Cîştigarea controlului asupra artei şi culturii după 1944. Forme de control şi presiune: „dezinfectarea cuvîntului tipărit”
În viziunea (de sorginte leninistă) a partidelor comuniste (aflate în subordinea Moscovei), literatura, ca şi cultura în general, intră în categoria instrumentelor eficace de cucerire şi de consolidare a puterii. Cînd ţările unde activau au fost ocupate de Armata Roşie, conducătorii acestor partide – monitorizate de Moscova – au considerat că a venit momentul să controleze întreaga producţie artistică a timpului lor şi să permită un singur fel de artă: aceea pusă în slujba cauzei comuniste. Trebuia cîştigată bătălia în planul propagandei şi al ideologiei şi, în acest scop, s-a apelat la un întreg arsenal de stratageme şi de tactici de inspiraţie NKVD-istă. În România, ele au început să fie aplicate după 12 septembrie 1944 (data semnării Convenţiei de armistiţiu cu guvernele Naţiunilor Unite), cînd presa şi activităţile culturale au fost supuse dispoziţiilor Comisiei Aliate, concret, reprezentanţilor URSS.
Era imperios necesar ca mai întîi să se elibereze terenul edificării noii culturi socialiste prin evacuarea „resturilor” şi „dejecţiilor” culturii burghezo-moşiereşti, în fapt, a argumentelor identităţii naţionale. Ceea ce s-a şi întîmplat prin punerea în mişcare a maşinii de epurat scriitori şi opere. Epurările, sancţiunile, interdicţiile de tot felul şi defăimarea prin articole, ridicarea dreptului de profesare au început la sfîrşitul anului 1944. Primele două liste negre oficiale au fost publicate în decembrie, dar, între timp, fuseseră deja eliminate rapid şi haotic din circuit cărţile şi publicaţiile ce conţineau propagandă fascistă sau, mai bine zis, antisovietică, întrucît, după o regulă binecunoscută, ceea ce era sau părea antisovietic devenea, automat, fascist. Expulzarea din literatură a tot ceea ce era legat de evenimentele şi de mişcările politice interbelice de dreapta s-a extins la tot ce nu era, la noi sau aiurea, „progresist”, adică la tot ce nu era comunist.
Fireşte, prima a fost vizată presa, pentru că ea putea să facă vizibile excesele. La 12 februarie 1945 era publicată în Monitorul Oficial Legea 1021, Decret-lege pentru epurarea presei, care lovea direct în publicaţiile partidelor democratice (şi aşa boicotate prin sistemul de difuzare şi prin cenzura exercitată de tipografii comunişti). Un pas mai departe spre cîştigarea bătăliei pentru mijloacele de difuzare a informaţiilor s-a făcut prin adoptarea legii (iniţiate în mai 1945 de Lucreţiu Pătrăşcanu) prin care e curăţată de elemente reacţionare Societatea Română de Radiodifuziune (unde, nu după mult timp, vor fi arse sau distruse mii de partituri şi de discuri cu muzică religioasă). În august 1945, vechiul Sindicat al Ziariştilor Profesionişti va fi înlocuit cu Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti, de obedienţă comunistă şi condusă de Mihail Sadoveanu. Comunizarea presei şi, în genere, a scrisului lua, astfel, forme organizatorice.
Între timp apar noi liste de interdicţii privind cărţi şi publicaţii scoase din circulaţie prin Decretul din mai 1945. Pînă la 1 august erau puse la index 910 titluri (în română, maghiară, italiană şi franceză). În 1946 se dă publicităţii o nouă listă, cu 2 538 de titluri, pentru ca în 1948 să se tipărească broşura Publicaţii interzise pînă la 1 mai 1948, care cuprinde într-un volum de 500 de pagini listele anterioare, completate cu un număr uluitor de nume de autori sau titluri de cărţi. Prin activitatea laborioasă a comisiei de funcţionari de partid (conduşi de Iosif Ardeleanu şi Al.I. Ştefănescu), în numai patru ani lista numără 8 779 de titluri. O listă, fireşte, deschisă, care creşte terifiant cu cîte o mie de titluri pe an prin sesizări, denunţuri şi iniţiative personale.
Dispar, astfel, din librării, din biblioteci publice şi chiar din case, cărţi semnate de Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Bălcescu, Constantin Bacalbaşa, I.A. Bassarabescu, Lucian Blaga, Gh. Brăescu, Al. Brătescu-Voineşti, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Şerban Cioculescu, George Coşbuc, Anghel Demetriescu, Victor Eftimiu, Mihai Eminescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Octavian Goga, B.P. Hasdeu, G. Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Gib I. Mihăescu, Costache Negruzzi, Alexandru Odobescu, Dimitrie Onciul, Petre Pandrea, Anton Pann, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo, C. Sandu-Aldea, Mihail Sebastian, Damian Stănoiu, Vladimir Streinu, D.I. Suchianu, Gheorghe Şincai, Ionel Teodoreanu, George Topîrceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol şi de mulţi, mulţi alţii. Am ales de pe liste doar numele celor despre care ţi-e greu să crezi că se află printre proscrişi. Am lăsat deoparte periodicele, volumele filozofilor, istoricilor, geografilor etc. şi pe cele ale unor mari scriitori occidentali contemporani.
Impactul acestei epurări de proporţii apocaliptice asupra stării de spirit a intelectualităţii române a fost copleşitor. Pornit ca o măsură (încă acceptabilă) de izgonire a literaturii şovine şi de preamărire a fascismului, legionarismului şi antonescianismului, procesul de epurare – iniţiat de autorităţile comuniste şi dus la capăt de o comisie din care făceau parte şi numeroşi politruci reveniţi de la Moscova – ia amploare şi devine un tsunami care pustieşte literatura română şi, prin vibraţie, face să se sfărîme şi ceilalţi piloni ai culturii naţionale. Pe scurt, se triază şi se elimină, într-un crescendo aiuritor2, tot ce nu convine ocupantului sovietic (servit de agentura de spionaj cu nume de partid şi cu misiunea distrugerii sentimentului naţional). Datele de pe buletinul de identitate al poporului român sînt spălate cu grijă de cîteva ori, ca să nu se mai vadă nimic din ce i-ar mai da acestuia sentimentul siguranţei şi statorniciei.
Vînătoarea de cărţi e asociată celei de oameni, întrucît populaţia e aţîţată să-i depisteze pe proprietarii bibliotecilor reacţionare. În şcoli şi în universităţi nimeni nu mai consultă, fără spaima de a fi denunţat, volume tipărite înainte de 1948. Cei mai curajoşi ascund şi împrumută în taină apropiaţilor cărţi care încep să cîştige valoarea fructului oprit. Atmosfera aducea, prin conspirativitate, cu aceea din Fahrenheit 451 de Ray Bradbury, fiindcă în comunism ficţiunii îi era adesea imposibil să mai anticipeze realitatea. Printre acuzaţiile aduse în procesele politice ale vremii a fost şi aceea referitoare la furnizarea sau ascunderea de cărţi indexate şi nu puţini „oameni ai muncii” s-au simţit mobilizaţi să depisteze duşmanii de clasă de pe rafturile bibliotecilor.
Mai mult, oamenii de cultură au realizat îndeajuns de repede că, în afara listelor de indexări publicate în Monitorul Oficial, există şi altele, secrete, actualizate în funcţie de schimbarea de atitudine a partidului şi de conjunctura politică internaţională. De nimic nu mai puteai fi sigur, aşa cum, în planul vieţii, nu mai erai sigur că nu poţi fi oricînd arestat. Printre slujitorii culturii române s-a instalat o stare de disperare şi de nelinişte acută în legătură cu soarta naţiunii înseşi, care nu mai are instrumente de legitimare şi căreia i se răpesc cultura şi conştiinţa istorică. La fel ca şi cărţile – şi uneori înaintea lor –, scriitorii, criticii, istoricii literari, creatorii de artă încă în viaţă au intrat în vizorul „organelor”, cărora le-a fost uşor să le găsească, în biografie, atitudini cosmopolite şi idealiste.
Între timp au luat amploare, sub pretextul defascizării, acţiunile de intimidare şi reprimare a presei necomuniste, în pofida articolelor demascatoare din Liberalul şi Dreptatea şi a protestelor şi memoriilor disperate adresate, de-a lungul anilor 1946 şi 1947, de liderii partidelor istorice reprezentanţilor Puterilor Aliate sau ambasadelor acestora. Vocea opoziţiei aproape nu se mai aude sub torentul propagandei oficiale. Cotele de hîrtie atribuite ziarelor partidelor istorice au devenit derizorii. S-a instalat o cenzură clandestină agresivă a tipografilor comunişti, iar ziarele expediate în provincie erau ridicate de la poştă sau direct din vagoane de către agenţi ai Partidului şi distruse în numele „poporului muncitor”.
În 1947, cîteva acţiuni organizatorice prefaţează valul măsurilor care vor înlesni instaurarea Terorii Roşii în România în anii următori. În iulie 1947 este adoptată Legea nr. 265 pentru organizarea teatrelor, operelor şi filarmonicilor de stat, precum şi pentru regimul spectacolelor publice. Potrivit acestei legi, „îndrumarea şi controlul” instituţiilor culturale menţionate revenea Ministerului Artelor, prin Direcţia Generală a Teatrelor, Direcţia Generală a Muzicii şi Direcţia Literelor şi Manifestărilor Artistice Populare3. Se înfiinţa, de asemenea, pentru îndrumarea repertoriilor, un Consiliu Superior al Literaturii Dramatice şi Creaţiei Muzicale (de fapt, o formă de cenzură care putea interzice tot ceea ce era considerat reacţionar).
La nivelul fiecărei instituţii devenea obligatorie constituirea „comitetelor de lectură” care sesizau „devierile” şi, la indicaţiile politice, alegeau şi propuneau spre aprobare piesele ce urmau să intre în repertoriul oficial. În luna octombrie 1947, la cel de-al II-lea Congres al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti (USASZ) se declanşează procesul condamnării tuturor formelor de cultură occidentală şi se anunţă adoptarea Realismului socialist ca „metodă” unică în creaţia artistică şi în jurnalism.