Care sînt perspectivele acestei literaturi? Paradoxul ei

Închei aici acest excurs asupra specificul literaturii din comunism ca produs al unui spaţiu îngrădit, cu legi proprii de evoluţie. Pe parcursul lui, m-am referit, nu de puţine ori, la nefirescul acestei literaturi, la peisajul ei bizar. Este un aspect care trebuie luat în calcul în cazul în care dorim să aflăm care sînt perspectivele acestei literaturi, cum va răspunde probei timpului cînd încă de pe acum o bună parte a ei e ilizibilă. Va mai putea ea oare trezi un interes oarecare odată cu schimbarea brutală a orizontului de aşteptare, odată cu evoluţia gustului, a obişnuinţelor de lectură ale noilor generaţii? Perimarea este, cum ştim, un fenomen inexorabil şi, în general, ea cunoaşte un progres lent, adesea insesizabil. În cazul special al literaturii publicate în comunism, perimarea are loc în două viteze, în două feluri.

Dorinţa de a cîştiga publicul avid de adevăr şi iluzii eroice a făcut ca bogata literatură a jumătăţilor de adevăr să intre, în noile condiţii de libertate, într-un proces rapid de perimare. Cu alte cuvinte, intenţia, din nou ea, intenţia satisfacerii dorinţelor imediate ale publicului de atunci a pregătit terenul indiferenţei. Acest fel particular de perimare va fi urmat de cel obişnuit. E vorba de uzura, firească în timp, a mecanismelor care asigură performanţa estetică a unui text (uzură care devine vizibilă datorită evoluţiei formelor şi a orizontului de aşteptare) şi nu mai puţin slăbirea posibilităţilor de re-cunoaştere, a capacităţii de raportare a cititorilor viitorului la atmosfera, tipul de relaţii şi de comportamente umane, la sistemul de valori al epocii comuniste. Acea parte a literaturii scrise între 1948 şi 1989 care mi se pare încă vie (cîteva proze, un număr mult mai mare de volume de versuri) va avea şi ea soarta literaturii din vremea lui Maiorescu sau a literaturii interbelice care, deşi fixate ferm în canon, au intrat de mult într-un proces de perimare (pe care nu ne e uşor să-l recunoaştem).

Şi ca în toate aceste împrejurări, dacă vrem cu adevărat să nu rupem legăturile cu aceste cărţi importante, dar şi să nu ne iluzionăm pentru a împărtăşi „sentimentele cuvenite” literaturii naţionale, va trebui să facem un efort de imaginaţie spre a descoperi un unghi nou de abordare şi înţelegere. Un unghi capabil să-l înlocuiască pe cel estetic, care ne oferă pricini din ce în ce mai clare de dezamagire, pe măsura scurgerii timpului.

Soluţia, în ce mă priveşte, am aplicat-o de mult şi e una radicală. Avem nevoie, cred, de o modificare de percepţie, de o schimbare în direcţia spre care privim şi de un tip de valorificare fragmentară. Ea ne-a fost sugerată şi de felul cum reacţionează tinerii de astăzi la contactul cu textele acelei epoci de care ne despart deja două decenii. Rareori urmăresc reuşita estetică a textelor – care, ce-i drept, e rară. În schimb, se amuză (parcurgînd, de pildă, poezia şi proza propagandei anilor ’50), se miră de bizareria ariei problematice, de modul suspect şi contorsionat de concepere a textelor. În genere, cînd nu sînt complet opaci, sînt uimiţi şi cel mult curioşi, ca şi cum ar avea sub ochi imagini de pe o altă planetă sau urme ale unei civilizaţii dispărute. Aşadar, prima lor reacţie – cea naturală – în faţa acestei literaturi îi plasează mai curînd într-o zonă a expresivului, a interesantului. Componenta estetică e, în receptarea lor, secundară sau mai curînd inexistentă, ca şi atunci cînd citesc literatura veche românească.

Aşadar, întrucît toate valorile artistice pălesc cu timpul şi chiar se sting de-a binelea, e cazul să le aducem în prim plan pe cele expresive fără să uităm de primele, cînd şi dacă sînt încă viabile. Am zice că peisajul literaturii scrise sub comunism ar putea deveni incitant (mai incitant chiar decît peisajul literaturii scrise în vremuri de normalitate) tocmai prin nefirescul lui, prin povestea dramatică pe care o conţine fiecare falie şi fiecare formă de relief. El seamănă întrucîtva cu priveliştea stranie a atolului Mururoa sau a Cernobîlului, după dezastru. Dacă am privi cu maximă atenţie (şi cu o curiozitate intensă de astronaut coborît pe o planetă străină) nu spre suprafeţele arse, ci spre ce s-a ivit din cenuşa hrănitoare a dezastrului, am remarca nu fără uimire maturizări fabuloase de arbori, germinaţii precoce, reproduceri accelerate, erori de creştere, enclave, zone de refugiu cu insule mirobolante de vegetaţie şi mai ales o respiraţie neobişnuită a plantelor gata să se înalţe ca în poveste şi să acopere, cu freamătul lor biologic, urmele pustiirii.

Puţine etape ale literaturii române sînt mai ofertante ca expresivitate şi îşi pot înlocui mai uşor componenta estetică. Şi nimic nu depăşeşte, ca semnificaţie, efortul extraordinar al scriitorilor noştri de a descoperi căile şi mijloacele de funcţionare, cu cît mai puţine pierderi, a instituţiei literaturii în condiţii greu de imaginat.