Proza conflictelor antagonice. Romanele luptei de clasă

O clasă muncitoare puţin numeroasă şi pînă tîrziu fără o minimă conştiinţă revoluţionară nu putea furniza prea multe subiecte pentru „proza nouă” a luptei de clasă. Despre grevele muncitoreşti de la Atelierele Griviţa din 1933 scrie ALEXANDRU JAR două romane: Sfîrşitul jalbelor (1950) şi Marea pregătire (1952). Respectînd doar schema cunoscută a conflictului de clasă, nu şi adevărul (pe care îl distorsionează în funcţie de indicaţiile conducerii Partidului direct interesate în legitimarea şi în construirea unui mit revoluţionar), cărţile sînt scrise rău. Autor şi al unor nuvele despre rezistenţa antifascistă, Alexandru Jar va dispărea o vreme din viaţa literară după ce, neînţelegînd intenţiile reale ale lui Dej şi esenţa regimului său, va ataca într-o plenară, imprudent, politica stalinistă.

ZAHARIA STANCU se numără printre scriitorii care, după 23 August 1944, au aderat rapid la politica Partidului. Dat fiind trecutul de informator al Siguranţei şi graţie oportunismului său funciar, a făcut-o cu un entuziasm util organelor şi propagandei în perioada dificilă a cîştigării depline a puterii. Ca executant frenetic şi fără scrupule al oricărei misiuni, va fi cooptat ca activist în Secţia de Agitaţie şi Propagandă a Partidului şi va fi desemnat preşedinte, în 1949, a proaspăt înfiinţatei – după model sovietic – Uniuni a Scriitorilor. Va avea ca prozator o evoluţie interesantă şi va contribui la refacerea credibilităţii literaturii române prin cîştigarea dreptului ei la biografism şi la subiectivitatea auctorială. Dar în 1948 – cînd apare, în prima variantă, romanul său Desculţ – a servit excepţional politicii Partidului, reflectînd precis şi explicit, ca într-o lecţie de istorie, conflictele antagoniste din lumea împărţită în clase a satului. Răscoala din 1907 pe care o evocă tezist romancierul, folosindu-se de contraste violente şi de trucuri sentimentale, capătă, prin simplificare, un sens justiţiar. Moşierimea hrăpăreaţă şi cinică nu putea naşte decît dorinţă de răzbunare şi violenţă. Formula care a trezit entuziasmul nenumăratelor condeie critice din epocă („Să nu uiţi, Darie!”) închide în ea ura şi spiritul de vendetă de care avea nevoie propaganda spre a deveni eficace într-o zonă încă necucerită – satul. Totuşi, numărul mare de secvenţe relativ independente, de microbiografii ţărăneşti, de scene cu caracter pitoresc scade întrucîtva această eficacitate propagandistică, întrucît ne face să uităm, pe parcursul lecturii lor, de înfruntarea taberelor pe cîmpul bătăliei de clasă. De aceea o să şi reluăm analiza cărţii în alt capitol – mai puţin întunecat – al studiului de faţă.

Mitrea Cocor. Pentru un scriitor ca SADOVEANU ajuns la sfîrşitul unei cariere prestigioase, în care e totuşi absentă coordonata politică (înlocuită cu gustul traiului dulce boieresc), adoptarea rapidă a unei atitudini „progresiste”, adică adeziunea la politica de rusificare, trebuie să fi constituit o decizie dramatică, poate cea mai dramatică dintr-o viaţă pînă atunci tihnită, cu împliniri numeroase şi puţine clătinări sufleteşti. Titlul conferinţei Lumina vine de la Răsărit (formulă care are o rezonanţă mai curînd masonică) l-a aşezat în ochii multora în rîndul conformiştilor odioşi şi al trădătorilor de patrie. De frică şi din oportunism, Sadoveanu va face curte ocupantului într-un fel voalat (prin volumul de proze Fantezii răsăritene, 1946) ori direct şi cinic (prin volumul de impresii de călătorie în U.R.S.S., Caleidoscop, 1946). Contribuie la campania demagogică de cîştigare a ţărănimii prin articole bine stipendiate, executate prompt la solicitările Partidului (la care aderase în secret). Însă se cuvenea ca marele scriitor şi omul de conştiinţă să-şi aducă obolul lui de prozator, deşi nu avusese răgazul nici să asimileze cît de cît doctrina marxist-leninistă şi nici să-şi adapteze habitudinile stilistice regulilor de fier ale realismului socialist. Din această combinaţie de neputinţe a rezultat Păuna mică (1948). Un grup de refugiaţi primiţi cu antipatie de ţăranii din Păuna reuşesc printr-o bună organizare a muncii să închege o unitate agricolă performantă pe un teren mlăştinos din Lunca Brăilei. Conducătorii lucrărilor de asanare au origini sănătoase şi biografii simbolice (un muncitor de la Braşov şi un combatant din Rezistenţa franceză). Întemeierea însăşi a unei aşezări noi şi a unei exploatări pe principii moderne are o valoare simbolică. Cam puţin, însă, pentru o literatură cu legi noi: conflictul de clasă e anemic, prea mulţi indivizi sînt binevoitori şi naivi.

Scriitorul acesta reprezentativ pentru literatura română şi care împrumuta credibilitate Partidului trebuia puţintel ajutat să-şi schimbe tabieturile narative. Semnatarul celebrului roman Mitrea Cocor (1949) se va lăsa îndrumat sau chiar pe alocuri înlocuit de alt condei sau de condeiele reunite ale unui conclav misterios de fabricatori de texte de partid. Primind girul sovieticilor (Medalia de aur a păcii), devenind o operă exemplară a realismului socialist autohton, cartea a rămas, pentru un deceniu şi mai bine, cap de coloană în canonul prozei noi, terorizînd cîteva promoţii de elevi cu personajele ei, prinse de astă dată în vîrtejul luptei de clasă.

De o parte sînt ţăranii săraci din Malu Surpat, de cealaltă moşierul Cristea Trei-Nasuri din conacul de la Dropii. De o parte se află fiul mai mare şi mai urît, Ghiţă, preferatul familiei şi proprietar de moară mecanică, de cealaltă fiul cel mai mic, Mitrea, un tînăr sărac dar frumos şi de copil dat dracului şi îndărătnic (revoluţionar din naştere, fireşte). Nu a fost ultimul prilej narativ născocit de autor pentru a reprezenta tensionat conflictul antagonic preconizat de doctrină. Provoacă moartea părinţilor lui Mitrea, trece întreaga moştenire fratelui cel mare, cel rău şi cel hidos, care, lipsindu-l pe prîslea de mijloace, transformîndu-l în proletar, îl angajează argat la boierul din Dropii – pe rol istoric de exploatator.

Eroul (care, de altfel, se exprimă „naturaliter”, ca din broşurile muncii de partid) cunoaşte nedreptatea, umilinţa şi gîrbaciul stăpînului, bătaia jandarmilor în cîrdăşie cu ciocoiul şi apoi, ca militar, bestialitatea ofiţerimii. Spre a respecta reţeta, apare şi momentul „cunoaşterii”, precum şi iniţiatorul lui, în persoana fierarului comunist Florea Costea, care îl învaţă să citească şi să recite Internaţionala. Cei doi eroi (reprezentînd alianţa celor două clase exploatate) cad prizonieri în războiul de cotropire „a pămîntului sfînt al Uniunii Sovietice”, caracterizat fără încetare cu fraze din Lenin despre imperialism. Au parte de noi revelaţii şi se minunează de tot ce văd în Ţara Sovietelor, ca în descripţiile raiului din cărţile populare. Complet „lămurit” şi îndoctrinat temeinic, cel întors din prizonierat conduce în sat reforma agrară, împărţind pămînturile boierului. Este asistat de un alt reprezentant al clasei muncitoare – muncitorul cazangiu Voicu Cernet, „apostolul” cu trecut de martir ilegalist, venit, fireşte, „de la Centru”. Cîteva fraze extrase parcă din Scînteia pecetluiesc magnific acest Bildungsroman al realismului socialist.

Am rezumat pentru noile generaţii opusul cel mai reprezentativ şi mai titrat al epocii de început a literaturii noi, în pofida senzaţiei repulvise pe care mi-o trezeşte amintirea zecilor de ore de şcoală şi a examenelor petrecute în tovărăşia lui Mitrea Cocor. Nenumărate articole de critică au proslăvit ruşinosul produs sadovenian, probabil şi din pricina penuriei de opere semnate de nume mari care să ilustreze cu exactitate preceptele realismului socialist. „Ceahlăul literaturii române” a recidivat după numai patru ani, publicînd, în 1953, Aventuri în Lunca Dunării, o carte despre efectul benefic al colectivismului de C.A.P. asupra intelectualilor debusolaţi. Se deschide astfel şi capitolul bucolicului socialist zefiriu şi tonifiant al istoriei literare.