Etapa destalinizării formale (1953-1964)

După moartea lui Stalin, conducerea PMR, în frunte cu Gheorghiu-Dej, joacă abil spectacolul destalinizării, continuînd, cu mici retuşuri, o politică stalinistă fără Stalin. Dezgheţul inaugurat de Hruşciov (cu stilul său nou, populist, de conducere) va fi totuşi practicat şi la noi, dar cu precădere în zona cultural-artistică, unde se putea scoate un ce profit propagandistic printre intelectualii români, fericiţi şi cu puţinul pe care îl primesc.

Decizia de a diminua penuria alimentară, de a desfiinţa cartelele, decretul de graţiere, din 1955, pe motive umanitare, a unor condamnaţi pentru delicte politice minore, modificările infinitezimale din viziunea oficială asupra creaţiei artistice şi a circulaţiei valorilor (inclusiv cele naţionale) au darul să sugereze un început de relaxare. O anume destindere în relaţiile internaţionale dă prilejul reînnodării schimburilor culturale: apar cîteva studii de literatură universală, se traduc autori clasici, se tolerează apariţia unor cărţi cu puţin înainte de needitat.

A început o cursă (ce se va dovedi foarte lungă şi foarte grea) a reomologărilor succesive de scriitori şi de cărţi. „Valorificarea moştenirii literare” devine o temă a Agitpropului dejist, conştient acum de stabilitatea regimului pe care îl susţine, dar şi de necesitatea legitimării lui în ochii unei populaţii văduvite de valori şi care îşi reprimase prea mult timp instinctul patriotic. Din corectarea unor erori grave pe care tot el le comisese, Partidul şi-a făcut, cu timpul, un titlu de glorie, deşi aceste „cedări”, aceste semne de destindere erau secondate de replicile răspicate găzduite de Scînteia. În ele se atrăgea constant atenţia asupra pericolului extinderii iresponsabile a „valorificărilor”.

Radierea din manuale, indexarea şi epurarea din biblioteci, pe parcursul a cinci ani, a operelor esenţiale ale literaturii române vor fi urmate de o denaturare deliberată a semnificaţiei de ansamblu. Dacă poziţia ideologică a scriitorului în epoca lui se arată a fi neconformă cu viziunea marxistă asupra lumii, ea este trecută cu vederea sau pur şi simplu abolită prin suprimarea editorială a textelor sau a fragmentelor susceptibile a fi incriminate7*. Partea „pozitivă” a operei va fi dilatată şi elogiată fără jenă. Se va pune în lumină, insistent, valoarea artistică excepţională, care, în situaţia specială a unui „reacţionar” notoriu, devine o formulă salvatoare. Răstălmăcite, înseşi textele clasicilor marxism-leninismului pot oferi argumente curajului.

Operele scriitorilor vor fi, la rîndul lor, înghesuite în grila marxistă şi forţate să rezoneze corect ideologic, chiar dacă iniţiativa frizează ridicolul. Şi, astfel, se transformă în obişnuinţă hăcuirea textelor, excizarea părţilor „negative”, detaşarea lor de carcasă, deplina ignorare a organicităţii şi unicităţii operei. Specia criticii valorizatoare – care lua astfel naştere – şi-a alcătuit un set de trucuri şi de procedee de prelucrare, actualizare şi recuperare a operelor trecutului în scopul configurării unei tradiţii progresiste legitimatoare.

A contraface, a deforma, a falsifica sensul unui destin artistic şi semnificaţia unei opere au devenit operaţiuni convenabile în numele „răului-mai-mic”. În anii aceia, s-a pierdut capacitatea de reacţie la gîndul că cineva poate maltrata fiinţa operei, că poate pătrunde brutal în intimitatea ei, că poate dispune de ea cum doreşte. Slăbiciunile spiritului critic românesc, sesizabile şi după 1964, se datorează şi practicării acestor procedee de „valorificare a moştenirii literare” puse la punct de Partid. Nefiind lăsate în seama oricui, „reconsiderările” au consolidat şi categoria criticului privilegiat.

Caracterul demagogic şi strict tactic al măsurilor de liberalizare este trădat de intervenţiile violente şi de atacurile perfide, în cel mai pur stil stalinist, orchestrate – şi nu de puţine ori – de forurile culturale şi de „activiştii de pe frontul literaturii”, vizînd esenţa însăşi a procesului relaxării. Liberalizarea este dificil de suportat de conducătorii sovietici şi de generaţia activiştilor stalinişti de peste tot. Se reactivează, la răstimpuri, principiul leninist al literaturii ca parte a activităţii de partid, se „înfierează” pierderea prudenţei, a vigilenţei revoluţionare, abandonarea luptei.

Dej nu cedează ispitelor liberaliste şi, menţinînd starea de alertă şi de mobilizare, găseşte că e momentul să verifice devotamentul pentru cauză al intelectualilor comunişti. Evenimentele (răscoala muncitorilor din Berlinul de Est din 1953, Revoluţia anticomunistă de la Budapesta din 1956) îi vor confirma „intuiţiile” şi îi vor fortifica prestigiul de veritabil şi intransigent revoluţionar în ochii „şoimilor” de la Moscova. După 1956, se revenea discret la ideea că dictatura proletariatului – singura care contează – nu se poate susţine printr-o politică de concesii şi că destinderea şi coexistenţa paşnică trebuie folosite doar ca momeală şi diversiune.

La cîteva lucruri însă nu s-a putut renunţa, iar în intervalul 1953-1957 au apărut nuanţe în interpretarea actului artistic şi un nou mod de abordare a problemei contradicţiilor. Simultan cu lupta împotriva revizionismului şi liberalismului, se păstrează, în bună măsură, şi tendinţele antidogmatice. Argumentele teoretice vin tot de la Moscova, unde se vorbeşte, de la un moment dat, de „diversitate în unitate” şi unde încep să fie admise ca posibile, în condiţii specifice, contradicţiile interne, întrucît lumea însăşi, dialectic vorbind, e o unitate de termeni contradictorii.

Venise vremea contradicţiilor neantagoniste care puteau fi exploatate de literaţi. Literatura aservită se va strădui să găsească un echilibru între contradicţiile socialismului şi unitatea de nezdruncinat din jurul partidului unic, să creeze personaje mai complexe şi să releve disputele, fireşti şi acceptabile acum, între indivizi, între individ şi colectivitate, tensiuni care nu fisurează puterea, ci, dimpotrivă, contribuie indirect la consolidarea ei.

După mult timp, intelectuali de oarecare prestigiu, educaţi de societatea burgheză, vor fi antrenaţi în procesul culturii, fiind încadraţi şi titularizaţi (cu anumite rezerve şi condiţii subînţelese) pe posturi modeste. Dacă sînt scriitori, fie primesc misiunea de a se delimita de trecut (obscurantist, idealist, generator de inegalitate şi durere), criticîndu-l în operele lor, fie sînt stimulaţi să preamărească noile realităţi.

Formal şi diversionist, tinerele talente sînt sfătuite să aibă curajul să se lepede de închistarea stalinistă şi de dogmatism şi să devină „purtători ai noului”, modernizînd literatura prin forţa individualităţii lor creatoare. Desfiinţată în 1955, ridicola „Şcoală de literatură Mihail Eminescu” a avut totuşi darul de a încuraja disputele şi spiritul noncomformist printre veleitarii selectaţi cu grijă şi desemnaţi mai tîrziu să conducă reviste şi să anime viaţa literară. Desigur, în limitele binecunoscute ale „necesităţii înţelese”. De fapt, tineretul „crescut” de Partid şi care ar fi trebuit să reprezinte în literatură elanul revoluţionar devine o adevărată problemă pentru regim.

Conflictul cu vîrstnicii stalinişti şi chiar cu spiritul conservator în general ia amploare la Congresul din iunie 1956 al Uniunii Scriitorilor, unde grupările literare îşi dispută întîietatea şi unde se proclamă eradicarea dogmatismului, „duşman înrăit al literaturii noi” (Ov.S. Crohmălniceanu). La acest congres, care a reprezentat momentul de vîrf al „liberalizării” poststaliniste, se părea că excesele criticii dogmatice şi, în genere, orice formă de dogmatism literar vor deveni exemple de „practici ale trecutului”.

Nu vor trece însă decît cîteva luni pînă cînd se va dovedi că agitaţia scriitorilor în jurul libertăţii de creaţie şi polemicile ce păreau fertile n-au fost decît un spectacol şi o formă reuşită de manipulare. Se poate spune astăzi că am avut de-a face, după 1953, cu o dedogmatizare inconsecventă şi perfidă.

După o regulă verificată în timp în toate regimurile totalitare, erorile pe care partidul la putere le-a comis într-o etapă istorică sînt puse pe seama unor grupuri „deviaţioniste” şi a unor conducători deja dispăruţi sau detronaţi de curînd. Niciodată Partidului însuşi şi fundamentelor lui doctrinare. Dimpotrivă, tot Partidul este cel care „sesizează la vreme primejdia” şi nimeni din afara lui nu-şi poate permite să aibă iniţiativa incriminării. Pentru dogmatismul, didacticismul şi schematismul impus literaturii chiar de propaganda de partid în etapa stalinismului integral s-au găsit cîţiva ţapi ispăşitori şi s-a lansat teza că Dej intuise de mult consecinţele şi prevăzuse măsuri.

La Congresul Scriitorilor din 1956 s-a arătat că înlăturarea erorilor dogmatismului din literatură (care a fost, propagandistic vorbind, contraproductiv) se datorează înţelepciunii conducerii lui Dej şi s-a sugerat că acesta a putut-o face după ce grupul fracţionist şi stalinist Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu a fost lichidat. Abilitatea stalinistului Dej merge pînă acolo încît stîngismul perioadei dogmatice este pus în cîrca deviaţioniştilor de dreapta.

Înnoirea e favorizată, dar tolerată doar pînă la un punct şi cuvîntul de ordine este prudenţa (care va şi da naştere unor hibrizi literari). Noua „libertate” nu te scuteşte de responsabilitatea politică şi de atitudinea partinică. Spiritele prea încinse sînt răcorite prin veşnicele articole de fond din Scînteia şi Gazeta literară, care disociază lucrurile şi impun un soi de libertate măruntă, perpetuu vigilentă, un antidogmatism dogmatic şi pervers.

Şi, ca o culme a cinismului de partid (învăţat la şcoala lui Stalin), scriitori înşişi, torturaţi atîta timp să scrie după o schemă dată, sînt puşi acum să recunoască faptul că sînt răspunzători de acceptarea dogmei. Partidul îi constrînge să admită că politica lui în domeniul culturii n-a fost corect înţeleasă şi nici pusă adecvat în practică. Ea este şi va fi mereu justă şi capabilă, prin flexibilitatea genialei doctrine marxist-leniniste, să se desolidarizeze de unele „practici ale trecutului”. Numai respectarea neabătută a „liniei” Partidului te poate feri de clişeismul literaturii de reţetă. Dar şi de obiectivismul critic, care, ca reminiscenţă liberal-burgheză, te tîrăşte în mlaştina negativismului.

Şi ce se putea obţine cu o astfel de politică a paşilor împiedicaţi, guvernată de sentimentul prezenţei deasupra capului a unei ghilotine ideologice gata oricînd şi pe neaşteptate să cadă neiertător? Ca acţiune controlată de Partid, dedogmatizarea va rămîne fluctuantă pînă tîrziu şi va fi asociată luptei dintre vechi şi nou (devenite repede o temă oficială şi preţuită a ideologiei literare).

7* Eugen Negrici, Marele pogrom al cărţii româneşti, în loc. cit., p. 29.