B. Propaganda prin proză

Acordăm atenţie şi prozei publicate în primii ani ai sovietizării României şi ai comunismului fundamentalist pentru că ştim că oroarea pe care şi azi, după o jumătate de secol, ne-o inspiră ea stă la originea felului bizar în care a evoluat proza românească pînă foarte tîrziu, distanţîndu-se mereu de acest coşmar. Ea e alcătuită dintr-o puzderie de pamflete, reportaje „literare”, schiţe, nuvele şi din cîteva (surprinzător de puţine) romane cu subiecte istoric-pedagogice şi social-propagandistice. În spatele acestor texte se află însă altele, uimitor de numeroase, aparţinînd criticilor de serviciu care, amendînd neobosit fiecare infimă abatere de la canoanele realismului socialist, se constituie în falanga atotputernică a inchiziţiei locale strict subordonate celei moscovite.

Pe toate căile posibile, scriitorii erau îndrumaţi de către „activiştii de pe frontul ideologic” să abordeze tematica majoră a prezentului, „să oglindească marile transformări din industrie şi agricultură, munca fremătătoare de pe şantiere”, dezvăluind în toată măreţia ei activitatea revoluţionară a organizaţiei de partid. Eroul central trebuia să fie comunistul – omul nou, muncitorul înaintat, ţăranul care a înţeles sensul vieţii noi şi a păşit hotărît pe drumul luminos spre socialism. Trecutul putea fi şi el „înfăţişat”, dar privit nu „obiectivist”, ci cu ochii prezentului revoluţionar; el reprezenta doar „lupta de veacuri a poporului împotriva claselor exploatatoare”.

O adevărată armată de experţi în „texte sacre” şi în subtilităţi dogmatice pîndea, cu ochi îngheţaţi de rechini, orice şovăire ideologică. Numele celor aflaţi în top în ierarhia lor secretă trezeau printre novici şi printre proaspăt convertiţi şoapte evlavioase şi fiorii spaimei: Horia Bratu, Zamfir Brumaru, J. Popper, Paul Georgescu, Al.I. Ştefănescu, Al. Oprea, Geo Dumitrescu (!), Cornel Regman, S. Damian, Victor Adrian, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, Ion Istrate, Mihai Gafiţa, Traian Şelmaru, Mihai Novicov, Petre Dragu, Ov.S. Crohmălniceanu, Mihnea Gheorghiu, Sorin Toma, Nestor Ignat, Vicu Mîndra, Eugen Luca, Vladimir Colin etc. Fireşte, aceştia aveau ca îndreptar suprem textele testamentare referitoare la artă ale celor patru mari clasici (Marx, Engels, Lenin, Stalin), dar nu puteau ignora setul de indicaţii transmise de la Moscova.

Indexul cu operele literare (occidentale sau burgheze şi imperialiste) periculoase, emanaţii ale diavolului, era conceput şi tipărit la Kremlin, iar pentru identificarea abaterilor mărunte sau medii de la sfînta credinţă, a actelor de nesupunere şi a deghizamentelor Satanei se putea folosi ghidul de uz curent Pentru realismul socialist în literatură şi artă (ESPLA, 1951), de unde nu lipsea textul citat adesea cu deferenţă: Frumosul este viaţa noastră, de V. Ermilov.

Monitorizarea producţiei realist-socialiste a fost atît de severă, încît literatura critică în necontenită fierbere, bătăioasă şi neobosită pe baricadele Revoluţiei, a sugrumat proza propriu-zisă care, nevolnică şi poticnită, se lăsa lesne sufocată. Nici nu apuca bine un text să fie tipărit la ESPLA (sau în una din cele cîteva reviste literare), şi stolul de hoitari se şi înfăţişa „în marginea lucrării”, punîndu-se pe treabă, adică răscolind măruntaiele victimei.

Observaţii „pe marginea prozei” cutare (întrucît chiar aşa se numeau multe din intervenţiile acelor vremuri) erau chemaţi să facă şi „oamenii muncii de la oraşe şi sate”, individual sau organizaţi în „colective” de cititori. Cu puhoiul articolelor lor şi cu luările de poziţie ţîfnoase publicate în Scînteia, Contemporanul, Viaţa Românească, Flacăra, Tînărul scriitor, Steaua, Almanahul literar, Urzica sau chiar în broşuri separate, importanţa criticilor în viaţa culturală a ţării a crescut disproporţionat şi disproporţionat de mare a rămas prestigiul lor încă patru decenii.

Cu aceste articole şi studii în faţă şi cu cele cîteva lucrări în privinţa cărora se întreceau în intransigenţă atotputernicii critici de întîmpinare, dar şi de ajustare (din mers, întrucît textele erau modificate uneori în funcţie de observaţii şi rezerve), să încercăm să vedem cum ar fi trebuit să fie proza perfectă în viziunea realist-socialistă (la început în faza antagonismelor ireductibile şi apoi în faza conflictelor neantagonice).