I. Evoluţia şi particularităţile acestei literaturi sînt consecinţele presiunii fluctuante a factorului politic

Anamneza nu are cum să facă abstracţie de faptul că, dincolo de aparentele lui concesii şi de deschiderile operate din cînd în cînd, regimul, care – esenţialmente – a fost unul dictatorial, a socotit mereu literatura şi pe scriitori ca pe instrumentele lui. În primii zece ani de comunism „terorist”, Partidul a controlat întreaga producţie artistică şi nu a permis decît un singur fel de literatură, cea pusă în slujba propagandei. El a evacuat „resturile” şi „dejecţiile” culturii burghezo-moşiereşti (în fapt, argumentele identităţii noastre naţionale) prin punerea în mişcare a maşinii de epurat scriitori şi opere.

În perioada următoare (1964-1971), care a fost una de liberalizare diversionistă (mişcare subtilă, iniţiată tot de Partid pentru lărgirea bazei de mase şi pentru legitimarea lui istorică), s-a declanşat un proces de recuperare frenetică a literaturii române şi de refacere (uneori, pînă la pastişă) a experienţelor interbelice. După abandonul şcolar, fiinţa literaturii române se întorsese acum la ciclul gimnazial pentru completare de studii.

Pentru cîţiva ani, spiritul critic s-a autosuspendat. Golul trebuia umplut şi a fost umplut cu grăbire: modalităţi şi formule poetice interbelice uşor de recunoscut (dar primite bine de critică, ale cărei formulări erau şi ele uşor de recunoscut), structuri şi trucuri narative de Nou Roman Francez, la modă cu un deceniu şi jumătate în urmă, recuperate tardiv, adesea vizibil pastişate (întîmpinate, de asemenea, cu entuziasm). Modernismul însuşi va fi curînd redescoperit cu acelaşi entuziasm.

Cîteva personalităţi excepţionale refac, apoi, în salturi, etapele pierdute, izbutind uneori să prelungească şi să perfecţioneze experimentele artistice începute cu două decenii în urmă (cazul Nichita Stănescu, aflat în prelungirea celui de-al doilea val avangardist, ale cărui inovaţii vor fi însuşite şi rafinate de el).

A urmat a treia etapă, cea a reîndoctrinării ideologice şi a izolaţionismului ceauşist, în care Partidul a jucat cartea naţionalismului, mobilizînd din nou energiile scriitoriceşti spre mize din afara literaturii.

Să adăugăm şi faptul că oricine va studia literatura sub comunism va trebui să ţină seama de prezenţa neîntreruptă, în viaţa literară, a unei literaturi oficiale, de uz propagandistic şi servită de un număr important de condeieri. Ea a fost o povară constantă şi a devenit un virus agresiv, împotriva căruia literatura adevărată a fost obligată să fabrice mereu anticorpi, să furnizeze replici şi să se apere în felul ei, bîjbîind după coridoarele libere.

Nu are nici un rost să luăm în calcul un presupus proces firesc al literaturii cînd aceasta a evoluat de la o plenară la alta şi de la un act politic la altul (acte politice interne ale P.M.R./P.C.R. sau externe, aparţinînd P.C.U.S.). Pînă şi romanul „obsedantului deceniu” (care se numără, ca literatură a „dezvăluirilor”, printre probele de „curaj” ale scriitorimii române) nu s-ar fi născut dacă Nicolae Ceauşescu nu ar fi denunţat într-o plenară din 1966 abuzurile comise în regimul lui Dej.

Pietrele de kilometraj ale literaturii scrise în comunism sînt: 30 decembrie 1947, 1953, 1956, 1964, 1971, 1989. Nu avem cum şi de ce să ne poziţionăm observaţia numai asupra literaturii în sine cînd cu adevărat relevantă este mai ales analiza fenomenologiei raporturilor dintre această literatură şi factorul politic (cu influenţa lui tenace în fiecare dintre cele trei etape mari ale comunismului românesc).

*

Din dorinţa de normalitate şi ignorînd distorsiunile generate de ingerinţa politicului, criticii au dat credit ideii unei înlănţuiri de generaţii, între care prima şi cea mai importantă ar fi fost generaţia ’60 – alcătuită din tinerii, de atunci, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Nicolae Breban. Ea nu s-ar fi născut, însă, dacă nu ar fi avut loc schimbarea politicii P.M.R. (pregătită discret, dar anunţată oficial prin Declaraţia din aprilie 1964) şi dacă nu s-ar fi modificat ordinea priorităţilor propagandei.

Schimbarea climatului de creaţie a fost posibilă numai pentru că împrejurări speciale şi evenimente politice majore au determinat Partidul să deschidă supapele şi să reducă presiunea nimicitoare a ideologiei. Nu uzarea modalităţilor şi schimbarea generaţiilor (în sens biologic) au determinat cursul literaturii, ci chiar evenimentele politice cu urmări în plan ideologic. Indiferent de vîrsta lor sau de direcţia pe care au considerat că o reprezintă, scriitorii au răspuns, deliberat sau nu, provocărilor factorului politic într-un mod care le-a organizat destinul literar.

Controversele teoretice (care nu au încetat niciodată) în legătură cu existenţa şi succesiunea generaţiilor ori chiar a promoţiilor (în formula regretatului Laurenţiu Ulici) mi se par fără sens în condiţiile în care un regim al terorii a provocat gruparea scriitorilor pe alte criterii decît cele strict estetice, de vremuri normale.

Reformulînd (şi răsturnînd) teoria leninistă a celor două culturi din sînul aceleiaşi societăţi, am zice că după 1948 a apărut, cu ajutorul puterii, o grupare (de tineri şi mai puţin tineri) care a sprijinit ideologizarea literaturii şi preschimbarea ei, prin „metoda” realismului socialist, în factor de propagandă. Iar ca reacţie la aneantizarea literaturii s-a configurat, după un timp, o tendinţă timidă (reprezentată de cîţiva scriitori de toate vîrstele şi cu biografii diferite) de regăsire şi afirmare – fie şi prin concesii – a specificităţii actului artistic.

Fireşte, nu acest mic grup, tolerat tot din raţiuni propagandistice, a marcat această epocă nefastă. Dar după 1960 şi mai ales după 1964, „gruparea” care a servit ideologizării literaturii în vremea realismului socialist va fi din ce în ce mai puternic concurată de o grupare a normalizării, alcătuită cu precădere din scriitori tineri (dar nu numai din ei) decişi să dezideologizeze literatura şi să afirme autonomia ei. Acestei „generaţii” a normalizării i s-au afiliat şi cei ce dobîndiseră – după ieşirea din închisori – drept de semnătură, astfel încît pe aceeaşi baricadă se vor afla Ana Blandiana, Nichita Stănescu, dar şi Ştefan Aug. Doinaş sau Ion Caraion.

Gruparea aservită politicii Partidului a continuat, însă, şi ea să scrie o literatură agreată de autorităţi, adică adaptată dorinţelor de moment ale acestora. Ea era alcătuită pe de o parte din veteranii realismului socialist (alţii deveniseră, între timp, „spirite liberale”) şi, pe de alta, din noile promoţii de „activişti” de pe frontul literaturii grăbite să intre în pîine.

Tot astfel, tentativa lui Nicolae Ceauşescu de reîndoctrinare ideologică prin lansarea Tezelor din iulie (1971) va provoca apropierea şi regruparea scriitorilor de bunăcredinţă, de orice opţiune stilistică şi de orice vîrstă (inclusiv cei debutaţi după 1980), în jurul ideii de salvare a drepturilor cîştigate, de consolidare a autonomiei esteticului şi de prelungire a procesului de modernizare a literaturii, indiferent ce ar fi dorit autorităţile. De cealaltă parte, aserviţii regimului, în rîndul cărora se disting figuri mai vechi şi figuri mai noi, s-au străduit în chip ruşinos (căci nimeni nu-i mai obliga) să apere şi să ilustreze „principiile” obscurantiste ale minirevoluţiei culturale ceauşiste. Între aceste categorii de scriitori de vîrste şi mentalităţi artistice apropiate sau nu, situaţi în tabere opuse după modul în care reacţionau la presiunile şi dezideratele Partidului, se găseau, ca întotdeauna, oportuniştii, eternii noştri oportunişti, gata să migreze şi să schimbe orbitele.

Factorul politic mai cu seamă a grupat, aşadar, pe scriitori, indiferent de vîrsta lor, într-un soi de perechi de „generaţii de creaţie” marcate ideologic. De fapt, aceste ideo-generaţii erau alcătuite din scriitori aserviţi (din raţiuni propagandistice) şi din scriitori toleraţi (tot din raţiuni propagandistice). Din punctul de vedere al Partidului care era, în fond, stăpînul absolut al lumii noastre literare, independenţa deplină a actului artistic ar fi echivalat cu fuga de pe plantaţie.

De altfel, pentru o clarificare a literaturii scrise în acest interval de timp, vom fi obligaţi să pornim de la felul în care scriitorii ar fi putut reacţiona în faţa interdicţiilor şi stimulilor din cadrul „sistemului pedagogic” pus la punct de Partid. Printre atîtea baraje, oprelişti, oferte ipocrite, coridoare false şi libertăţi parţiale, ei trebuiau să-şi găsească un culoar pe care să navigheze cu pierderi minime şi cîştiguri mari. Pervertirea va fi mai mare sau mai mică, dar niciodată absentă.

Istoricilor literari care se vor ocupa de această perioadă (1948-1989) le va fi, cred, imposibil să evite situaţia reală de pe teren şi caracterul atipic al unei literaturi produse sub presiunea politicului. Ei vor avea nevoie de o nouă viziune istoriografică şi de noi căi de abordare. Şi analiza climatului de creaţie, a realităţii psihologice a literaturii scrise în comunism ne obligă să susţinem teza autonomiei acesteia. Scoasă din zona firescului, ea este produsul unui spaţiu închis, unde acţionează legi de evoluţie particulare.

Cum am sugerat deja în rîndurile de mai sus, determinantă sub acest aspect a fost puterea de înrîurire a factorului politico-ideologic comunist. El a produs atitudini literare şi tipologii scriitoriceşti neobişnuite şi în general un climat psihologic specific, care a avut consecinţe în planul creaţiei. Climatul de creaţie din vremea comunismului are darul să limpezească multe aspecte şi de aceea merită descris.

Nimic din ce se întîmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicaţie naturală. Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă, repliere defensivă, disperată sau inventivă, stratagemă de supravieţuire. În România, mai pregnant poate decît în oricare dintre ţările socialiste, aparatul politic represiv, avînd ca obiectiv fundamental apărarea puterii de orice ar putea-o primejdui într-un fel oarecare, a acţionat nu numai în sens interdictiv – cum se mai crede încă în Occident –, oprind pur şi simplu apariţia unor cărţi incomode.

Dacă în primul deceniu de comunism aparatul a impus o literatură numai de tip propagandistic, menită să sprijine direct regimul, după aceea, mimînd, vreme de încă trei decenii, normalitatea, el a continuat să-şi îndeplinească şi altfel misiunea, controlînd nu numai producţia editorială, ci şi conştiinţele scriitoriceşti nu foarte greu de sedus şi de manipulat. Cumpărînd conştiinţele gata de a fi cumpărate, folosindu-se de mediocritatea grafomană şi de oportunismul etern intelectual, el a fost activ în organizarea de atrape, de piste false, de deturnări de energii. Toate au avut o eficacitate nebănuită. Nu sînt puţine conştiinţele nobile şi scriitorii de bună-credinţă care nu au putut să ocolească asemenea curse.

Pentru a îndepărta, cu orice preţ, pe scriitori – în plan istoric – de la orice iniţiativă aptă să fisureze fundamentele regimului, puterea a mizat, de la un moment dat, pe sunetul de sirenă al patriotismului, vivificat prin ştiri neliniştitoare, apeluri istorice dramatice, alarme false şi repetate. Din păcate, istoria ţării, plină de evenimente tragice, face ca asemenea argumente să fie mereu convingătoare. Aşadar, patriotismul a fost o momeală infailibilă, de neevitat, cu un succes sigur şi rapid pînă tîrziu, în clipele de criză ale regimului.

Pentru ca energiile să se consume zadarnic, stăpînă absolută peste mass-media, puterea a încurajat, cînd discret, cînd pe faţă, gîlceava scriitorilor, animozităţile, a exacerbat dezacordurile minore, preschimbîndu-le în conflicte majore şi ideologice, a hrănit discordia şi mahalaua, folosindu-se de masa de manevră a rataţilor şi a impostorilor.

Propulsînd false valori, organizînd glorii oficiale şi campanii nemeritate de denigrare sau de minimalizare, culturnicii români, în spatele cărora se afla Securitatea, au izbutit să-i facă pe scriitorii de bună-credinţă să reacţioneze şi să opteze pentru o politică de regrupare şi fraternizare disperată. O bună parte din forţa şi iniţiativa lor politică şi literară s-a pierdut în apărarea oprimaţilor, a înjosiţilor, în jocul complicat al eschivelor, al calculului şanselor şi al consecinţelor, în contraatacuri timide, iute înăbuşite de atotputernicii stăpîni ai conductelor de deversare. Cuvîntul de ordine a fost salvarea a ceea ce mai era de salvat.

Reuşind să istovească, în cele din urmă, conştiinţele şi să polarizeze cultura, puterea a creat un climat al confuziei axiologice, în care toate afirmaţiile critice erau sau păreau dubioase, valorile deveneau suspecte, totul era (sau era interpretat ca) replică şi răspuns. Ea a avut grijă să amalgameze valorile, să-i facă să se compromită, prin articole sau poezii omagiale, obţinute prin somaţii şi ameninţări, şi pe puţinii scriitori influenţi, pe inductorii de opinie, pentru ca peste toţi să coboare ninsoarea nesfîrşită a deznădejdii. Critica şi spiritul lucid ierarhizant au constituit ţinta unei presiuni constante şi a unor încercări repetate de intimidare.

Undeva, în clasificările foarte precise, computerizate, ale singurei forţe coerente din ţară, ale Securităţii, cei mai mulţi scriitori au fost trecuţi sub indicativul inamic. Şi pe inamic îl demoralizezi prin diversiuni, dezbinare, ştiri false, intoxicare, panică, alarme perpetue, trupe de comando în uniforma duşmanului. Îl demoralizezi, îl dezorientezi, dar nu îl nimiceşti cu totul, căci ai nevoie de el pentru a-ţi motiva prezenţa şi leafa şi pentru a te legitima. Dimpotrivă, la momentul oportun, te prefaci neatent şi, lăsînd să apară crîmpeie aluzive, fragmente cu tentă critică, mici şopîrle tonifiante, binevenite şi bine primite într-o atmosferă ce ameninţă să devină prea cenuşie, îi dai impresia că se poate, că se mai poate încă. Aerul „periculos” al unui text era ispititor şi profitabil. El reîmprospăta apetitul de scris şi pofta de viaţă a tuturor. Iar cînd te simţi foarte puternic, îţi poţi chiar permite să ai o disidenţă clorotică, satisfăcînd ambele părţi şi dînd prilej de mulţumire credinţei populare în virtutea străbună a curajului.

Nu împingem mai departe analogia, deşi ar fi folositor să facem să se cunoască în lume, prin experienţa noastră tragică, arsenalul unor asemenea mijloace. În fond, avem de-a face cu strategia militară a unui organism militar şi analogia se justifică. Prin raportare la ea, teoria modelării ne-ar permite să constituim un model al acţiunilor posibile. Utilitatea unui asemenea model s-ar putea imediat confirma acolo unde domneşte încă teroarea roşie sau acolo unde agonizează.

Am insistat asupra acestor condiţii psihice în care s-a făcut totuşi literatură pentru că peisajul neobişnuit al formelor acesteia este şi o consecinţă a stării tulburi de conştiinţă, a unei conştiinţe confuze, complexate artificial, înrîurite de acţiunea factorilor prohibitivi. Lăsîndu-se deturnaţi sau mistificîndu-se ei înşişi, profitînd de momentele politice favorabile, de complicitatea vicleană a cenzurii, obligată, din cînd în cînd, să sugereze că nu există, optînd, involuntar sau cu deplină luciditate, pentru anumite soluţii salvatoare, scriitorii au făcut să se ivească, în locul unei literaturi de sertar viguroase, neiertătoare, o literatură neobişnuită, demnă de un interes ştiinţific, mai ales prin formaţiunile defensive adoptate pentru a fi tolerată.

Este clar că pentru studierea producţiei scriitoriceşti atipice, heteroclite, surprinzătoare, ieşite din incubatorul comunist, ar fi necesare alte ustensile, alte căi de abordare decît cele obişnuite şi un demers care, sesizînd procesualitatea precară a fenomenului şi renunţînd a se mai nelinişti de ceea ce nu există, să preconizeze o nouă viziune, o situaţie realistă şi un operator adecvat. Nu ar fi lipsit de importanţă să schiţăm un tablou al speciilor ciudate, concepute în momentele de criză, acută sau cronică, în perioadele de remisiune sau de recidivă, pe parcursul acelor stări de convalescenţă sau de traumă prelungită prin care a trecut literatura noastră sub presiunea schimbătoare a politicului.

În condiţiile psihice date, sub supravegherea unui aparat represiv care acţiona, ingenios şi eficace, nu numai în sens interdictiv (prin cenzură), ci şi prin organizarea de piste false (adică prin tehnicile manipulării), soluţia salubră ar fi fost una singură: clandestinitatea – tăcerea demnă a literaturii de sertar sau, dacă te încumetai, samizdatul.

A fost, omeneşte vorbind, peste putinţă ca scriitorii (cu cîteva excepţii luminoase) să reziste ispitelor respectabilităţii, jindului consacrării, poate şi din pricina impacienţei noastre temperamentale latine, avide de rezultate imediate, căci, la capătul tunelului, nu se zărea, într-adevăr, nici o lumină. După 1964, scriitorii şi-au tipărit cărţile în pofida pretenţiilor cenzurii. Graba aceasta nedemnă, joasa satisfacţie a slugii tînjind să-şi legalizeze legătura cu stăpînul, idioata credinţă naţională, adevărata noastră credinţă, care este aceea a mîntuirii prin verb, şi anume verbul „a se aranja”, şi-au primit răsplata şi pedeapsa aici, pe pămînt.

Inutil lăsăm astăzi să se înţeleagă mai mult decît a fost. Mă număr printre cei care consideră că momentul în care scriitorii şi-au distrus baricada, socotind că vor putea umaniza duşmanul, a fost doar aparent unul inspirat. Dacă sîntem înclinaţi acum să vorbim în termenii unei morfo-patologii literare este pentru că nu se putea să nu înrîurească maladiv progenitura, să nu provoace modificări bizare gîndirii producătoare zămislirea în trei, de conivenţă cu cenzura (complezentă, dar protejînd minciuna şi liniştea) şi cu cititorul (pervertit, poftind adevărul, fie el în fărîme sau „cu înlocuitori”).

Intimidată de prezenţa, chiar bănuită, a factorilor prohibitivi, dureros de lucidă, conştientă, pînă la nivelul micronilor, de ce se poate şi de ce nu, mistificîndu-se nu o dată şi recurgînd, din cinism sau din disperare, la soluţii ce sugerau curajul, spre a mulţumi toate părţile şi a fi tolerate, gîndirea producătoare a scormonit îndeajuns, dar nu şi-a permis să meargă niciodată pînă la capăt, acolo de unde poţi arunca o privire abisului.

Şi ce abis al fiinţei, ce prăpăstii ale sufletului ar fi deschis ochilor noştri înfioraţi toţi acei ani de adîncă umilire, cînd s-a jucat, cu pierderi necunoscute, destinul însuşi al omului! Prozatorii, în primul rînd ei, au fost astfel frustraţi de şansa de a intra în competiţie, cu tot ce au şi tot ce pot, transfiguraţi de strania măreţie a imprudenţei, de a juca nebuneşte, la miză mare, la miza ameţitoare care se cîştigă doar de cîteva ori într-un secol.

*

În tot acest timp, voinţa naturală de afirmare şi de creaţie a scriitorilor a fost, cum spuneam, contracarată şi moderată de acţiunea prohibitivă a sistemului de control editorial (şi chiar posteditorial) şi a fost deturnată prin tot soiul de tertipuri şi tehnici diversioniste. Sub presiunea acestor cîmpuri de forţe adverse nu putea să se ivească decît un peisaj bolnav, dar interesant din perspectiva unei posibile „estetici” totalitare, care, dacă se va fundamenta vreodată ca disciplină, se va ocupa de caracterul contorsionat al creaţiilor acelor vremuri şi de evoluţia nefirească a fenomenului artistic. Ceea ce a accentuat caracterul nefiresc al literaturii scrise între 1948 şi 1989 a fost şi faptul că scriitorii au avut o arie infimă de opţiuni şi că s-au aflat constant în situaţia de a se poziţiona în raport cu pretenţiile autorităţilor comuniste (ca parte în ecuaţia creaţiei). Exista un număr mic de posibilităţi de reacţie la deciziile Partidului în materie de politică culturală. Aceste decizii au contat enorm în destinul lor literar. Ei fie s-au încolonat pe drumul trasat de oficialităţi, contribuind propagandistic la fortificarea Puterii, fie, exploatînd momentele propice, şi-au căutat culoarele libere care să le permită să facă literatură cu cît mai puţine concesii. Pentru a se bucura fie şi de bruma de libertate artistică îngăduită în anumite momente, ei au evitat subiectele nevralgice sau au încercat să înşele vigilenţa cenzurii (ori să profite de indulgenţa ei calculată) recurgînd la un limbaj esopic sau alegînd, spre a face performanţă, zone artistice mai puţin supuse ideologiei (poezia, proza evazionistă sau cea despre trecut, eseistica). Au existat, aşadar, arii tematice deloc sau rar frecventate şi altele căutate insistent pentru avantajele lor literare şi pentru succesul lor la public. În chip deductibil, literatura publicată în comunism a fost – în sens foarte larg – una a culoarelor libere şi a nişelor ce se cereau grabnic acoperite cu ceva, a stratagemelor şi a formulelor defensive de protecţie. Constatăm astfel un determinism al reacţiilor scriitoriceşti şi o păguboasă şi prea marcată prezenţă a intenţei de eludare şi ocolire (pe căi de asemenea previzibile). Ele se constituie într-un model al reacţiilor posibile, al răspunsurilor la iniţiativele şi manevrele de dresaj ale autorităţilor – ceea ce pregăteşte terenul repetabilităţii şi al deducţiei.