A. Evoluţia poeziei

Ultima tentativă a criticii dogmatice de reîntemeiere a realismului socialist

Din clipa în care în forurile superioare ale Partidului s-a decis reprimarea tendinţelor reformiste, liberaliste şi întoarcerea la preceptele şi rigorile realismului socialist (după patru-cinci ani în care literatura română reuşise să-şi scuture, în parte, balastul ideologic) vechii „activişti de pe frontul criticii” secundaţi de oportuniştii noi generaţii s-au pus pe treabă. Atenţia lor s-a focalizat mai ales pe poezie şi pe „fenomenele şi tendinţele ei periculoase” şi mai uşor de imitat. Printre inchizitorii reactivaţi erau cîţiva care nici măcar nu se străduiseră să pară vreodată mai puţin rigizi. Pînă în 1961 şi chiar după, s-a auzit, cînd mai tare, cînd mai încet, canonada criticii de partid lovind neistovit înspre trecut şi înspre prezent. Cercetat azi, jurnalul de front e plin de surprize şi de amănunte semnificative întrucît rezultă din el că pentru mulţi combatanţi noul curs – dogmatic şi inconcesiv – a putut să pară, la un moment dat, ireversibil.

Marian Popa urmăreşte îndeaproape în Istoria sa manevrele viclene ale Partidului, care şi-a înscenat generozitatea şi toleranţa pentru a putea apoi să incrimineze abaterile, „delictele” ideologice comise de scriitori. El înregistrează atent luările de poziţie represive de-a lungul întregii perioade poststaliniste. Intervenţiile preîntîmpină şi întîmpină cu vigilenţă proletară, toate „devierile” încă în faşă, adică de la începutul dezgheţului ordonat. Sub semnătura lui Nestor Ignat, Sami Damian, Ileana Vrancea, Mihai Beniuc, C. Demetriad, Eugen Mandric, Paul Georgescu, Şt. Iureş şi Ştefan Gheorghiu, Ov.S. Crohmălniceanu, George Stelea, Mihail Petroveanu, Eugen Luca, Teşu Milcoveanu, Al. Andriescu etc.) apar articole de fond denunţătoare în Scînteia, Gazeta literară, Tînărul scriitor (publicaţii puternic marcate ideologic şi conservatoare). Dacă sîntem atenţi la ce denunţă ele, putem alcătui tabloul progreselor făcute de poezie în strădania ei de a ieşi din graniţele activismului şi partinităţii explicite. Se semnalează tentativele de depolitizare, de renunţare la „mesaj” şi de revenire la temele „minore”, la „intimism”, „erotism”, „naturism” şi la modalităţile poeziei precomuniste de care se lasă atraşi – din păcate – chiar şi tinerii cuprinşi de avînt revoluţionar. Marile resurse politice ale poeziei epice nu mai sînt exploatate, iar poezia agitatorică (cetăţenească) a început, vai, să fie ocolită. Pierderea legăturii cu problemele „prozaice” ale acestui pămînt duce la un evazionism „superficial” (exemplificat de Baconsky) şi la un individualism păgubitor şi nejustificat. Refugiul în natură şi comuniunea cu ea, şi nu cu oamenii muncii (aici erau vizaţi poeţii de la Steaua, aflaţi sub influenţa lui Blaga) răspîndesc confuzie. Şi tot confuzie răspîndesc poeziile care demobilizează prin pesimismul anacronic al motivului toamnei ori care sînt dominate de imagistica morţii tributară „decadentismului interbelic” (cu trimiteri la N. Labiş şi Cornelia/Doina Sălăjan). Sînt vînate şi „excentricităţile formale”, „manifestările de neoformalism” şi ermetism, de fapt, nişte timide încercări de modernizare prin aluzii, cuvinte rare, asocieri mai îndrăzneţe care creau mici zone de ambiguitate. Conceptele estetice şi noţiunile de teorie literară sînt folosite fără scrupul ştiinţific de culturnici pentru a incrimina tendinţele de înnoire stilistică a poeziei. Pînă şi recurgerea la autobiografia lirică (Petre Ghelmez, Petre Dragu, Violeta Zamfirescu etc.) li s-a părut a fi o probă de moliciune revoluţionară. Date fiind aceste preocupări „majore” ale criticii de partid, s-ar spune că modelelele la care aspira tînăra generaţie în anii dezgheţului poststalinist sînt Blaga şi Barbu (şi nu atît poeziile lor, cît modernitatea spre care arătau, pe care o sugerau ele: conceptualizare, esenţializare şi excelenţă formală.)

În vremea reîngheţului ideologic – (survenit la întîlnirea anilor 1957 şi 1958), nu se schimbă sensibil ţintele atacului, dar în tonul articolelor şi în titlul lor se află un ce din ce în ce mai ameninţător. Inovaţiile de ordin expresiv vor trebui cu totul evitate dacă poeţii nu le subordonează efectului politic. Dar mai sănătos ar fi să se renunţe la ele. Poezia de notaţie (instantaneismul lui Petre Stoica) şi viziunile tradiţionaliste arhaizante, colorate mistic (vizibile la emulii lui Blaga de la Steaua) sînt „nejuste” politic şi neserioase.

Scînteia, Viaţa Românească, Tribuna, Gazeta literară, Scrisul bănăţean sau Iaşul literar se inflamează şi scuipă venin prin condeierii de serviciu sau prin purtătorii de cuvînt cvasioficiali (precum Ov.S. Crohmălniceanu). Cu şi mai mare ardoare critică sînt puşi la zid toţi cei care fac loc în poezie: defetismului, sentimentalismului, evazionismului, inactualităţii şi individualismului. Nici pe departe nu era vorba de aşa ceva în poezia celor cîţiva tineri luaţi la ochi (precum Sina Dănciulescu, Ion Horea, Alexandru Andriţoiu, Al. Căprariu, Valeria Boiculesi, Dim. Rachici), dar o sperietură la început de drum nu le strica (de altfel, speriaţi au şi rămas mult timp, pierzînd trenul generaţiei lui Nichita). Vizaţi direct vor fi (prin vocea criticului suprem al regimului şi al momentului – Ov.S. Crohmălniceanu) foştii suprarealişti Gellu Naum şi Virgil Teodorescu, modernismul în întregul lui, precum şi criticii care nu repudiază recrudescenţele unei literaturi îngropate sub asaltul triumfător al realismului socialist. De la o lună la alta tonul se înăspreşte şi intervenţiile iau aspectul unei campanii. Toate indiciile îndepărtării tinerilor poeţi de realismul socialist (evazionismul, modernismul, panteismul, apolitismul, anotimpismul, dezolaţionismul, inactualismul, expresionismul, intimismul, individualismul, elitarismul, snobismul, lirismul autoanalitic sau alte astfel de formule staliniste etc.) sînt vînate şi vituperate în articole semnate acum de I. D. Bălan, Eugen Simion, Radu Lupan, Cornel Regman, Leonard Gavriliu. Cîteva reviste importante devin capetele de pod ale noii ofensive ideologice (Viaţa Românească, Tribuna, Scrisul bănăţean, Gazeta literară).

Cu orice preţ şi prin toate mijloacele, realismul socialist trebuia reîntremat şi reinstituit. Acesta pare a fi comandamentul politic al anului 1959. Din nou se urmăreşte extinderea principiilor prozei asupra poeziei întrucît poetul liric, bunăoară, nu poate fi absorbit de „obligaţia de a reflecta veridic realitatea”. Impresiile şi senzaţiile nu pot fi culese din zăcămîntul sufletesc, ci din viaţă, şi nu pot fi înregistrate oricum, sub impulsurile inconştientului. Din acest punct de vedere, nici măcar Geo Bogza sau M.R. Paraschivescu nu sînt bune exemple, căci şi ei recidivează, alunecînd, în cîteva poezii, în suprarealism şi ermetism. Neostenit în vigilenţa lui revoluţionară, Crohmălniceanu denunţă acrobaţia gratuită şi imagistica din unele poezii („pe linie”, de altfel) de ale lui Nichita Stănescu. Pînă şi alegoriile şi simbolurile trebuie evitate pentru neclaritatea pe care o conţin.

Se contura teza că politicul nu poate fi acomodat procedeelor moderne (pe care teoreticienii marxişti le aruncă în aceeaşi oală cu experimentele avangardiste) şi pentru asta, tinerilor poeţi (Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Petre Stoica) li se expediază scrisori deschise „lămuritoare”. Din felul în care se demască folosirea, în poezia ocazională a lui Nichita Stănescu, a pretextului istoric, politic şi sărbătoresc pentru „experimente” negative, deducem – şi nu fără plăcere – că metoda mascării funcţiilor fusese de pe atunci descoperită şi pusă în practică pentru amăgirea cenzurii. Scriitorii au băgat de seamă că experienţe îndrăzneţe de limbaj (unele de sorginte futuristă, maiakovskiană) şi pasaje de lirism adevărat pot să treacă de cenzură dacă poezia este aşezată sub un titlu revoluţionar – chiar sub o lozincă – sau dacă dă cezarului ce e al cezarului în cîteva versuri de început. Practica versurilor de început va fi extinsă la nivelul volumelor, în întregul lor, prin regula celor cîtorva poezii pe teme partinice aşezate la vedere.

Anul 1959 reprezintă apogeul campaniei de reîndoctrinare. Dar textul care conţine esenţa ei ideologică apare (poate din raţiuni de birocraţie editorială) în 1960, fiind imediat preluat în bibliografia şcolară şi universitară. E vorba de studiul lui Crohmălniceanu Pentru realismul socialist, care probează faptul şocant că acest critic de o neadormită vigilenţă a consemnat minuţios, pe tot parcursul anilor de „liberalizare” poststalinistă, toate micile tentative de resuscitare a lirismului. Ce e şi mai grav şi ceea ce dă accente de procuratură sovietică demersului lui este politizarea brutală, asocierea acestor infime abateri de la poezia agitatorică cu politica revizionistă infierată atunci de guvernanţi (cf. Realismul socialist şi revizionismul). Refugiul în natură sau în universuri închipuite, recursul la imagistica modernă (reflex al unei orînduiri apuse) ascund intenţia fugii de realitate şi sînt expresia autohtonă a revizionismului politic. „Evazionismul e reversul negativismului este un fel de a spune că lumea nouă, socialistă, pe care o clădim e plată, neinteresantă.”

Şi alte articole şi luări de poziţie semnate de acelaşi critic – care apar tot în 1960, dar şi în 1961 – vor susţine contraofensiva dogmaticilor de meserie (talonaţi din păcate de scriitori precum M. Beniuc, G. Călinescu, T. Arghezi). Ele fac procese de intenţie oricărei încercări de revenire la forme, teme, stiluri mai vechi (deci mic-burgheze), oricărei influenţe poetice nocive, ermetice şi barochizante venite din apus (Rilke, Mallarmé, Pound, Trakl, Ungaretti).

Aceste întîmplări dramatice din arealul literelor româneşti, au noima lor. Posibila închegare a unei generaţii de poeţi cu noi idealuri artistice e lucrul care irită critica de partid şi pe înalţii funcţionari culturali. Cu prilejul Conferinţei Uniunii Scriitorilor din ianuarie 1962, raportorul (inevitabilul M. Beniuc) respinge bizareria, ermetismul, pretenţia filozofică, imagismul absurd, snobismul (asociat, nu se ştie cum, noninteligibilităţii) tinerilor de felul lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Aurel Rău, Petre Stoica. Elogiaţi, în schimb, sînt tinerii mediocri şi veteranii epocii staliniste, cei ce vor fi, foarte curînd, scoşi din joc de generaţia lui Nichita.

*

Cu toate acestea, încet-încet, de la sfîrşitul anului 1959, apar semnele unor schimbări de ton şi de procedee. Culturnicii se abţin de la stigmatizări partinice în numele legilor de fier ale Revoluţiei; criticii de direcţie se mulţumesc să dezavueze fără să mai facă procese de intenţie; se admite coexistenţa mai multor moduri lirice şi a unor căi diferite spre poezie (în urma unor colocvii găzduite de Gazeta literară şi a unor şedinţe ale secţiei de critică a Uniunii Scriitorilor); poeţii învaţă lecţia pragmatică a adeziunilor şi a declaraţiilor partinice de presă care le dau dreptul la îndrăzneală stilistică şi la modernizare în poezie; cîţiva din vechii militanţi de pe frontul realismului socialist (Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Maria Banuş) devin toleranţi şi dau semne că ar trece în cealaltă tabără; criticii de partid sau cu atitudini partinice, în prima fază a campaniei (Paul Georgescu, Vasile Nicolescu, Eugen Simion, Savin Bratu, H. Zalis) fac, de la o vreme, nu ştim sub ce impuls, un joc dublu, criticînd la vedere şi favorizînd pe ascuns; criticii şi universitarii specializaţi în teoria literaturii (Matei Călinescu, Al. Dima, Savin Bratu, Silvian Iosifescu, Vera Călin) discută mult mai nuanţat chestiunea partinităţii şi a specificului actului poetic.

Cel mai marte cîştig al anului 1961 este obţinerea, pe criteriul importanţei saltului calitativ, a dreptului de fiinţare în poezie, a intimităţii, a mitului, a meditaţiei lirice, a desfăşurării de idei, toate, însă, ca variante socialiste (opuse celor promovate de arta burgheză decadentă). Pe de altă parte, a apărut posibilitatea discuţiilor în contradictoriu. Toată această convieţuire de puncte de vedere are loc sub semnul încrucişării de declaraţii ipocrite. Dogmaticii admit şi ei că poezia, obligată să accepte temele şi modalităţile prozei socialiste, a fost compromisă în primii ani republicani, dar nu sînt de acord cu soluţiile de modernizare sugerate de textele noii generaţii.

Tinerii, mai ales cei aflaţi în provincie, ştiu ce să facă, au şi modele, dar nu au pîrghii administrative. Ei sînt însetaţi de lecturi din literatura universală şi din cea românească interbelică. Scriitorii tipăriţi în vremea dezgheţului poststalinist sau doar cunoscuţi din auzite sau din diverse surse acum la îndemînă, au constituit, cum am mai spus, o prezenţă de fundal care a atenuat violenţa contraofensivei realismului socialist. Însoţiţi de „bătrînii” crescuţi în spiritul aceleiaşi poezii interbelice, tinerii vor declanşa în curînd Reconquista, procesul recîştigării autonomiei actului poetic. Se va alătura acestuia şi o parte din falanga poeţilor partinici, ceea ce, la începutul anilor ’60, reprezenta un indiciu clar al faptului că monopolul poeziei propagadistice luase sfîrşit, că realismul socialist însuşi îşi trăieşte agonia.

Autorităţile comuniste nu vor recunoaşte niciodată această stare de fapt. Pentru ele, ne aflam atunci şi ne vom fi aflat pînă la sfîrşitul regimului în „etapa superioară” a „literaturii vremurilor noi”, adică aceea care cultivă „unitatea în diversitate”.

Un răstimp al stagnării

În condiţiile în care după 1958 avîntul inovator poststalinist a început să întîmpine rezistenţa activă a şoimilor Partidului şi a detaşamentului de activişti de pe frontul literaturii, lumea cuprinsă periodic de nelinişte a editorilor şi a redactorilor de reviste a reacţionat în felul ei, adică previzibil. Astfel, au fost tipăriţi, cu predilecţie, scriitorii maturi cu o reputaţie partinică stabilă şi care se bucurau de încrederea partidului şi au fost promovaţi intens mai ales tinerii netulburaţi de ambiţii inovatoare.

Este un răstimp în care îşi recapătă (dacă au pierdut-o cumva) vizibilitatea veteranii realismului socialist dublaţi pe vasta scenă a poeziei noi de un număr important de versificatori plauzibili tineri, autori de imnuri, ode, elegii, de reportaje lirice limpezi şi cuminţi, melodic sentimentale şi de stenice poezii de dragoste. Cei mai mulţi dintre aceştia din urmă (Ion Horea, Al. Andriţoiu, Cornelia Doina Sălăjan, Rusalin Mureşanu, Ştefan Iureş...) trecuseră prin şcoala de poezie şi de cadre „M. Eminescu”. Cîţiva urmaseră şcoli de acelaşi soi dar mai înalte (Tiberiu Utan... la Institutul de literatură Maxim Gorki de la Moscova). Şi, cu puţine excepţii, toţi lucraseră în redacţiile unor ziare şi reviste din Bucureşti sau din provincie – alte excelente şcoli de cadre şi de vigilenţă revoluţionară.

Cum am arătat altădată, în anii liberalizării poststaliniste editorii au fost autorizaţi să tipărească şi volume care să facă loc ici-colo şi unor poezii mai puţin sau deloc supuse rigorilor partinice. Procedeul acesta editorial a fost perfecţionat în etapa reîndoctrinării ideologice şi consecinţa generalizării lui a fost numărul important de carţi de poezie respectînd regula amalgamării.

Pur şi simplu nu se putea ieşi în lume în alte condiţii şi poeţii generaţiei lui Nichita Stănescu – care nu au debutat după 1964, ci înainte – vor primi, după decenii, destule reproşuri mai mult sau mai puţin voalate prin acele concesii de început.

Păgubitoare pentru înţelegerea şi evaluarea corectă a atmosferei acelor vremuri a fost predispoziţia criticilor din epocă şi mai ales de mai tîrziu în a pune în valoare orice tresărire artistică, orice mic fior poetic, chiar dacă acesta era înecat în platitudini ideo-literare. Cînd nu erau trecute cu vederea concesiile de acest gen erau estompate prin perifraze şi întoarceri abile de frază (ca în studiile nerevizuite ale lui E. Simion şi D. Micu ori ca în articolele din Dicţionarul Academiei care îşi aşteaptă revizuirea).

Mort în 1954, A. Toma (căruia forurile i-au plăsmuit o biografie de poet al proletariatului (revoluţionar) fusese modelul de creator al primilor ani republicani. Şi nu pentru că Partidului îi trebuia o personalitate marcantă în detaşamentul lui de poeţi ai lumii noi (de altfel, pînă tîrziu s-a mizat pe unanimism), ci pentru că avea nevoie să-şi inventeze, prin el, un trecut şi o literatură militantă comunistă.

Aliniaţi în spatele lui A. Toma se aflau – pe acelaşi plan – Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Cicerone Teodorescu, Radu Boureanu, Veronica Porumbacu, Eugen Frunză, Marcel Breslaşu, Horvath Imre, Nina Cassian, A.E. Baconsky şi alţii nu puţini. Numele nici nu conta cîtă vreme „literaţii” erau simpli exponenţi ai măreţei cauze a proletariatului biruitor (nici nu le-am acordat, de aceea, capitole separate în partea dedicată poeziei aservite propagandei din această carte).

Figura centrală a „restauraţiei staliniste” de la sfîrşitul anilor ’50 a fost, fără nici un dubiu, Mihai Beniuc, fapt pentru care va şi atrage, după deschiderea din 1964, fulgerele confraţilor. Mulţi dintre aceştia (Bogza, Jebeleanu...) erau la fel de vinovaţi pentru dezastrul culturii române, dar nu puteau scăpa prilejul de a recurge la vechiul tertip bolşevic al focalizării şi al ţapului ispăşitor.

În pofida opiniei cvasi-generale a criticilor şi istoricilor noştri literari, Mihai Beniuc nici nu s-a numărat printre poeţii „fruntaşi” ai primilor ani. Consilier cultural al României la Moscova (1946-1948) şi suspendat pentru un timp din Partid după verificările din 1949 (legate – probabil – de prezenţa lui în Ministerul antonescian al Propagandei), Mihai Beniuc a pierdut ca să zic aşa startul, intrînd în spaţiul editorial comunist cu o oarecare întîrziere. Dar ce impetuozitate! Dar ce revenire! Cu o viteză de recuperare psihanalizabilă, a publicat după 1953 cîte trei-patru volume pe an, izbutind cu cele 16 apariţii editoriale şi nenumătatele funcţii ocupate pe frontul naţional să devină din 1954 (cînd obţine Premiul de Stat pentru Poezie), şi pînă în 1965, personajul-cheie al vieţii noastre literare.

Absolut toţi comentatorii din epocă şi de mai tîrziu (cît timp a mai existat inerţial un oarecare interes pentru opera celui care, hulit de adoratorii de mai ieri, s-a încăpăţînat să trăiască) au simţit nevoia să scoată în evidenţă militantismul ardelenesc profetic şi mesianic al primelor sale volume (Cîntece de pierzanie, 1938; Cîntece noi, 1940; Poezii, 1943; Oraşul pierdut, 1944) pentru a legitima opţiunea politică ulterioară şi vigoarea poeziei sale comuniste. De dragul unei piruete stiliste, N. Manolescu în Istoria sa critică afirmă chiar că Beniuc nici n-a avut nevoie să se convertească şi că „duhul poeziei viitoare s-a coborît în mod firesc” peste versurile lui – preschimbîndu-l în „singurul poet realist-socialist autentic”. Această extrapolare aptă să înnobileze întrucîtva o carieră de carierist e însă una riscantă întrucît patriotismul energic şi orgolios, alegorismul ceţos şi mesianic, în tradiţia lui Mureşan, Goga şi Cotruş, l-ar fi făcut compatibil şi dorit, poate în mai mare măsură, de un regim de dreapta biruitor şi avid, la rîndul lui, de poeţi-călăuză.

El nu poate fi naturaliter poet realist-socialist întrucît naturaliter este un egocentric strident – fie şi atunci cînd îşi afişează cu falsă modestie rolul de soldat anonim al Partidului. Poezia primilor ani comunişti nu admite, cum ştim, ieşirea din rînd; ea reprimă subiectivitatea şi orice indiciu al unui orgoliu creator.

Or, Beniuc este un paranoic ce cutează să-şi exalte virtuţile şi măreţia şi se prezintă drept inevitabil ca istoria însăşi: „Mă inventau, de cumva n-aş fi fost / Eu sînt în secol o necesitate, / Sînt toboşarul vremii care bate / Vestind ce are şi ce n-are rost”.

El nu se va mulţumi cu postura de „simplu soldat” al oastei Partidului. El este chiar Poporul şi însăşi Omenirea. Aşa încît multe din versurile în care nu osteneşte să se proslăvească într-un crescendo insuportabil – acumulînd hulpav noi şi nou metafore şi hiperbole (versuri publicate după 1953, cînd s-au permis, oficial, reliricizarea poeziei şi prezenţa persoanei I) – ar fi fost rău primite în anii epicii realist-socialiste.

Date fiind statura, constituţia firavă, meschinăria din planul relaţiilor umane şi vocea nesigură a celui ce se închipuia Noul Midas, Prometeu, „ştafeta marilor idei”, „toboşarul vremii care bate” ş.c.l., postúrile cezarice şi burlesc triumfale pe care le conţin asemenea poezii ar fi produs hilaritate în vremuri normale (separarea omului de operă fiind în genere imposibilă la noi). Reputaţia de om al Moscovei eternizat la conducerea Uniunii Scriitorilor şi sentimentul general că el este acum cel ce face şi desface destine, atotputernicul ideolog al poeziei noi de care depinde schimbarea în bine şi rău a acesteia, îl transformaseră într-un personaj intangibil, adulat de căţelandrii criticii noi şi comentat cu evlavie în şcoli.

Mi se pare o eroare şi o impietate ataşarea conceptului goetheean de poezie ocazională producţiei colosale de texte ale unui scriitor care s-a pus în serviciul atotputernicilor zilei, n-a scăpat nici o ocazie spre a obţine privilegii şi onoruri de la ei (ultimul fiind Ceauşescu – „Întîiul fiu al ţării” pe care îl glorifică în 1978 la concurenţă cu Păunescu).

Ca să dea senzaţia că nu au renunţat cu totul la exerciţiul critic – interpreţii cu autoritate din epocă şi de mai tîrziu (de la D. Micu, G. Călinescu la E. Simion) s-au prefăcut că nu bagă în seamă mormanul de dejecţii fumegînde de circumstanţă al poeziilor prin intermediul cărora, de-a lungul unui deceniu şi mai bine, autorul a servit, cronologic, toate cauzele PMR, PCUS şi personale, spre a se grăbi să gloseze în marginea cîtorva texte plauzibile. Ele se aflau risipite la mari distanţe prin nenumăratele volume care spre sfîrşitul dezgheţului poststalinist începuseră să fie alcătuite, cum spuneau, după o reţetă vicleană.

Astfel s-a elogiat brutalitatea plebee, robusteţea, „simpatica şi naiva infatuare”, prozaismul viril şi frust, chiar patosul expresionist, iar liricul meditativ-elegiac a trecut după o vreme în prim-planul observaţiei critice. Neliniştea apropierii morţii şi teroarea singurătăţii sînt, într-adevăr, singurele motive puternice şi demne cît de cît de interes – dar asta şi pentru că le percepem ca revers al unei medalii pe care se află placat în aur fals un chip împresurat de laurii sfărîmicioşi ai gloriei antume.