Şi cîteva concluzii

Aşadar, ce ar fi cu adevărat demn de remarcat în evoluţia poeziei apărute după moartea lui Stalin. O moarte care, şi pentru literatură, a însemnat începutul unui proces de împuţinare a nefirescului. Înnoirea poeziei de partid româneşti (ca de altfel tot ce s-a întîmplat, pînă în 1964, în spaţiul nostru cultural) nu a avut loc de la sine, ci a început sub impulsul exemplului sovietic. Încercînd să aplice literaturii schema dialecticii marxiste, ideologii sovietici avansaseră încă în anii ’30 ideea că poezia revoluţionară va trebui să depăşească primul ei stadiu, cel abstract şi direct declarativ şi, ţinînd pasul cu evoluţia spre complexitate a societăţii socialiste şi absorbind faptul concret, să realizeze sinteza, devenind, ea însăşi, mai complexă.

După moartea „marelui conducător”, teoreticienii sovietici îşi vor găsi curajul să descopere nu numai complexitatea, ci şi specificitatea poeziei. Ca la un semn (pe la jumătatea anului 1953), întîi în URSS şi apoi şi în celelalte ţări ale lagărului socialist încep să apară articole care pledează pentru specificul limbajului poetic, criticînd poezia prea strîns legată de temele majore şi de faptul concret de viaţă (exprimat, de regulă, cu mijloacele prozei). Motivul invocat nu era altul decît acela al eficacităţii propagandistice. Sarcinile literaturii de partid nu pot fi îndeplinite cu succes dacă se face abstracţie de specificitatea actului poetic, dacă se refuză prezenţa sentimentului şi a lirismului (fireşte, lirismul de partid, şi nu cel emanat de individualismul burghez).

Anul 1954 a fost şi la noi unul al dezbaterilor furtunoase pe această temă. Odată ce s-a acceptat teza specificităţii limbajului poetic şi a lirismului ca atribut, criteriu de bază şi condiţie a poeziei, lucrurile au evoluat rapid, atît în plan doctrinar estetic, cît şi în practica creaţiei. Vor dispărea tematica obligatorie şi obligativitatea actualizării permanente. Partinitatea unui poet va fi judecată în funcţie de ansamblul creaţiei lui, nu după prezenţa acesteia în fiecare vers. Fiind nespecific poeziei, epicul, privit cu suspiciune, va fi curînd dezavuat de cele mai temerare voci critice. Omologul nuvelei realist socialiste, poemul epic, recomandat deunăzi ca singura formă capabilă să reprezinte teme şi teze ideologice, va ajunge să fie socotit acum, de unii opinenţi, drept o posibilă matrice dogmatică.

Pe de altă parte, reabilitarea lirismului putea fi confundată cu o reabilitare a trecutului poeziei, a subiectivităţii şi individualismului decadent burghez. Aşa încît s-a căutat formula optimă a lirismului socialist. Adepţii epicii realist-socialiste (versificate sau nu) erau încă numeroşi şi puternic sprijiniţi ideologic de o parte a criticii. În consecinţă, întemeierea unui lirism de partid despărţit de trecutul precomunist (sau preluînd eventual din precomunism doar cîteva procedee şi tehnici poetice) a avut nevoie de o soluţie de compromis.

S-a adoptat, sub influenţa eternă a „înaintemergătoarei” teorii literare sovietice, conceptul hibrid de erou liric. El rezolvă problema nevralgică a subiectivităţii şi intimităţii egolatre şi nu desparte cu totul poezia de dezideratele realismului socialist tipizant. Eroul liric, fiind un erou, nu coincide cu creatorul şi trage după el epicul, proiectîndu-se pe fundalul clasei şi al epocii. Oricît de original, de singularizat ar fi timbrul vocii lui, eroul liric rămîne un exponent şi rolul lui este să facă să vibreze clasa pe care o reprezintă.

Specii noi în evoluţie – Consecinţa implementării acestui pseudo-concept caracteristic unei perioade de pseudo-destalinizare a fost naşterea liricii realist-socialiste, hibrid lirico-epic îmbrăţişat rapid de o bună parte dintre poeţii de partid ce voiau să corespundă comandamentelor noilor vremuri şi de foarte mulţi debutanţi. Era vorba de tinerii lansaţi în cenacluri muncitoreşti la jumătatea anilor ’50. Fără acces la marea poezie română şi cu o instrucţie mai curînd precară, vor spori numărul autorilor de autobiografii şi de reportaje lirice, căci acestea sînt speciile liricii realist-socialiste ivite ca urmare a adoptării oficiale a conceptului de erou liric. Metisarea aceasta intermediată de aşa zisul erou liric poate fi înţeleasă dacă ne întoarcem la strămoşi, adică la speciile reprezentative ale prozei (!) realist-socialiste – naraţiunea (nuvela, romanul) şi descripţia (reportajul). Cînd naraţiunea şi descripţia au trecut la persoana I singular (eveniment notabil ce anunţă ieşirea din unanimism) şi cînd au fost versificate şi înviorate ici-colo cu metafore şi comparaţii – ele au dat naştere hibrizilor lirico-epici: autobiografia lirică şi poemul reportaj.

Speciile tipice prozei realist-socialiste au fost astfel convertite în poezie, ceea ce ne duce cu gîndul la ce s-a întîmplat la începuturile istoriei poeziei româneşti – ivite şi ea din naraţiunea versificată (ontogenia repetă filogenia).

Cîţiva ani la rînd, poeţii Partidului (în special cei din „tînăra gardă” debutaţi la jumătatea anilor ’50) îşi vor proba partinitatea prin astfel de produse poetice „de vremuri noi”, editate în paralel şi la concurenţă cu cele ce continuau să fie scrise după reţeta poeziei agitatorice. Speciile astfel „modernizate” ale poeziei aservite vor evolua la rîndul lor într-o direcţie care le permitea, în chip surprinzător, apropierea de structurile lirice consacrate.

Autobiografia lirică aruncă lestul epic şi, renunţînd la lungimile obositoare, comprimîndu-se, capătă aspectul poeziei confesiv-lirice interbelice.

Poemul-reportaj se contractă şi el; îşi reprimă impulsul hiperbolizant şi îşi rarefiază descripţia, reducînd-o la cîteva note care consună cu starea poetului. Prin simplificare şi prin reducerea nodulilor metaforici, poemul-reportaj poate să devină o poezie de consemnare discretă a elementelor realului (numită în epocă poezie de notaţie). Dar tot el, poemul-reportaj, poate deveni o poezie de reflecţie prin selectarea şi prelucrarea elementelor şi întîmplărilor realităţii, astfel încît să devină posibilă proiectarea lor în mitic, simbolic, metafizic.

De altfel, şi poeziei confesive (derivate din autobiografia lirică) i se poate da (şi i s-a şi dat) o deschidere reflexivă – (cum se întîmplă adesea la Nicolae Labiş), întrucît autorul ei îşi descrie în fond întîmplările sufletului, consemnează, ca într-un soi de reportaj, realitatea lui sufletească.

În consecinţă, se poate spune că, în această perioadă, sub aspectul speciilor literare, poezia de partid e reprezentată în primul rînd de hibrizii lirico-epici şi că acesţia au tendinţa să-şi modernizeze expresia, să-şi piardă epicitatea şi să se transforme în cîteva specii lirice consacrate, contramodele ale poeziei dogmatice (poezia confesivă, de reflecţie, de notaţie).

Elementul politic însuşi devine implicit, formal, tangenţial sau este pur şi simplu uitat pe drum. Încît, evoluînd în acest fel şi scuturîndu-se de lestul epicii, poeţii de partid par să se apropie, sub raportul expresiei şi al modului cum se raportează la real, de modelele poeziei interbelice. Modele pe care cîţiva poeţi din epocă (cei de la Steaua, dar şi alţii tineri sau mai puţin tineri de la Bucureşti) le-au adoptat direct şi curajos, profitînd inteligent de circumstanţele politice favorabile.

Sîntem obligaţi să consemnăm faptul curios că în modul cum au evoluat genurile prozei realist-socialiste (reportajul şi nuvela), preschimbate întîi în biografii versificate şi în poeme-reportaj şi mai apoi în confesiuni, în poezii de notaţie şi de reflecţie se pot identifica primele semne ale unei evoluţii organice spre veritabila creaţie lirică.

Modernizarea expresiei. sporirea modalităţilor poetice – Sub raportul formei, al expresiei şi al modalităţii de prelucrare a realului, epoca pare, privită din direcţia noastră, una a iniţiativelor surprinzătoare.

În special tinerii de la Steaua impulsionaţi de curajul şi de personalitatea efervescentă a lui Baconsky, precum şi de prezenţa în preajmă a legendarului Lucian Blaga, au scris o poezie modernă şi chiar au încercat să impună formule noi. Toate au pornit de la descripţie, care a căpătat importanţa naraţiunii din etapa anterioară. Supusă unor prelucrări ingenioase, ea a dat naştere unor variante de poezie reflexivă, meditativ-speculativă. Pornind de la descripţia-pastel, poeţii amintiţi au descoperit că descripţia poate aluneca în confesiune, o confesiune delicată şi reţinută, mizînd pe sugestie şi pe relaţionarea metonimică a detaliilor naturii cu stările sufleteşti.

În acelaşi laborator de creaţie de la Steaua au apărut şi primele poezii alcătuite din note constatative, din detalii exterioare, aparent incongruente şi inexpresive, ferite de tensiunea punctuală a metaforelor. Redactată pe un ton firesc, reţinut, această poezie de notaţie care aspiră la prelucrarea zero a datelor realului (îndepărtîndu-se astfel de practica blagiană a stilizării şi magnificării) a apărut tocmai atunci poate şi ca o reacţie la poezia strident-triumfalistă a primilor ani republicani.

Calitatea şi bogăţia lecturilor (vizibilă la stelişti) au contat enorm în modernizarea rapidă a expresiei poetice. Instruitul poet Petre Stoica oferă primele texte marcate de note autoreflexive: el prelucrează ingenios elementele de peisaj, îi oferă acestuia o ieşire simbolică şi îşi denunţă procedeul – ca într-o poetică postmodernă sui-generis.

În epocă se practică, sporadic şi cu teamă, şi versul liber (privit cu dispreţ de dogmatici). Dar cea mai mare „descoperire” este tonul discret, diafan, al poeziilor. El însoţeşte noile sentimente (melancolie, tristeţe) şi noile trăiri admise acum în spaţiul poetic.

Îmbogăţirea realului artistic – Noile forme de expresie poetică identificate de noi mai sus presupun, cum am văzut, un alt fel de raportare a eului producător la materia mundi, alte moduri de prelucrare a realului. Ele nu sînt uşor de perceput în peisajul poeziei româneşti de după 1953.

Ceea ce se vede fără efort este extinderea universului poeziei: ea e consecutivă lărgirii ariei tematice şi sporirii elementelor realităţii concepute ca obiecte în sine şi adoptate ca pretexte de reverberaţie imaginativă sau de speculaţie metafizică. Faţă de ce se întîmpla cu puţin timp în urmă, se constată prezenţa în volume a unui număr mare de pasteluri, de poezii de dragoste, de elegii. Decorul apare reînnoit, iar peisajul depolitizat. Peisajului îi este dat să primească şi să adăpostească – minunată imprudenţă – trupul gol al iubitei. Temei iubirii şi temei naturii li se adaugă, de la un moment dat, tema trecutului voievodal. Peste tot se remarcă prezenţa, încă discretă, a eului biografic şi a „mărturiei” inacceptabile deunăzi şi, în genere, o deplasare de accent pe subiectul enunţării, pe evoluţia stărilor şi sentimentelor lui.

De altfel, în categoria evenimentelor prelucrabile artistic apar, din ce în ce mai des, „întîmplările” sufletului, stări, presimţiri, frustrări, emoţii etc. Prosperă poeziile sentimental-confesive, cu note elegiace, care mizează pe emoţia participativă a cititorului şi cărora li se poate înlesni o deschidere reflexivă, speculativ-metafizică ori mitică.

Spre sfîrşitul anilor ’50, în pofida faptului că autorităţile comuniste încă mai solicitau poeţilor adoptarea unei viziuni unitare, frontul comun şi comunitatea de idealuri artistice nu mai fiinţau. Despicarea trunchiului poeziei realist-socialiste era o realitate recunoscută indirect şi uneori direct şi de critica aservită. S-a vorbit de „spiritul modern”, de viziune modernă, de caducitate şi, într-un sfîrşit, prin două articole din Steaua semnate de George Munteanu (Anul literar 1956 şi Tradiţionalism şi modernitate, 1957) s-a pus punctul pe i. În poezia românească, erau vizibile două orientări: una tradiţionalistă, dogmatică (reprezentată de Dan Deşliu, Eugen Jebeleanu, Mihu Dragomir, Eugen Frunză) şi alta modernistă, antidogmatică, reprezentată de poeţii de la Steaua şi de bucureştenii Nina Cassian, Maria Banuş, N. Labiş, Veronica Porumbacu. Lăsînd la o parte confuziile pe care le incumbă termenii avansaţi, să băgăm de seamă că disputa pe care au provocat-o aceştia în epocă atestă renaşterea liricii româneşti şi nu mai puţin tolerarea ei de către regim.