Semnele sclerozei. Fisurarea dogmei

Chiar înaintea morţii lui Stalin şi înaintea unui „dezgheţ” ce părea iminent şi care a fost doar amăgitor, literatura oficială din R.P.R. – cea păstrată strict în limitele tematice şi „stilistice” ale realismului socialist – a dat semne de scleroză. Înăbuşirea oricărei tendinţe de performare artistică intra în programul riguros de modelare a unei literaturi noi impuse de conducerea politică, promovate de critica nouă şi vegheate de cenzură şi de factorii de decizie ai Uniunii Scriitorilor, proaspăt înfiinţate.

Cu o singură organizaţie de scriitori care nici măcar nu cred în ceea ce fac şi cu o unică doctrină politico-literară de la care nimeni nu se poate abate cu o iotă, cu interdicţia absolută de a privi spre modelele burgheze interbelice sau, şi mai grav, spre cele occidentale, producţia literară funcţiona repetitiv. Nu de repetitivitate, de schematism şi de simplitatea tîmpă a scrierilor se arătau cu adevărat preocupate „forurile” culturii socialiste, ci de lipsa – evidentă – de eficacitate politică a acestor texte în care s-a investit enorm.

În lumea criticii se înmulţesc disensiunile. Între cei insuficient de fermi şi durii Partidului, între cei ce sesizau schimbări în jocul politic şi cei ce voiau să umilească şi să-şi exercite, în aceleaşi vechi şi profitabile condiţii, actul critic se iscau interminabile şi violente dispute. Dar dreptul de a semnala „neajunsurile” literaturii de serie mare a realismului socialist l-a căpătat doar criticii cu mandat oficial, verificaţi în timp şi adjudecaţi de sistem.

Dacă la început erau primite cu ostilitate absolută apolitismul, liberalismul, lipsurile ideologice, abaterile de la regulile realismului socialist, formalismul („expresie a unui element social duşman”, cum spunea Petru Dumitriu), elitismul, individualismul mic-burghez, de la o vreme criticii încep să facă adversari din „schematism” (inerent, de altfel, stereotipiilor situaţionale, tipurilor de conflict şi rezolvărilor impuse de „metodă”), din „simplismul” şi din platitudinile grosiere (condamnate ca manifestări „proletcultiste” – termen folosit greşit de specialiştii de azi ai perioadei). Fireşte, se înfierează proletcultismul cu argumente şi într-un limbaj proletcultiste, dar faptul nu are importanţă dacă astfel se fisurează dogma şi se întredeschide portiţa individualităţii creatoare şi a talentului.

Chiar dacă imediat contracarate cu lecţii de partinitate, de răspunsuri şi aluzii negative servite colegial, apar destul de devreme articole care solicită eroi complecşi, cu personalitate (Paul Georgescu) şi care cer ieşirea din exclusivitatea tematicii industriale şi a redării vieţii de colectiv. Apelurile la „măiestrie artistică”, deşi contraziceau principiul accesibilităţii şi nu respectau promptitudinea comenzii sociale, au avut şi ele un anumit efect.

Timida campanie împotriva rebuturilor şi pentru calitate (iniţiată, printre alţii, de cine avea voie să o facă, adică de Ov.S. Crohmălniceanu) primea însă imediat riposta celor ce evocau carenţele de calitate ideologică pe care le dezvăluiau, de regulă, textele bine scrise (Mihai Novicov, Nicolae Moraru, uneori Leonte Răutu în persoană). Lipsa calităţii artistice decurgea, pentru aceştia din urmă, tot din slăbiciunile atitudinii politice. Paradoxal, năzuinţa spre înnoire, spre depăşirea stării de stagnare şi scleroză e trădată tocmai de această confuzie generală, de numărul busculadelor critice, de bătălia aceasta permanentizată, presărată cu atacuri, replieri şi contraatacuri.