III. Tendinţa de diversificare a fost contrabalansată de cea contrară, de omogenizare. Literatura şi-a asumat funcţii şi riscuri

La căderea regimului Ceauşescu peisajul prozei şi, mai cu seamă, al poeziei româneşti surprindea prin diversitate. Se ajunsese la acea bogăţie a reţetelor şi modelelor, prin extinderea, în climatul de libertate de după 1964, a reperelor tematice şi prin expansiunea universului de obiecte şi fenomene care alcătuiesc materia mundi. Dar şi prin înmulţirea şi rafinarea – după 1971 – a modalităţilor prin care acesteia i se dădeau forme capabile să pregătească sensuri sau – ca în cazul poeziei, mai ales – să trădeze, metonimic, prezenţa unor stări sufleteşti ori să propună prezenţa unei irealităţi plauzibile. „Vinovată” de această diversitate a fost şi viteza cu care s-au ars etapele şi s-au ocupat, sprinten, alte şi alte locuri virane, fără ca acelea cucerite înainte să fie exploatate intensiv. Importantă a fost, pentru mulţi scriitori, schimbarea, şi nu epuizarea filoanelor. Cu siguranţă că o cauză a acestei grabe (şi a acestei superficialităţi) a fost sentimentul vacuităţii şi al frustrării provocat de izolarea noastră de mişcarea culturală europeană, izolare care a durat neliniştitor de mulţi ani. El a accentuat nevoia de sincronizare rapidă şi în pas cu creşterea numărului de traduceri şi a posibilităţilor de informare, după 1964. O altă cauză a acestei precipitări şi a acestui dezinteres pentru aprofundare a fost starea de replică, pe care şi-au asumat-o scriitorii sub presiunea iritant-schimbătoare a factorului politico-ideologic care îi provoca să reacţioneze. Deliberat sau nu, ei şi-au modificat, urmînd moda sau exemplul altora, traseele spre care păruseră a fi predestinaţi sau au căutat urgent, ei înşişi, noi coridoare pe care să poată avansa cu succes şi fără prea mari concesii. Într-o cultură relativ mică şi primejduită ca a noastră, cu un număr restrîns de edituri şi reviste, concentrate, mai toate, în Bucureşti, cu întîmplări şi personaje literare ştiute de toată lumea, scriitorii erau sensibili la întîmplările breslei, la ce se traduce, la ce se caută şi la tot ce le-ar fi putut aduce binecuvîntarea celor trei patru critici influenţi. Această pîndă (nedemnă, poate, de spiritul marii culturi), această atenţie solicitantă faţă de tot ce se cere, faţă de tot ce face valuri – în presă şi în public – şi oferă satisfacţii imediate, precum şi setea cititorilor de „adevăr” şi de „răzbunare” prin accesul, fie şi parţial, la adevărul obnubilat de autorităţi, au stat la originea unei tendinţe de omogenizare opuse amintitei diversificări stilistice în regim de replică. Ea s-a manifestat în aria de opţiuni a emitentului ca intenţionalitate a actului creator aflat sub presiunea aşteptărilor destinatarului, care a şi impulsionat în chip decisiv procesul.

Formaliştii ruşi au vorbit de fenomenul deghizării intenţiilor şi, legat de acesta, de migrarea funcţiilor şi de metamorfoza genurilor. Uşor de identificat şi la noi, el are, ca multe alte caracteristici ale literaturii române, o strictă determinare politică şi apare în condiţii pe care le mai rezumăm o dată aici. S-a ivit atunci cînd, din pricini propagandistice, regimul a slăbit la un moment dat presiunea pîrghiilor de control şi cenzură, oferind autorilor şansa de a deveni altceva decît simpli ilustratori ai textelor marxiste ale luptei de clasă. Pentru că, după 1965, regimul voia să sugereze liberalizarea, li s-a făcut scriitorilor concesia de a putea spune – sub protecţia ideii de ficţiune – cîteva din adevărurile politice, istorice, sociale, greu sau imposibil de pronunţat cu doar cîţiva ani înainte. Succesul uimitor al unor asemenea scrieri a favorizat naşterea aşa-numitei literaturi a „obsedantului deceniu”.

Profitînd de această tendinţă, cu complicitatea cenzurii, şi cîştigînd treptat teren, proza românească, printr-o parte importantă a ei, a devenit una a „obsedantelor decenii” comuniste postdejiste. Ea nu a ignorat nici subiectele istorice (istoria precomunistă), sociale, religioase, politice tabuizate de oficialităţi. Astfel literatura (în special proza) a încercat să joace rolul presei libere, al istoriografiei, sociologiei, politologiei (dintr-un regim democrat). Prozatorul s-a identificat cu jurnalistul de investigaţie (precum Augustin Buzura în Drumul cenuşii şi precum mulţi alţii, care introduc personajul procuror-investigator), cu istoricul, care încearcă să limpezească subiectele sensibile ale trecutului naţional falsificat de istoriografia sovietizantă a primilor ani. O migrare a funcţiilor politicului are loc şi în spaţiul criticii de întîmpinare, care devine astfel nefiresc de puternică în contextul cultural românesc, dar previzibilă în verdicte şi preocupată în a susţine sau contracara deciziile autorităţilor. Poezia însăşi, achiziţionînd structuri epice şi făcînd loc, de la un moment dat, întîmplărilor cotidianului (ca la optzecişti) a preluat o parte din funcţiile reportajului de teren de vremuri normale, interesat să furnizeze revelaţii realistice. Şi tot ea, exploatînd avantajele ambiguităţii şi aluzivităţii (Mircea Dinescu, Dorin Tudoran etc.) ori, reîntorcîndu-se la discursivitatea şi directitatea paşoptiste (Adrian Păunescu) a suplinit, mai curînd prin efecte (căci aşteptările publicului erau excesiv de mari) pamfletul politic.

Deghizarea intenţiilor şi, în genere, esopismul tuturor acestor iniţiative au dat naştere unor produse literare contorsionate, unor fetuşi cu o „speranţă minimă de viaţă” literară. Dorinţa scriitorului de „a dezvălui” şi de a cîştiga astfel un public uriaş, publicul însetat de adevăr, a fost boicotată de dorinţa cenzorului şi, în bună măsură, a scriitorului însuşi de a limita şi atenua impactul. Această zămislire în trei (scriitor, cenzor, cititor) a adus pe lume o literatură a stratagemelor, a formelor defensive de protecţie care atrag mai curînd atenţia asupra manevrelor conformistului subtil ce se află în spatele celui ce jură pe adevărul spuselor lui. Cum e lesne de observat, miza literaturii devenise, prin multiplicarea şi deghizarea intenţiilor ei, excesivă. Molipsindu-se, parcă, de spiritul totalitar al regimului, ea îşi asumase mai multe funcţii decît puteau suporta mecanismele concepute să pregătească doar reuşita estetică. Şi mai implica, pe deasupra, şi efortul mascării lor, ceea ce era în măsură să consume energia necesară marilor fapte literare. Scriitorii care au procedat astfel au pierdut bătălia în plan artistic, fără să o cîştige în plan politic. La cîţiva ani după Revoluţie, gestul lor a fost uitat. Dezolant e şi faptul că procedeele consacrate de literatura subversivă, formulele defensive de protecţie, tipurile de personaje au fost uzurpate de cîţiva scriitori aserviţi regimului, care, jinduind la graţiile cititorilor, le-au folosit „la derută”. Mai mult, aceştia s-au străduit să scrie artistic, să facă performanţă aderînd la sensul general spre estetic al literaturii române, visînd să apuce trenul, să sugereze pasiunea artistică, dar să şi facă servicii majore regimului. Oricum, convertirea în politic a tot ce citeai devenise, la un moment dat, o constantă de lectură. Dorinţa de adevăr a publicului cititor a avut forţa insidioasă a unui curent marin, care a sorbit, cu energie nebănuită, foarte multe produse artistice, făcîndu-le să se mişte, o vreme, viguros în peisaj, dăruindu-le o glorie de moment şi pregătindu-le astfel eşuarea.

Nu prea mulţi au fost cei care au ştiut să se sustragă curentului, rămînînd în limitele artei lor. Ei sînt cei ce sînt şi astăzi citiţi şi preţuiţi. De altfel, aspectul cîmpului de luptă după bătălie este, mai degrabă, frisonant. Printre atîţia răniţi, muribunzi şi morţi de-a binelea se află doar cîţiva supravieţuitori care au avut inspiraţia sau norocul să nu se grăbească să debuteze în anii ’50, să nu se precipite să fie viteji, să scoată capul din tranşee, cînd nu era cazul (precum autorii literaturii cu şopîrle) şi, mai presus de toate, să se adăpostească într-un loc ferit de miradoarele Partidului.

*