Revoluţia din Ungaria şi schimbarea contextului politic. O repliere pe vechi aliniamente
Revoluţia din Ungaria şi schimbarea contextului politic au avut drept consecinţă resurecţia dogmatismului în cultura română. Partidul a dat semnalul reluării războiului împotriva rămăşiţelor claselor exploatatoare, a intelectualilor care elogiaseră revolta eroică a poporului maghiar, modul de viaţă şi cultura occidentală. Un nou val de arestări şi de procese politice a răspîndit spaima în lumea oamenilor de cultură români, care descopereau că teroarea politică este imanentă regimului şi nu a dispărut odată cu ieşirea din istorie a lui Stalin.
Intelectuali de prestigiu au căzut victime valului de arestări din 1958 şi 1959, acuzaţi de uneltire împotriva ordinii sociale. Unii îşi pierd, pentru o vreme, dreptul de semnătură, alţii chiar libertatea. În 1958 sînt arestaţi sub acuzaţia de uneltire împotriva regimului un număr de intelectuali care vor fi judecaţi şi condamnaţi în 1960 (lotul Constantin Noica – Dinu Pillat, din care făceau parte, printre alţii Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Marieta Sadova)8*. În 1959, sub îndrumarea lui Leonte Răutu şi Florian Dănălache, sînt supuşi unei infame şedinţe de „demascare” intelectuali de vîrf şi artişti precum: sculptoriţa Miliţa Pătraşcu, compozitorul Mihail Andricu, criticul de artă Jacques Costin, doctorul Marius Nasta ş.a. „Vina” lor consta în faptul că ascultaseră Europa Liberă şi comentaseră între ei aberaţiile politicii PMR. Tot Dănălache a condus la 12 martie 1959 şedinţa de demascare a profesorului D.M. Pippidi de la Facultatea de Istorie, episod din aceeaşi serie de acte de intimidare. Ele au avut loc şi în provincie, de pildă la Craiova, unde s-a organizat umilirea în public a altor „foşti”: magistraţi, avocaţi, moşieri etc. Scopul acestor înscenări dirijate de Leonte Răutu era intimidarea întregii intelectualităţi române.
Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor redevine de o vigilenţă morbidă, comparabilă cu aceea din primii ani comunişti, excizînd din textele unor clasici (precum Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Şt.O. Iosif) orice referire la relaţiile noastre cu vecinul de la Răsărit. Rezultă dintr-o analiză a DGPT că, în 1959, erau socotite indezirabile: 1) „denigrarea realităţilor noastre economico-sociale”; 2) „manifestările de naţionalism”; 3) „tendinţele obiectiviste”; 4) „încercările de propagare a misticismului”; 5) „diverse greşeli politice”.
Continuă energic şi bruiajul posturilor de radio occidentale care emiteau în limba română.
Ca de fiecare dată cînd Partidul „îşi ascute vigilenţa revoluţionară”, se expediază bibliotecilor din ţară noi instrucţiuni privind fondurile publice de cărţi. Acestea urmau să se organizeze în fonduri „uzuale”, „documentare” şi „speciale” (un cuvînt neutru care e destinat să înlocuiască mai vechea „Bibliotecă interzisă” cuprinzînd „materiale cu caracter duşmănos, fascist, antidemocratic, anticomunist, ostil păcii între popoare”).
„Munca politico-ideologică în rîndurile intelectualităţii” este intensificată prin toate mijloacele pe care le controla atent şi eficace conducerea de partid. La al II-lea Congres al său (din vara anului 1960), PMR îşi reîntăreşte hotărîrea de a îndruma „întreaga activitate ideologică, ştiinţifică, culturală şi literar-artistică, pentru ca aceasta să slujească interesele supreme ale poporului, cauzei construcţiei socialiste”9*.
Înăbuşirea în sînge a Revoluţiei maghiare şi revenirea la mijloacele de supraveghere şi de presiune ideologică din vremea bolşevizării României au întîrziat cîţiva ani procesul recuceririi esteticului.
Consolîndu-se cu situaţia şi nemaiaşteptînd vremuri mai bune, scriitorii aflaţi în plină ascensiune şi în momentul fecund al vieţii lor au publicat ce au putut să publice: cărţi în care se observă concesiile ideologice, dar şi străduinţa de a le limita. Regresul este evident, dar nu dramatic.
Cei care căpătaseră de curînd anumite „drepturi” în ochii autorităţilor şi care, în pofida ostilităţii criticii dogmatice, se impuseseră ca reprezentanţi ai literaturii vremurilor noi tipăresc totuşi cărţi, dar acestea sînt puţine şi de valoare modestă.
Eugen Barbu publică volume de nuvele şi două romane care satisfac dorinţele propagandei: Şoseaua Nordului (1959) şi Facerea lumii (1964). Marin Preda dă la iveală nuvela Îndrăzneala (1959) şi romanul Risipitorii (1962). Căderea e evidentă.
Lui Arghezi, laureat în 1957 al Premiului de Stat şi declarat poet naţional în 1960, i se permite, fireşte, să-şi publice poeziile lui de amurg (Stihuri pestriţe, 1957; Frunze, 1960; Poeme noi, 1963). Ele nu strălucesc şi nu ridică probleme cenzurii, căci poetul ştie bine pe unde a trecut. Numai prin autoritatea lui politică şi prestigiul cîştigate în timp în ochii conducerii de partid Zaharia Stancu a izbutit să se menţină în limitele artei sale, să evite reîntoarcerea la principiile realismului socialist.
Poezia tinerilor a suferit un recul şi în general a reprezentat o ţintă sigură pentru critica de partid care, mai ales aici, îşi putea exercita funcţia formativ-educativă. Cu toate acestea, ca şi mai tîrziu, în 1971, şocul redogmatizării s-a simţit şi s-a consumat mai ales în paginile ziarelor şi revistelor (în zona articolelor de direcţie şi a intervenţiilor unor critici) şi, o vreme, el a dezorientat cenzura. S-a încetinit procesul editării de cărţi noi, dar aparatul editorial a căutat soluţii de convieţuire cu scriitorii.
După un răstimp al derutei, amintirea coşmarului primilor ani comunişti i-a apropiat pe scriitori, a temperat critica, a topit asperităţile formulărilor ei şi a slăbit presiunea. Scriitorii mari recuperaţi după moartea lui Stalin au reprezentat avanposturi greu de ignorat în lupta cu noul asalt al ideologiei de partid. Lor li s-au alăturat cîţiva tineri şi de la o vreme unii din autorii şi criticii care contribuiseră la bolşevizarea culturii şi care, după Congresul XX al PCUS, îşi revizuiseră întrucîtva opiniile fiind mai bine informaţi şi la curent cu schimbările de ton de la Kremlin.
Consecinţe importante pentru literatură a avut continuarea reintroducerii – treptate, cu infinite precauţii (prefeţe prevenitoare, texte „croşetate”, opere „alese”, adică selecţii orientate partinic) – în circuitul editorial atît a clasicilor români şi străini, cît şi a unora dintre scriitorii care reuşiseră să supravieţuiască terorii primilor ani comunişti.
Prevalîndu-se de monopolul editării şi avînd în subordine detaşamentul din ce în ce mai bine şcolit (şi reciclat din vreme în vreme) al redactorilor de carte, secţiile propagandei de partid practicau faţă de pocăiţi, de reeducaţi, de reveniţii în literatură şi mai ales faţă de tinerii debutanţi o politică mai subtilă, în care se combinau „sugestia prietenească” şi indicarea clară a zonelor tabu.
Un pas important înainte s-a făcut tunci cînd propaganda a acceptat formula lui „Dă-ne şi nouă ceva şi vezi-ţi de treabă”. Deplasări notabile de accent s-au petrecut în numai doi-trei ani, după 1960, în conştiinţa artistică şi în orizontul de aşteptări al scriitorilor tineri, în mentalitatea cenzorilor, a criticilor literari si chiar a unora dintre conducătorii politici treziţi pe jumătate din coşmarul stalinist. La începutul anilor ’60, scriitorii învăţaseră să se lase folosiţi de angrenajul propagandistic fără să mai facă acele concesii oribile (tematice şi stilistice) din anii de început ai regimului, cînd, respectînd şabloanele, trebuiau să ridice osanale ocupantului sovietic, să mintă „partinic” cu neruşinare, să renege şi să batjocorească trecutul şi istoria naţională.
De altfel, pe lista de preferinţe a Secţiei de Propagandă a Partidului se împuţinaseră sau dispăruseră, discret, temele prosovietice, cele antiimperialiste, ca şi cele care incitau la ură de clasă. Nu se mai impunea cu violenţă şi severitate scrierea după reţetar, dar se deschideau, în continuare, toate uşile poeţilor care cîntau izbînzile revoluţionare, şantierele de construcţii, munca avîntată, priveliştile României socialiste. Şi cum spuneam, graţie trecutului lor de executanţi siniştri şi nemiloşi, unii din criticii înregimentaţi şi care puseseră umărul la demolarea culturii române îşi puteau permite să fie mai puţin ortodocşi.
Dacă în primii ani ai regimului pentru autorităţile comuniste nu trebuia să existe decît propagandistul, la începutul anilor 1960 ele ar fi dorit ca scriitorul să fie şi propagandist.