Proza istorică orientată politic

Subiectele romanului românesc istoric şi modul tratării lor reflectă cum nu se poate mai clar schimbările care au avut loc de-a lungul unei jumătăţi de secol în sistemul de opţiuni al propagandei de partid. Trecutul a fost şi va fi mereu pretextul bătăliilor ideologice. Regimurile comuniste au mizat constant pe „ministerul adevărului” care se ocupa, se înţelege, cu inventarea continuă a trecutului. Ingerinţele factorului politic au fost atît de insistente în domeniul acesta de creaţie, încît se pot număra pe degete cărţile măcar în intenţie oneste.

În primii ani ai regimului „democrat-popular”, cînd absolut toate temele literare trebuiau să se regăsească în repertoriul „internaţional” prescris cu stricteţe de la Moscova, au fost căutate fapte şi personaje care să amintească de „prietenia de veacuri” dintre poporul român şi vecinii de la Răsărit ori să ilustreze „lupta de veacuri” a neamului pentru dreptate socială şi neatîrnare. Mihail Sadoveanu îşi rescrie Şoimii, atenuîndu-i caracterul romanţios. Prozatorul deplasează acum accentul pe legămîntul trainic al eroului care dă titlul romanului (Nicoară Potcoavă, 1952) cu acei fîrtaţi de nădejde – care sînt cazacii zaporojeni –, sporind, pe de altă parte, ponderea conflictului social cu boierimea hrăpăreaţă şi infamă. Lumea în care se mişcă Ion Nicoară (Potcoavă) e una prioritar slavă (Rusia, Ucraina, Polonia, Crimeea, zonele rusificate ale Moldovei de dincolo de Nistru), Zaporojenii sînt bine clădiţi, iscusiţi în călărie şi în meşteşugul armelor şi mai ales neînfricaţi, precum soldaţii sovietici din filmele care monopolizaseră deja cinematografele româneşti. În cartea aceasta plină de arhaisme slavone colectate cu sîrg de Sadoveanu mai ales din limbajul religios, se vorbeşte adesea ca în „republica” transnistreană de astăzi. Pitorescul biografiilor zecilor de personaje de diverse etnii, evocate fiecare în parte ca pentru a ilustra încrederea autorului într-un soi de internaţionalism sui-generis, atenuează senzaţia de text de linguşire a ocupantului.

*

În 1948 se scurseseră doar patru ani de la capitularea Germaniei hitleriste. România ieşise înfrîntă din războiul de recîştigare a teritoriilor pierdute la răsărit de Prut şi nu obţinuse statutul de cobeligerant, în ciuda efortului militar excepţional. Pe de o parte, rusofobia populaţiei şi, pe de alta, obligaţia de a scrie istoria după voia ocupantului au transformat campania din Est şi actul de la 23 August în subiectele cele mai expuse intervenţiilor politice şi cele mai delicate cu putinţă.

Cărţile reflectă fluctuaţiile derutante ale barometrului ideologic şi, în afară de cei grăbiţi în primii ani să cerşească simpatia noilor stăpîni, tema războiului din Est a fost ocolită pînă foarte tîrziu. Ea a fost socotită drept nevralgică şi periculoasă chiar atunci cînd relaţiile cu sovieticii s-au răcit şi numele Basarabiei a reînceput să apară, timid şi cu voie de sus, în studiile de istorie. Mai mult, pînă şi efortul insistent de autoponegrire nu părea a fi suficient pentru a-i mulţumi pe conducători sau ceva anume din conştiinţa tulbure a acestora. Este cazul ilustrativ al romanului Negura (1949) de Eusebiu Camilar, scos din circuit după doar trei ani de la publicare, deşi autorul a colectat toate ororile imaginabile, toate violenţele şi inepţiile ce se pot închipui, pentru a le pune în seama armatei române. Maniheismul doctrinar deprins relativ iute şi corect de la „maeştrii sovietici” atinge aici cote aberante, şi cartea pare scrisă de un prozator rus desemnat să-i înfiereze pe fasciştii cotropitori români. În raport cu sovieticul aflat sub arme şi care reprezintă progresul şi speranţa umanităţii, românul este factorul negativ al istoriei şi al propriei istorii.

Dicotomia funcţionează şi intraspecific: românul sărac, deci pozitiv (ţăran dintr-un sat asaltat de mizerie din Munţii Neamţului sau soldat simplu pe front, asaltat de păduchi şi terorizat de ofiţeri) şi românul bogat, deci negativ (care fie se fofilează, reuşind să rămînă în sat să batjocorească fete, fie, ajuns pe front, ia chipul majurului burtos sau al ofiţerului sadic, care jefuieşte populaţia paşnică sovietică, comiţînd abominabile violuri şi bestiale execuţii în masă). Dacă în corpul ofiţeresc se rătăceşte cineva cu trăsături omeneşti, acesta are gradul cel mai mic (sublocotenentul Măgură). Reprezentativi pentru haita acestor monştri care torturează, spînzură, incendiază sînt locotenentul Vieru care omoară din plăcere şi colonelul Vartic, care laudă săpunul cu miros de sulfină făcut din evreii de la Auschwitz. Preoţii de front, complet barbarizaţi, nu se deosebesc de majuri (un fel de chiaburi în haine kaki). Armata rătăceşte în negura stepelor scitice, mărşăluieşte bezmetic, urmată de ambulanţe cu mutilaţi. Ordinele răcnite ale ofiţerilor incompetenţi se contrazic de la kilometru la kilometru, echipamentele şi hainele de iarnă nu sosesc la vreme sau sînt furate de gradaţi, vagoanele sînt deturnate pentru a fi expediată acasă prada de război, mîncarea e mocirloasă, păduchii sînt de neoprit, precum însăşi formidabila Armată Roşie. Ca şi în Mitrea Cocor – modelul absolut al realismului socialist –, pentru soldatul simplu apare şi momentul „dumiririi”. Se înmulţesc fraternizările (aspru pedepsite), oamenii încep să se îndoiască de noima războiului, agitatorii comunişti îşi fac apariţia, viitorul luminos începe să mijască.

Ca de atîtea ori în literatura epocii, excesul de obedienţă produce efecte literare imprevizibile. E atîta acumulare de barbarie, jale, sînge, urlet, violenţă, prostie şi cruzime (evident, românească), încît efectul e de farsă grotescă. Poate că unii critici de partid cu auzul fin au simţit că ceva nu e în regulă şi că nu e de ajuns ca o carte să fie scrisă de pe o poziţie justă pentru ca efectul ei să fie cel preconizat. Ori poate că alţii nu au fost satisfăcuţi de numărul şi amploarea faptelor oribile ale oribililor invadatori români.

Cert este că această carte umilitoare şi nedreaptă şi care mai şi avivează o rană abia închisă a unui popor învins a ieşit neobişnuit de repede din canonul epocii. A fost o lecţie pentru scriitorii noştri care, loviţi peste degete de timpuriu, s-au abţinut cît au putut să se apropie de un asemenea subiect. O tragedie naţională cu repercusiuni incalculabile pentru istoria naţională – cel de-Al Doilea Război Mondial – a rămas astfel o datorie neonorată de romancierii români pînă azi.

Mult mai uşor le venea prozatorilor să se ocupe de evenimente mai îndepărtate în timp şi să aleagă manifestări ale luptei de clasă care puteau fi ficţionalizate ideologic fără să ai nevoie de prea mult talent. I.D. Muşat tipăreşte, în 1951, Răscoala iobagilor. C. Ignătescu evocă eroismul omului simplu în viziune baladesc-folclorică: Mitruţ al Joldii (vol. I-II, 1953-1954).

Dar iată că însuşi CAMIL PETRESCU s-a lăsat convins să scrie un roman despre o Revoluţie. La urma urmelor, mişcarea de la 1848 era un subiect demn de interesul unui mare prozator, iar după redactarea dramei Bălcescu, scriitorului îi rămăseseră destule fişe răzleţe sau neutilizate. Prozatorul acesta nărăvaş păstra totuşi un rest din demnitatea de odinioară şi încă atîta energie, încît să nu devină un ilustrator de scheme istorice marxiste. El îşi salvează în bună măsură romanul prin bogăţia excepţională a datelor (culese din documente sau deduse), prin complexitatea construcţiei lui, prin punerea rapidă în mişcare a intuiţiei reconstitutive (proclamate drept metodă) şi mai ales prin capacitatea de identificare cu eroul şi de transvazare în lumea lui. Camil Petrescu s-a crezut totdeauna a fi ceea ce ne spune titlul romanului său: Un om între oameni (vol. I, 1953; II, 1955).

Conceput în trei volume şi rămas neterminat, romanul nu este – căci nici nu avea voie să fie – o biografie; şi asta întrucît personalitatea face istorie numai împreună cu masele şi numai atunci cînd e un veritabil exponent al acestora. De altfel, înmulţirea treptată (şi cam mecanică) a evocărilor (viaţa într-un sat din Ţara Românească, într-o familie boierească, în Capitală, în palatul domnesc, la Colegiul Sf. Sava etc.), investigarea păturilor sociale cu potenţial revoluţionar (armata, negustorimea, tinerimea, ţărănimea), portretistica prodigioasă dar obositoare (boieri, femei romantice, revoluţionari), lungile rezumări de evenimente pregătitoare, toate converg spre ideea că, inevitabilă, revoluţia exprima sensul însuşi al istoriei naţionale.

Teza este marxistă, dar felul cum complică sau fracturează autorul inutil naraţiunea, cum se abţine, din simpla obişnuinţă de veritabil prozator, să simplifice şi să caricaturizeze pe reacţionarii antibonjurişti cînd totul în jur îndemna la „atitudine”, paradoxal, chiar neputinţa lui de a asimila uriaşa cantitate de informaţie acumulată şi nenumăratele fire lăsate libere dau o senzaţie de veridicitate, subminînd, în chip involuntar, schema. Intenţia cărţii rămîne însă, în ansamblu, viciată ideologic: a face din Bălcescu un erou nu în sine, ci unul din lungul şir al precursorilor comunismului, un vestitor al vremurilor noi.

Şi în anii ’80, festivalul Cîntarea României va face din relevarea liniei genealogice a precursorilor (voievodali) o cale fecundă şi profitabilă de elogiere a ultimului Conducător comunist.