Poezia aservită propagandei se adaptează din mers

Stipendiată la fel de bine ca în vremea lui Stalin, subspecia poeziei de partid (în serviciu comandat) continuă să funcţioneze cam cu aceleaşi reguli şi pe aceleaşi vechi coordonate. Colectînd nume noi şi ciupind de ici şi de colo procedee şi artificii retorice mai puţin uzitate, în măsură să sugereze varietatea şi modernitatea, ea încearcă să facă faţă creşterii de prestigiu a poeziei tinerilor.

Sub presiunea unei concurenţe neprevăzute, poeţii Partidului, asociindu-se tendinţei generale de regenerare a confesiunii lirice, îşi personalizează versificările. Cu toate acestea, oricît şi-ar dori primenirea, abordînd aceleaşi teme oficiale şi respectînd indicaţiile comanditarului, mulţi dintre ei se văd repede copleşiţi de clişee. Îi descoperim intraţi pînă la gît în şabloanele binecunoscute ale poeziei agitatorice din perioada stalinismului integral. Şi nu ne gîndim la Mihai Beniuc, care nu s-a revizuit niciodată şi nu a făcut concesii stilistice renunţînd la calea artei pe care i-a indicat-o Partidul. Însăşi Maria Banuş – poeta compătimită şi răscompătimită de criticii bucureşteni pentru „suferinţele” din primii ani comunişti şi închipuită de departe, de la Cluj, ca o zînă a modernităţii deturnată de la înclinaţiile ei lirice fireşti –, atunci cînd trebuie să ducă la capăt o comandă (vezi poemele Despre pămînt, 1954; Ţie-ţi vorbesc, Americă!, 1955), recurge la vechea ei schemă didactic-alegorică şi îşi conduce pe un traseu retoric previzibil pledoaria.

S-ar zice că acei poeţi care au făcut servicii importante propagandei din vremea stalinismului integral răspund acum doar comenzilor politice stringente ori cînd sînt solicitaţi la momente festive şi la comemorări. Ei nu mai aparţin „trup şi suflet” Partidului, căci îşi rezervă un rest de energie şi poeziei cu veleităţi artistice.

Poeţii militanţi de altădată şi-au pierdut întrucîtva virulenţa iacobină (la urma urmei, singura trăsătură interesantă) şi au căpătat un aer academic şi un optimism de paradă. Ei ştiu acum „cum se face”, ştiu să situeze corect şi expresiv „cazul”, să însceneze cu măiestrie şi să ofere, din loc în loc, mostre de profesionalism artistic. Rezistă încă destul de bine pe scena literaturii. Au un soi de conformism reprezentativ şi fastuos care-i face mereu demni de a fi incluşi în volumele oficiale dedicate unor aniversări ori în culegerile şcolare.

Unor poeţi ca Mihai Beniuc, Maria Banuş, Nina Cassian, Mihu Dragomir, Eugen Jebeleanu, Victor Tulbure, Veronica Porumbacu le vor fi de la o vreme anexaţi în astfel de antologii, ca şi în bilanţurile anuale, Tudor Arghezi şi Nicolae Labiş. Se inaugura, astfel, practica binecunoscută a amalgamării valorilor, care a făcut un rău imens culturii române. Ea a promovat, decenii la rînd, impostura cu ştaif, perpetuînd eroarea axiologică şi dezorientînd critica – alcătuită, la noi, din puţine spirite cu adevărat libere.

Împrumutînd tocmai conformiştilor activi ai anilor ’50 aura lor, „reintegraţii” şi „recuperaţii” epocii poststaliniste le-au făcut, fără voie, un serviciu nesperat. Ei au jucat rolul colacului de salvare, întîrziindu-le înecul istoric sub revărsarea valului înalt şi puternic al generaţiei lui Nichita Stănescu.

Funcţia propagandistică ambalată într-un nou veşmînt. Prelucrarea lirică a prozei realist-socialiste. Hibrizii lirico-epici – premise ale înnoirii

Ne vine greu să acceptăm astăzi că revenirea sentimentelor personale în poezie a fost unul dintre marile evenimente ale tranziţiei poststaliniste. Izgonite în vremea unanimismului frenetic, astfel de sentimente demne de „dispreţul constructorilor socialismului absorbiţi de munca lor încordată” s-au întors, cam pe neştiute, în poezie. S-au reîntors odată cu lungile autobiografii versificate, publicate, după 1954, de Mihu Dragomir, Veronica Porumbacu, Mihai Negulescu, Niculae Stoian şi alţii, între care însuşi Nicolae Labiş.

Poate că ideologii de serviciu, criticii de partid nici nu au sesizat noutatea, întrucît textele acelea ample, versificate monoton, travesteau naraţiuni puţin deosebite de nuvelele cu conflicte de clasă şi eroi comunişti în acţiune. Erau redactate la persoana întîi şi semănau izbitor cu autobiografiile bogate în amănunte sociale ale copiilor de ţărani săraci care solicitau locuri la cămine, şcoli şi facultăţi ori aspirau la calitatea de membru UTM.

Vorbeau despre familie, despre copilăria strîmtorată, despre mizeria satelor din „vremea burghezo-moşierimii”, despre război şi secetă, despre primele experienţe politice, despre întîmplările lămuritoare asupra sensurilor istoriei şi despre evenimentele care i-au „dumirit” asupra rostului lor în lume, alături de Partid. Deşi destinele păreau individuale, itinerarul eroului era presărat cu mişcări stereotipe şi revelaţii comune, ca şi cum biografiile acelea exponenţiale ar fi fost ordonate şi coordonate de foruri superioare de partid spre a ilustra felul cum se făureşte un om nou.

Autobiografiilor lirice (pe care le vom numi şi spovedanii lirice) le corespund nuvelele şi romanele cu eroi care se „dumiresc” treptat prin acumularea de experienţe şi nu subit, printr-un soi de „iluminare revoluţionară”. Tot în zona epicului, se aflau şi aceste produse organizate adesea pe capitole şi subcapitole încheiate cu cîte un vers concluziv. Folosirea persoanei întîi şi sublinierea demonstrativă a sentimentelor şi resentimentelor nu reuşeau să imprime ardenţă lirică textelor, chiar dacă „exegeţii” lor din epocă au vorbit de lirism, invocînd în sprijin şi existenţa aşa numitului „erou liric”.

Întregul efort „artistic” al autorilor de biografii lirice era îndreptat spre dovedirea sincerităţii opuselor lor. De altfel, nu cititorul obişnuit pare a fi destinatarul spovedaniei, ci Partidul însuşi, întrucît mai curînd lui îşi încredinţează sufletul poetul. Chipul pe care şi-l arată el atoatepricepătorului lor conducător este acela al unui băiat de treabă, un fel de „maladeţ”, neprefăcut, deschis, loial şi un pic naiv (ca atîţia flăcăi din producţiile Mosfilm).

Cîtă sinceritate, atîta poezie – era „crezul estetic” al poeţilor aflaţi sub binecuvîntarea criticilor de partid, mulţumiţi poate că s-a găsit astfel o soluţie acceptabilă, o ieşire onorabilă şi mai puţin iritantă din impasul poeziei cu conflicte de clasă şi finaluri previzibile. Aceste poeme-fluviu fac parte din vasta şi bizara categorie a hibrizilor lirico-epici reprezentativi pentru această perioadă de dedogmatizare inconsecventă şi perfidă.

*

Din spovedania lirică întinsă pe sute de versuri se va desprinde specia propriu-zisă a confesiunii. Ea e un fel de pagină căzută din jurnalul adolescentului care descoperă cu uimire şi încîntare, rînd pe rînd, iubirea, prietenia, sensul înalt al vieţii, credinţa în comunism, sentimentul solidarităţii şi al participării. Adică ceea ce îi recomandă cărţile de pedagogie din epocă (cea a lui Makarenko în primul rînd) că trebuie să descopere la vîrsta cu pricina. Tehnic vorbind, confesiunile lirice sînt în chip vizibil ivite prin fracturarea autobiografiilor rimate, prin subţierea fondului lor epic şi suprimarea cronologiei şi a continuităţii narative.

Autobiografiile înseşi erau alcătuite din evocări de întîmplări istorice, peisaje, scene şi portrete de familie însoţite, toate, de reflecţiile şi declaraţiile pasionale ale poetului. Încît secvenţele de acest fel, izolate şi adîncite prin analiza sentimentelor, potenţarea şi interpretarea stărilor sufleteşti, au dat naştere (am zice că în chip organic) confesiunii lirice. Reducînd la minimum „povestea” şi referirile la cadru şi la împrejurări, poetul ne face părtaşi, pe ton exaltat, la trăirile lui. Şi cum trăieşte în cea mai bună dintre lumile posibile, îşi strigă de regulă fericirea: fericirea împărtăşirii aceloraşi idealuri cu acelea ale semenilor, de a te simţi tînăr şi puternic, de a te dărui unei fapte, chiar de a iubi. De a iubi, căci între timp „s-a dat drumul”, cum s-ar zice, şi la dragoste, s-a adăugat temelor liricii realist-socialiste şi tema aceasta catalogată drept intimism şi suspectată cu puţin timp în urmă.

Exprimată mai curînd metonimic, prin împrejurări şi consecinţe, iubirea ajunge prilej de divagaţie lirică şi de reflecţie filozofică deturnînd, de regulă, în lamento şi în elegie. Devenite autonome, secvenţele de autobiografie avînd la centru un sentiment sau o stare au înlesnit reconvertirea lirică a epicii realist-socialiste. Ea a avut loc fie în direcţia poeziei confesive, fie în aceea a poeziei de reflecţie.

Ceva asemănător s-a întîmplat în epoca de tranziţie cu reportajul poetic (statuat ca specie de Bogza) transformat prin prestaţia mai ales a tinerilor poeţi ardeleni iubitori de călătorii de documentare în poem-reportaj, cu însemnări şi descripţii, colorate afectiv şi organizate în cicluri. Prin fracturarea şi secvenţializarea poemului-reportaj s-a pregătit terenul apariţiei poeziei de notaţie prin care poeţii de la Steaua şi-au făcut o intrare spectaculoasă în istoria literaturii. Aşadar, speciile reprezentative ale prozei realist-socialiste, naraţiunea şi reportajul (in recte, descriptia), preschimbate întîi în autobiografie lirică şi respectiv în poem-reportaj, ajung, pînă la urmă, specii lirice consacrate: poezie confesivă şi poezie de notaţie.

Atît poezia confesivă (care pleacă din naraţiune), cît şi cea de notaţie (care evoluează din descripţia reportericească) au căutat efectul expresiv şi, practicînd alunecarea speculativ-metafizică, au pus bazele modelului poetic dominant al generaţiei ’60: poezia de structurare cu atribuire de sens (numită în articolele critice poezie de cunoaştere).

Exemplul lui Labiş

Traseul acestor evoluţii, al acestor transformări interesante din punctul de vedere al stilisticii genetice şi mai ales felul în care din tipica autobiografie UTM-istă se desprind poemele lirice autonome (cu caracter confesiv şi cu sentimente care individualizează) pot fi urmărite cu deplin folos în opera lui NICOLAE LABIŞ. E vorba de opera tipărită în timpul scurtei sale vieţi (Primele iubiri, Ed. Tineretului, 1956, şi Puiul de cerb, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1956). Precizez acest lucru pentru că mulţi comentatori (cei mai mulţi) şi-au tras concluziile pornind de la volumul postum Lupta cu inerţia (tipărit în 1958, la aceeaşi editură) sau chiar de la antologiile ulterioare, care organizează, în funcţie de viziunea de moment a editorilor şi de permisivitatea cenzurii, textele cunoscute sau necunoscute, descoperite sau aranjate post-festum.

Nu vom afla, probabil niciodată, ceva precis despre „literatura de sertar” a poetului, dar ştim cu certitudine că, extraordinar de atente faţă de tinerii scriitori de talent, autorităţile comuniste au dovedit o mare abilitate în confiscarea imaginii lor şi în punerea ei în folosul propagandei. Au procedat ca atare nu numai cu figurile de seamă ale istoriei literare (Eminescu, de pildă), ci şi cu cei care, precum Nichita Stănescu, reprezentau, în contemporaneitate, un punct de referinţă.

Opera poetului mort într-un accident stupid (care, avînd loc într-un climat politic ostil, a declanşat imediat scenarita naţională) a intrat foarte devreme într-un proces de mitizare care face dificilă, dacă nu imposibilă, analiza ei la rece. Dar ce ne spune, în fond, despre poet opera lui antumă, adică poeziile tipărite în publicaţiile din provincie (ziarul Zori noi din Suceava, revista Iaşul nou), în cele din Bucureşti (Viaţa Românească, Contemporanul, Gazeta literară, Anii de ucenicie (revistă a Şcolii de literatură), precum şi în volumele amintite mai sus.

Improvizate la iuţeală, cu îndemînare şi talent, primele poezii sînt cele care l-au făcut apt pentru Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”. Cu alte cuvinte, temele erau cele recomandate de sus, iar atitudinea junelui artist era una partinic-militantă. Prevalează eposul realist-socialist – cu conflictele de clasă şi tipologiile binecunoscute – şi poetul face dovada capacităţii de a împinge, cu un anumit farmec al lipsei de sfială, povestea mult dincolo de limitele realului. El perseverează, năuc şi iresponsabil, în neverosimil, punînd la bătaie imagini, trucuri şi artificii retorice ingenioase, ca şi cum ar fi conştient că e dăruit cu harul facerii şi desfacerii, că se află în posesia unei baghete fermecate.

Puţini mai ştiu că printre primele poeme ale lui Labiş se află biografia versificată a tînărului zeţar comunist Lisandru („Zilele lui Mai”, în Iaşul Nou, 1952). Şi puţini sînt comentatorii care au realizat că pînă şi volumul Primele iubiri este conceput ca o lungă destăinuire şi că secvenţele şi ciclurile lui, citite în continuare, ar alcătui o – tipică în epocă – autobiografie lirică. În linii mari, şi ea respectă cronologia canonică şi bifează, ca într-o „dare de seamă”, momentele obligatorii, orarul vieţii unui poet UTM-ist: copilăria răvăşită de atrocităţile războiului şi de absenţa tatălui, contactul cu mărinimia şi căldura soldatului sovietic, coşmarul secetei şi oarba sărăcie postbelică, ieşirea din impas şi renaşterea ţării sub roşiile flamuri.

Strofe remarcabile în care transpare o uimitor de matură ştiinţă a argumentaţiei şi pasaje evocative de o plasticitate tulburătoare pot fi decupate în fiecare dintre cele patru mari cicluri ale cărţii: Liliacul timpuriu; Sadoveniene; Rapsodia pădurii; Primele iubiri. Ele nu pot, însă, concura copleşitoarea prezenţă a naraţiunii, a descripţiei şi chiar a declaraţiei concluzive, de sorginte agitatorică. Edificatoare în acest sens sînt titlurile celor trei secvenţe ale ciclului Rapsodia pădurii: „Locuri şi întîmplări”; „Descrierea chipurilor”; „Frămîntarea intimă”. Cu alte cuvinte, peisaje, personaje, fapte, întîmplări ale sufletului. Acestea erau modalităţile de redactare obligatorii şi lesne de recunoscut, în toate spovedaniile lirice prea puţin diferite între ele, tipărite în epoca poststalinistă la noi (Ion Brad, Niculae Stoian, Mihai Negulescu, Darie Novăceanu, Mihu Dragomir etc.). Fireşte, după ce specia apăruse în URSS, unde însuşi Evgheni Evtuşenko o impusese. În treacăt fie spus, ivirea aproape simultană în ţările lagărului socialist a spovedaniei lirice şi a poemului reportaj, adică a hibrizilor lirico-epici născuţi din „prelucrarea lirică” a prozei realist-socialiste dă de gîndit. Ca şi în alte cazuri, ea ne obligă să luăm în calcul sau să ne imaginăm existenţa unui centru de comandă comun, a unui laborator secret în care critici şi ideologi sovietici caută soluţii pentru înviorarea prin sinceritate a poeziei. O înnoire care să nu zdruncine, totuşi, principiul realist-socialist al accesibilităţii pe care în primul rînd naraţiunea îl face eficient. Astfel, se poate constata, pentru încă o dată, că fiecare etapă a evoluţiei lagărului socialist inventează şi promovează specii literare adaptate unor noi comandamente politice de etapă. Chiar ilustrate de un poet de un extraordinar talent, ca Labiş, spovedania lirică şi poemul reportaj rămîn speciile de literatură aservită adaptată unui stadiu de evoluţie.

Nu de puţine ori, dai în acest volum peste strofe cu nimic diferite de cele redactate de Victor Tulbure, Dan Deşliu, Eugen Frunză în campania antiimperialistă orchestrată de Moscova în vremea războiului din Coreea:

Voi, oameni ai pămîntului, uitarea / S-a aşternut pe sînge, scrum şi fier? / N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea / Şi ce înseamnă un zurgălău stingher? // Am cunoscut cu toţi durerea ce e / Avem la masă cîte-un scaun gol / Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie / Ei alchimiştii noului pîrjol... (Zurgălăul)

E prezentă aici pînă şi specia agitatorică a blestemului, care îşi făcea cu regularitate apariţia în ziarele Partidului ori de cîte ori se declanşa o campanie şi se instrumenta un „caz”:

Eu vă blestem în numele vieţii / Pe care-o ducem demni şi îndîrjiţi: / Să nu puteţi să rîdeţi, nici să plîngeţi, / Să nu puteţi urî, să nu iubiţi! (Blestem)

Specia aceasta convine spiritului excesiv şi hiperbolizant al poetului, care performează în antiteza prăpăstioasă şi melodramatică, în descrierea apocaliptică de peisaje, de atrocităţi, de trăiri paroxistice, de tensiuni existenţiale teribile. Sar în ochi secvenţe filmice convenţionale, reproduse parcă după abundentele producţii Mosfilm dedicate războiului antihitlerist, cu nemţi abominabili şi ruşi de treabă:

În ziua neuitată de douăzeci şi patru august / Nemţii au umplut satul de groază şi pară / Soldaţii români alergau în neştire, / Cu pumnii întinşi şi cu ochii bombaţi în afară // Automatele nemţeşti îi secerau fără alegere: / Unii muşcau piatra şoselii, alţii pumnul crispat / Unul a sărit gardul nostru, prăvălindu-se / Sub cireş, lîngă mine, cu capul crăpat (...) // În jur cîntau armonici. Erau ruşii / Românii şi ruşii intraseră-n sat. / Tata trăia! Mă privea cu un fel de uimire. / Era mai slab la faţă şi schimbat... (În ziua neuitată...)

Şi în acest volum, ca şi în altele din vremea în care cultura noastră profita de consecinţele acceptării tezei „contradicţiilor nonantagonice”, apar imaginile brutale, terefiante ale unei Românii agonice. Ele sînt pregnant realiste şi au o notabilă forţă persuasivă, dar reprezintă argumentele unei teze şi au o funcţie propagandistică. S-ar fi zis că ororile războiului şi apocalipsa secetei au avut loc spre a face vizibilă ţării întregi fericirea ce va să vină şi doar spre a pregăti pe tînărul ei locuitor pentru momentul iluminării comuniste.

Şi totuşi, prin cîteva din însuşirile lui, volumul îl scoate pe poet din seria autorilor de pilduitoare povestiri în versuri despre felul cum se formează un om de nădejde şi cum se căleşte oţelul (ca să parafrazăm titlul mult prea citatului în epocă roman al lui Ostrovsky). Întîi de toate, e limpede că, deşi neglijată nu e, dimensiunea politică a propriei modelări nu îl preocupă pe Labiş atît cît ne-am fi aşteptat.

Deschizîndu-se cu un poem despre fapta de „Prometeu român” a Meşterului Manole, volumul e scris în întregime din perspectiva unui creator care-şi revede anii de formare. Oprindu-se numai asupra evenimentelor, fiinţelor şi împrejurărilor care l-au îmbogăţit pe poet şi i-au desfundat izvoarele creaţiei, cartea de-abia reuşeşte – prin cîteva poeme vizibil lipite – să atenueze senzaţia prezenţei unui orgoliu scriitoricesc de nebănuit la un adolescent şi de neiertat într-o lume a colectivismului agresiv. Ce ne uimeşte şi astăzi, recitindu-i textele (mai ales antumele), este felul avîntat în care lua în stăpînire, cu o nobilă fervoare adolescentină, orice subiect, orice idee – cît de prozaică – orice eveniment al vieţii lui sau al comunităţii spre a le transfigura şi a le face să vibreze măreţ. Mobilizarea aceasta totală şi promptă a energiilor, iuţeala şi destoinicia cu care umplea, pînă la buză, din preaplinul fiinţei lui, cu lirism, neantul, cu care anima abstracţiunile şi infuza furtuni de molecule de oxigen în subiectele moarte ale ideologiei ne obligă să ne gîndim că oricare din marile cauze ale umanităţii (chiar şi falsele mari cauze) ar fi găsit în el un extraordinar propagandist (ipostază ilustrată mai tîrziu şi de Adrian Păunescu). Labiş era un idealist cu o excepţională forţă transfiguratoare (visînd, însă, la viitor, nu la trecut), care izbutea, fără efort şi fără cîrjele retoricii exhortative, să preschimbe credinţa în Comună şi visul umanitarist în emoţie pură.

Idealul comunist nu a avut şi nu va mai avea parte – în viitorul pe care îl putem aproxima – de un asemenea adept entuziast care să dea un sunet de o stranie autenticitate ideilor egalitariste. Ele sînt asimilate molecular, trăite paroxistic şi simţite cu o patimă ce cheamă în minte, mai curînd, pe Radu Gyr şi militantismul lui de dreapta. Intensitatea devoratoare a trăirii sentimentelor e şi motivul pentru care poezia lui a speriat pe aparatcicii stalinişti care, nemaiaflîndu-se la începuturile exaltante, înflăcărate, ale Revoluţiei roşii, nu-şi puteau permite să se lase încîntaţi de un asemenea militantism mistic.

Slujit, ca puţini alţii de la Eminescu încoace, de cuvinte, Labiş ştia să facă, să compună, să edifice ingenios, pe orice temă, montînd serii de contraste expresive (cum se întîmplă în poemul de mare succes Moartea căprioarei) autentificate, toate, de răsuflarea lui febrilă şi de emoţia sinceră ce i se ghiceşte în voce. Numeroase postume (din Lupta cu inerţia, 1958) denotă (ca şi la Eminescu) tentaţia abstracţiunii şi a dezvoltărilor ideatice grandioase. Şi tot ca la poetul naţional, multe sînt eboşe, fragmente, încercări confuze de conceptualizare. Ca în mai toată poezia tinerilor din această epocă privată de cărţi şi de informaţie culturală occidentală, lecturile se zăresc uşor: Baudelaire, Rimbaud, Esenin, Arghezi, Barbu şi, fireşte, Eminescu. Ce e memorabil provine nu din fragmentarea poemului-reportaj (ca la poeţii de la Steaua), ci din specia spovedaniei lirice preschimbate în confesiune. Iar confesiunea, la N. Labiş, ia de la o vreme forme şi tonalităţi noi.

„Aranjarea” (la voia editorilor) a ordinii poeziilor postume maschează întrucîtva procesul evolutiv, starea de spirit şi schimbările de atitudine ale poetului. Dar cam tot ce a scris în 1956 (anul revoluţiei maghiare, al înteţirii criticilor partinice din presă şi de la Uniunea Scriitorilor şi al opririi de la publicare a volumului Lupta cu inerţia) pare să poarte semnele prăbuşirii, ale depresiei şi hăituirii. Ceva fundamental s-a frînt în fiinţa adolescentului de geniu. Nu mai ia el lumea în stăpînire, ci este luat în stăpînire de ea.

Tentaţia absolutului (care îl înrudeşte spiritual cu Eminescu şi motivează idealismul său hipertensiv) îi pregătise (şi lui) deplinul eşec existenţial: deziluzie în iubirea de semeni, de prieteni, de iubită, dar şi în iubirea de partid (pasiuni contopite, mai ieri, în aceeaşi flacără). Sînt resimţite dramatic despicarea fiinţei, frîngerea idealului iubirii de tot şi de toate, a resortului însuşi al trăirii. Se înmulţesc autoportretele, reflexe răvăşite ale oglinzilor rău prevestitoare: Cine eşti, ori ce eşti, / Abur ori duh coborît din poveşti, / Undă prelinsă să mă învenine, / Stea fulgerată în mine? (Fior)

Imagini de o altă factură decît cele din antume (zdrenţele vieţii, vîntul de toamnă, urletul răguşit al lumii părăsite de lumină, foşgăiala de trupuri bătrîne, rădăcinile negre, suspendate în aer, cerul ud şi negru cu stele de tablă) dau măsura unei alte stări sufleteşti. Ele sînt corelativele obiective ale unei conştiinţe fracturate. Vocea poetului şi-a pierdut voioşia, vîntoasele toamnei răscolesc peisajul altădată cristalin al poemelor, tulburîndu-l ireversibil.

Prezenţă obsesivă – toamna – trage după ea toate semnele înstrăinării:

Şi vîntul de toamnă şi noapte şi chinuri revine / Şi mi-a mai murit o iubire, în suflet lăsînd / Dureroase canale ce-odată fuseseră pline / De rădăcinile ei dizolvate acum în nimic şi în vînt. // Toamna se-agită cu gleznele vinete-n ploaie, / Trupul bătrîn învelindu-şi în zdrenţe de foi, / Razele lămpii electrice-n vînt se îndoaie, / Dansează sinistru în pomi şi-n oglinzi de noroi // Amintirile zac ciuruite de-atîtea erori / În spitalele mele şi nu vor să moară odată / Le-năbuş în ritmuri, în crini, în idei şi vapori / Şi ele-aiurează ciudat şi se zbat şi m-arată. (Toamna)

Era, cred, imposibil ca autorităţile comuniste – care şi aşa acceptaseră cu greu iubirea ca temă poetică – să admită publicarea, în 1956, a unor texte atinse de suflul tragic al iubirii însîngerate: E cerul ud şi negru şi nervii sar ca dracii / Şi stelele de tablă se clatină-n cîrlig. / Asculte-mi numai vîntul şi ploaia şi copacii / Urarea generoasă ce disperat v-o strig... (Logodnă)

Sau:

Toamna îmi îneacă sufletul în fum... / Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare. / Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, / Tragică beţie, moale legănare. // Sîngeră vioara negră-ntre oglinzi, / Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse / Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi / Braţele de aer ale clipei duse. // Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri. / Cîtă deznădejde paşii noştri mînă! / Ca un vînt ce smulge frunza din păduri, / Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă... (Dans)

Starea de spirit pe care a creat-o românilor moartea fulgerătoare a adolescentului genial (în persoana căruia mulţi văzuseră un poet al Revoluţiei, eventual o reîncarnare a lui Maiakovski, un fel de Maiakovski reloaded) a produs o stare de disconfort conducerii Uniunii Scriitorilor. În 1958, se decide, cum-necum, publicarea volumului Lupta cu inerţia, care a contribuit, în felul lui, la păstrarea unei anume cote artistice în vremuri de avînt ideologic şi de recul estetic.