagerate şi amploarea indignării sînt menite să crediteze spusele lui cu intenţie exhortativă: Citiţi: treizeci de mii. Şi număraţi: / Treizeci de mii de oameni sfîrtecaţi, / Nu vezi clădiri, nu-s glastre în cerdac: / Pe-aici trecu bărbatul ăstui veac. / Aici rîdea în soare un oraş... / Pe-aici trecu yankeul ucigaş. / Citiţi cu glasul rar: cincizeci de mii. / Sînt oameni! Oameni îngropaţi de vii. / Erau ţărani, pescari cutezători. / Iubeau cîmpia, valul sclipitor. / Orezu-i ars de bombe, şi pustiu / E ţărmul vechi sub cerul fumuriu. / Aici cîntau codane şi flăcăi... / Pe-aici trecură hoarde de călăi.

Odată luate aceste măsuri ce ţin de „politica imaginii” poetului, nici măcar umflarea de la o strofă la alta a cifrei celor ucişi nu mai sare în ochi. Şi tot astfel, cu puţin efort pot fi inventate scene care să ilustreze principiile unei manipulări izbutite: Citiţi: un băieţaş, un ţînc peltic, / Privea-ngrozit alături de bunic. / În faţa lor barbarii chinuiau / Un trup de om, cu ţinte-l ţintuiau. / S-a repezit, ţipînd, către mişei... / L-au fulgerat trei gloanţe de yankei... / Citiţi: n-avea mai mult de patru ani / Copilul spintecat de-americani. / Doar patru ani... şi mii şi mii ca el / Căzură pradă glonţului mişel. / Doar patru ani... Iar mama, douăzeci. / I-au aruncat cadavrul într-un beci. / Cei şapte fraţi sînt morţi! Şi doi nepoţi. / Şi tatăl mort. Şi morţi vecinii toţi. / Le-au pus în gură un cartuş dum-dum... / Citiţi, citiţi! Printre ruini şi scrum / Un puţ stingher a mai rămas, ferit, / Ca un mormînt uitat, neînvelit. / Aici în puţ, zac oameni, fraţii mei! / Pe-aici trecură hoarde de yankei. / Citiţi, prieteni, tot, din fir în păr: / Nu e coşmar, e crudul adevăr, / Citiţi-l, oameni, recitiţi mereu / Acest protest al secolului meu...

Cumulului de imagini terifiante i se adaugă, apoi, salve de exhortaţii, rafale de îndemnuri la răzbunare, de formule incitatoare repetate obsesiv pînă la ultimul vers al poeziei. Şi, din loc în loc, în articulaţiile textului (ca spre a influenţa subliminal) e postat cuvîntul yankei, asociat celor mai grele dintre numeroasele injurii proferate de poetul revoluţionar. Un cuvînt care stîrneşte şi astăzi o antipatie ce pare greu de explicat.

Şi Veronica Porumbacu recurge la o asemenea reţetă infailibilă de preparare a urii, în componenţa căreia intră, în chip obligatoriu, motivul uciderii pruncilor şi imaginea mamelor îndurerate. Persoană cultivată, ea va pune poeziei Baladă un motto din Goethe (Şi tatăl goneşte prin noapte şi vînt / Copilul în braţe l-aude plîngînd...), adoptînd chiar schema din Erlkönig. Numai că tatăl devine mama coreeană, iar duhurile rele vin în uniformă americană: Sînt prunci şi bătrîni şi femei în oraş. / Se sparge deasupra un nor ucigaş. / Pe străzile-n flăcări adînc măcinate / O mamă îşi saltă copilul în spate: / „Fugim în pădure!”. Drum greu se întinde. / Pe ceafă, ea simte-n văzduhul fierbinte, / În umbrele-nalte, sfioasa suflare; / O boare uşoară urca dinspre mare. / „Curînd ţi-oi aşterne un pat în ferigi... / Aşa. Te ţii bine? Ieşim noi de-aici.” / „La tata-n pădure?” Fugind din Phenyan, / O mamă vorbea cu-un copil coreean. / Pe drumul lor aspru şi piatra, uşor, / Le-aşterne sub talpă un fraged covor, / Şi parcă pămîntul foşneşte-napoi, / S-aducă pădurea spre ei amîndoi, / Şi soarele cade în munţii cei mari, / s-ascundă în noapte, grăbit, pe fugari. / Bat gloanţe. Copilul în vorbă se prinse: / „De ce nu e frig?” „Pădurea se simte.” / Din nou el întreabă: „Nu-i tata pe creastă?” / „Ba nu, e un brad din pădurea albastră.” / Deodată icneşte: ea nici n-a ştiut / Ce greu e copilul: flăcău a crescut? / Dar mama-i săgeată prin vînturi zburînd / Şi iat-o-ntre brazi şi ostaşi în curînd. / „Aici îţi aştern un pat în ferigi, / Cu-o stea lîngă tine şi-un mic licurici.” / Tăcere adîncă, de parcă-i de-un veac. / Tac: codrul, ostaşii. Dar ochii nu tac. / Ea greu descleştează mînuţa-i de gît / Şi strînge un trup fără viaţă. Atît...

Pentru Veronica Porumbacu, Goethe a fost un răsfăţ şi, pentru epocă, poate chiar pretextul unui soi de curaj estetic împărtăşit colegilor de generaţie. Lui Victor Tulbure îi e de-ajuns să-şi amintească schema narativă şi momentul culminant ale unui film sovietic cu partizani pentru a închipui o scenă de tortură într-o poiană vietnameză. Zoia Kosmodemianskaia devine... Fata din Vietnam, care: sub steagul celor optsprezece ani / Fu partizană printre partizani.

În intenţia ei mobilizatoare, poezia contează pe reacţia pe care o stîrneşte tabloul schingiuirii sălbatice a unei fiinţe pure şi demne, supuse unui crescendo de suplicii barbare: De sîngele-i udă iarba în poiană. / Au prins călăii dîrza partizană. / N-au fost pe lume verigi şi baionete / Din coasta ei să muşte mai cu sete. / Dacă-i zdrobiră gleznele pe roată, / Din ea o vorbă n-au putut să scoată. / Şi dacă ţeasta i-au izbit de vatră, / Le răspundea tăcerea ei de piatră. / Cu barda-i retezară mîna stîngă – / Cumplit creştea tăcerea mai adîncă. / Mai aprig, barda, dreapta i-o răpuse – / Mîna căzu, dar şoapta nu i-o smulse. / În adîncimi numai de ea ştiute / Privea cu fruntea sus, cu buze mute. / Fierbinte sînge şiroia în iarbă / Şi-n iarbă prinse sîngele să fiarbă. / Atunci vorbi. Îi ţintui cu ura. / ... Şi-i astupară cu ţărînă gura...

Şi ideologul moscovit Mihai Novicov se precipită să intre în grupul incitatorilor profesionişti şi, cuprins de chinurile facerii, se străduieşte să-şi rostească furia într-o limbă ce-i joacă feste. Crima imperialistă pare a fi una asemănătoare cu aceea de care se cutremura Veronica Porumbacu (e o crimă-stas, crima perfectă pentru propagandă). În varianta lui (care are aceeaşi sursă de inspiraţie – o informaţie din presa de partid sovieto-română), e ucisă şi mama odată cu copilul şi nu oricum, ci de aceeaşi baionetă (o baionetă, întrucît glonţul e abstract şi anonim).

Mai toate strofele sfîrşesc cu strigătul care dă şi titlul poeziei: Răzbunare! Obişnuit cu indicaţiile preţioase venite de la Răsărit şi la zi cu tot ce mai cloceşte estetica sovietică, criticului nu-i prea prisoseşte imaginaţia. Negăsind altă soluţie de amplificare şi instigare, el o pune pe moartă să-şi scoată baioneta din piept ca să-i poată da indicaţii testamentare în trisilabic amfibrah: Femeia-mi apare în cale. / Zăresc şi pruncul lipit de spinare. / Femeia e moartă. Dar ochii vorbesc. / Un singur cuvînt: răzbunare! / Ea scoate din piept baioneta, spunînd: / „Poete, nu cer îndurare”. / Femeia e moartă. Dar ochii vorbesc. / Un singur cuvînt: răzbunare! / „Priveşte oţelul şi spune ce-a fost. / Copilul ce-ţi spune, ascultă. / Cuvintele multe aici nu au rost, / Povestea e simplă şi scurtă: / Din inima mea, pînă-n inima lui / Oţelul făcu o cărare... / Cît sînge a curs... Nu asta s-o spui... / Tu scrie atît: răzbunare! / Vezi vîrful oţelului? E înnegrit... / E sînge de prunc... ca şi sîngele ţării” / Şi piere femeia... Spre ziaru-nroşit. / Privesc în tăcerea-nserării... / Da, ştiu. Cît în pieptu-mi simţi-voi arzînd / A inimii vii frămîntare, / Nu, n-am să-ncetez să repet un cuvînt, / Cuvîntul cel sfînt: răzbunare!

Eugen Frunză lega sfinţenia de ură, Mihai Novicov – de răzbunare, şi amîndoi par să-şi tragă preceptele demonice din Evanghelia Roşie a lui Kniazev.

Nu numai imperialiştii anglo-americani atrag ca un magnet imprecaţiile proferate de poeţii comunişti însetaţi de ură şi răzbunare, ci şi toţi cei care, într-un fel sau altul, le fac jocul. Pînă la moartea lui Stalin, cel mai hulit dintre aceştia este Iuda-Tito. Simpla lui prezenţă la Belgrad ofileşte oraşul şi-l preschimbă în „regatul spaimei şi spînzurătorii”. Tot ce atinge Iuda-lacheul e blestemat să agonizeze şi să moară. 1 Mai la Belgrad (în poezia cu acelaşi titlu a lui Mihu Dragomir) nu mai e binecunoscutul prilej de veselie muncitorească luminoasă din ţările lagărului socialist: Nu-i primăvară. Negru evantai / Acoperă Belgradul ars de jale. / Şi doar patrule, de întîiul Mai, / Mai bocănesc pe uliţele goale. // Şi-acum, cînd liberi, noi păşim, cîntînd, / Cu flamuri largi de muncă şi victorii, / Acolo-n munţi şi în păduri, afund, / Se scriu cu sînge crîncene istorii. // În Belgradul tăcut, ca-ntr-un ochean / Priveşte Tito, mîndru de ispravă. / Şi din balcon, trimis-american / Priveşte-oraşul oferit pe tavă.

În logica de acum ştiută a unor astfel de acumulări de imagini sumbre se trage linie şi, după nelipsitul „zadarnic”, se anunţă profetic furtuna care va mătura acest putregai al istoriei: Zadarnic cearcă-al Iudei putregai / Să ofilească vieţii noi răsadul. / Da! Nu-i departe ziua de-ntîi Mai / Cînd va păşi, la cot cu noi, Belgradul.

Mai spurcat la gură şi mai întărîtat, maghiarul Imre Horvath îl înjură cu sete şi îl scuipă pe trădător, îndemnîndu-ne să-l urîm şi prevestindu-i, cu o voluptate crudă, un sfîrşit mussolinian: În temniţă-i la locul lui tîlharul. / Spionul ştreangu-şi merită cu vîrf / — Dar spune-mi tu, ce merită murdarul / Călău, făcînd pe şeful, grasul stîrv / Ce şi-a vîndut nu numai ţara-ntreagă, / Ci însăşi pacea lumii, la obor? / De mii de ori ne crească ura-n vlagă, / Cînd dăm în ucigaşul trădător. / Călăul Tito-i gîde peste gîzi, / Cu mult mai mîrşav decît toţi: un laţ / Onoare-ar fi pe graşii-i umeri hîzi; / Ştreangu-i pentru mai micii vinovaţi, / Nu-i lesne tigva să i-o sfarmi jivinii, / Dar ura noastră pe-asasini i-abate. / Sfîrşească-aidoma lui Mussolini / Şi zboare-i vîntul oasele spurcate!

Poezia se numeşte Crunt să-l urîm şi a fost adaptată în română de Eugen Jebeleanu fără eforturi, întrucît, cu siguranţă, fusese scrisă în limba universală a socialismului.

*

Imaginea desfigurată propagandistic a „călăului Tito” servea de avertisment tuturor celor care cutezau, în interiorul lagărului socialist, să-şi apere interesele naţionale împotriva expansionismului sovietic. „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Iar cine nu mai e cu noi ne e de două ori duşman. Însă nu e greu să realizezi că fostul erou al războiului antihitlerist – stigmatizat acum sălbatic în vorbe – reprezintă, metonimic, tot pe imperialiştii anglo-americani cărora, în viziunea viclean maniheistă a Moscovei, Tito le făcea, chipurile, jocul. El nu era înfierat pentru dorinţa de a nu se lăsa tutelat de Stalin, ci pentru atingerea lui de Răul imperialist. Era, din perspectiva fundamentalismului comunist, un eretic prin gura căruia şuieră vorbele Diavolului şi care trebuie demonizat, arătat adică în adevăratul, respingătorul lui chip şi apoi nimicit. Cititorii erau îndemnaţi să privească spre el şi să vadă, sub deghizamentul de erou, făptura satanei imperialiste. Aşadar, prin Tito (parte din întreg) era osîndit tot imperialismul anglo-american.

Cam la fel se întîmplă şi cu tema „luptei pentru pace”, care a avut la noi o mare carieră. Nu un pacifism imparţial, ci tot o bătălie împotriva imperialismului însemna, în fond, „lupta pentru pace” şi, sub acoperirea faptei puse în slujba umanităţii, poeziile cu astfel de subiect răspîndeau ură, înfierau, osîndeau. La jumătatea anilor ’80, cînd sovieticii erau pe punctul să piardă cursa înarmărilor, s-a dat semnalul declanşării unei astfel de campanii pentru pace. Sub pretextul salvgardării umanităţii, serviciile reunite ale propagandei ţărilor comuniste au încercat să oprească declinul imperiului roşu, prelungindu-i agonia. A contribuit la proces şi propaganda lui Ceauşescu (însuşi Adrian Păunescu s-a agitat să scrie cîteva poezii pentru pace), care încercase şi izbutise ani la rînd să ne arate că alţii sînt duşmanii seculari ai României.

Aşadar, în poeziile anilor ’50, „lupta pentru pace” era în esenţă (şi nu altfel decît mişcarea antiglobalizare de astăzi) una antiamericană – şi la fel de înveninată şi de violent incitatoare ca şi celelalte întemeiate strict pe ură şi răzbunare. Pacea nu se cerşeşte, se cucereşte – credea Stalin – şi astfel Scînteia anunţa, pe la 1950, că G.A.C.-urile au devenit posturi de luptă pentru pace şi că „fierbe de ciudă chiaburul cînd vede cum se întăreşte lupta pentru pace”. Titlurile ziarelor sînt, de altfel, explicite în privinţa faptului că, în viziunea stalinistă, politiceşte, nimic nu poate fi pentru ceva fără a fi, în acelaşi timp, împotriva a ceva. Încît „luptăm pentru pace, opunîndu-ne lui Tito şi titoismului”. E de-a dreptul surprinzător pentru cititorul de astăzi al poeziilor pentru pace din epocă să constate că intră într-o lume a duşmăniei şi intransigenţei, a vigilenţei paranoice, a comenzilor de război, a îndemnurilor la dîrzenie, necruţare şi nemilă. Cei ce sînt interesaţi de stratagemele manipulării propagandistice vor observa că aceleaşi vechi trucuri sentimentale şi aceleaşi tipuri de înscenări sînt folosite şi în cazul poeziei dedicate păcii pentru a răvăşi conştiinţe, a înteţi ura, a întărîta şi aţîţa.

Prototipul unui astfel de demers este Cîntecul de leagăn al lui Dan Deşliu, care vizează un public-ţintă numit în subtitlu (sau dedicaţie?!): „Mamei”. E, ca şi multe altele asemenea, o poezie în doi timpi: unei secvenţe paridisiace i se contrapune una infernală. De o parte, surîsul prin vis al „puiului de om”, somnul lui liniştit şi îmbietor, de cealaltă parte, uneltirile casapilor de popoare din gheena „Casei Negre”: Doarme liniştit un pui de om / Surîzînd poveştilor, departe... / Multe se petrec la el în somn, / Care nu s-au spus în nici o carte. / Poate-a smuls o rază dintr-o stea / Şi-au pornit-o razna peste lume, / Poate luna s-a făcut mărgea / Ori ciupercă, peste el anume... (...) / Fiindcă undeva, peste ocean, / Uneltesc casapii de popoare, / Plănuind să zvîrle fier duşman / În făptura ta neştiutoare!... / Urlă profitorii de omor / Dintr-o Casă Neagră de păcate: / Îşi tocmesc nevolnici trădători cu grămezi de aur, sîngerate...

Poeţii se silesc să compună tablouri de intimitate şi beatitudine casnică, să umple cadrul cu prunci cu ochii mari şi trupuri fragede (din nou frăgezimea şi nevinovăţia mielului mistic!). Şi nu pentru picturalitatea lor, ci pentru ca scenele de holocaust pe care le pregătesc imperialiştii şi le închipuie regizorii talentaţi ai propagandei să le producă cititorilor sufletişti strîngere de inimă şi înfiorare.

Pentru ca efectul de ordin sentimental-afectiv să fie consolidat şi scontînd, probabil, şi pe recitarea poeziei în „colectivele de oameni ai muncii”, în La masa verde (nelipsită din manuale cîţiva ani la rînd) Maria Banuş procedează didactic (adică pe înţelesul celor mulţi), distribuind secvenţele antitetice în replicile pe care le schimbă actorii morţii şi ai vieţii la masa verde a istoriei: La masa verde, faţă-n faţă, / Cer unii moarte, alţii viaţă. / Într-un cătun o mamă-şi laie / Copilul gol peste-o copaie. / Celor cu moartea, ea le spune: / „Ochii lui dulci ca două prune!” / Războinicilor ea le zice: / „Umerii lui, două arşice, / Trupul lui crud, un trup de miel. / Ce vreţi să-mi faceţi voi din el?” / În glasul vieţii, glasul ei: Noroade, prunci, bărbaţi, femei. / Şi glasul vieţii, glasul spune: / „Zilele, nopţile sînt bune, / Somnul, trezia, vindecarea, / Locul de muncă, drumul, marea...” / Deasupra focului domol, / Jupînii corbi dau rotocol. / Ei spun: „Să nu mai fie vetre / Să fie zgură, hoit şi pietre.” / Ei spun: „Suflarea să le-ngheţe.” / Ei spun: „Ne trebuie ospeţe.” / Ospeţe mari, de cuscri, veri, / De corbi zarafi, de corbi bancari. / Stăpîn să fie numai corb / În cîmp de scrum, în cîmpul orb / Şi la ospăţ s-avem făclii, / Grămezi de aur, mii de mii.

Nu e un simplu joc al contrastelor, căci această acumulare de tensiuni şi de imagini ale primejdiei şi spaimei are un singur scop: pregătirea catharsisului. Cineva, o voce vibrantă şi fermă, articulează un Nu! colosal şi, vorbind în numele mulţimilor cinstite, anunţă liniştitor că există ac de cojocul aţîţătorilor de război. Cititorii pot respira uşuraţi: „nărăviţii la măcel”, „haitele de negre zburătoare” din poezia Mariei Banuş vor fi striviţi de o horă muncitorească şi ţintuiţi de o strigătură transnaţională: Cu nărăvitu la măcel / Ştim să vorbim în chip şi fel. / Dar ştim noi mai ales un leac, / Cu care să venim de hac. / Horă de braţe muncitoare / Legată strîns peste hotare. / Un joc ştim şi-o strigătură, / Ce trece foc din gură-n gură. / „Nu sîntem carne de ospeţe! / Să stea corbii şi să-nveţe!”

Pentru Dan Deşliu (în poezia amintită mai sus), provocatoare de catharsis e simpla lucire a steagului sovietic care evocă numele zeului salvator, a zeului de la Răsărit: Dar se tem netrebnicii cumplit / Şi le-ngheaţă urletul bezmetic, / Cînd zăresc lucind spre Răsărit / Glorios, stindardul sovietic! / Neclintit e straşnicul zăgaz / Care frînge negrele năvale, / Luptător al păcii, pururi treaz, / Chezăşia primăverii tale... / Sub lumina roşului drapel, / Biruind ca să te-nvolburi tu / Le-om răpune pofta de măcel, / Le-om striga nemernicilor: „Nu!”

* * *

În această parte a studiului am avut în vedere numai produsele poetice din anii „stalinismului integral”, cărora le-am acordat un număr nepermis de mare de pagini nu pentru a-mi oferi răgazul necesar descoperirii pîlpîirilor artei, ci pentru a putea defini specia – tratată, în genere, cu superficialitate la noi – a poeziei agitatorice.

Adoptînd mijloacele retoricii manipulatorii, poezia de partid face parte din categoria discursurilor de persuasiune în masă şi, introdusă în ecuaţia, totdeauna revelatoare, a actului comunicativ, poate profita de simplificările benefice ale analizei semiotice (căreia i-am împrumutat, fireşte, doar schemele, nu şi limbajul). La cererea editorului am ilustrat acest fel de poezie (numită, adesea şi impropriu, proletcultistă) cu lungi citate pentru ca noile generaţii de cititori – care au început să se îndoiască de existenţa însăşi a terorii comuniste – să realizeze proporţia fenomenului de îndoctrinare şi îndobitocire. Din aceleaşi considerente am folosit cîteodată în text formulele specifice epocii şi sintagmele limbajului de lemn, uneori marcate grafic, alteori evidenţiate ironic prin intermediul stilului indirect-liber. Totuşi, la sfîrşitul acestui capitol, dezgustat de amploarea degradării poeziei şi uimit de întinderea infecţiei, pot spune că aş fi preferat să dedic fenomenului doar cîteva rînduri.