Primii ani „republicani”. Comunizarea culturii
În 1948, prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, fabricilor de hîrtie şi prin adoptarea unei noi legi „pentru editarea şi difuzarea cărţii” s-a instaurat un control absolut al Partidului asupra întregii activităţi editoriale. Prin Decretul 303 se naţionaliza întreaga industrie cinematografică şi se confiscau sălile de cinema. A continuat în ritm susţinut epurarea bibliotecilor, a repertoriului folcloric, ca şi eliminarea din instituţiile publice a persoanelor neagreate de Partid.
La lucrările Congresului Partidul Muncitoresc Român (PMR) din 21-23 februarie 1948 se declanşează lupta pe „frontul ideologic” împotriva influenţelor străine care „se refugiază cu deosebită uşurinţă în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în ştiinţă”, împotriva „atitudinii admirative în faţa culturii în putrefacţie din ţările capitaliste”. Pentru Secţia de Propagandă şi Agitaţie a regimului era extrem de important să întrerupă orice legătură a cititorilor cu cărţile primejdioase care îngreunează, prin simpla lor prezenţă, procesul spălării creierelor.
Anul 1948 trebuie socotit anul întreruperii oricăror legături cu civilizaţia şi cultura occidentală şi al reorientării întregii vieţi culturale spre Uniunea Sovietică. Tendinţa conducătorilor comunişti români părea să fie aceea de a face din România spaţiul afirmării culturii proletare visate de prima generaţie bolşevică în anii 1920.
Din punctul de vedere al Partidului, poporul nu are nevoie de produsele artistice burgheze. Proza, poezia, teatrul, critica, istoria literară, ştiinţele au dreptul să fiinţeze numai cu condiţia adoptării Materialismului dialectic şi istoric (ca unică doctrină), iar artei în general nu i se permite să existe în afara „cauzei generale a proletariatului”. Analiza şi judecata de valoare a unei opere pot fi făcute doar din perspectiva contribuţiei acesteia la construirea socialismului în Republica Populară Română.
Un rol din ce în ce mai important joacă acum criticii de partid care, amendînd neobosit fiecare infimă abatere de la indicaţiile PMR şi de la canoanele realismului socialist, se constituie în falanga atotputernică a Inchiziţiei locale strict subordonate celei moscovite4. O adevărată armată de experţi în subtilităţi dogmatice pîndea orice şovăire ideologică: Horia Bratu, Zamfir Brumaru, J. Popper, Paul Georgescu, Al.I. Ştefănescu, Al. Oprea, Geo Dumitrescu (!), Cornel Regman, S. Damian, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, Ion Istrate, Mihai Gafiţa, Traian Şelmaru, Mihai Novicov, Eugen Campus, Ov.S. Crohmălniceanu, Ion Vitner, Nestor Ignat, Mihnea Gheorghiu, Sorin Toma, Vicu Mîndra, Vladimir Colin, Eugen Luca etc.
Fireşte, aceştia aveau ca îndreptar suprem textele referitoare la artă ale lui (Marx, Engels, Lenin şi Stalin), dar nu puteau ignora setul de indicaţii punctuale şi luările de poziţie ale lui A.A. Jdanov, Maxim Gorki, G.M. Malenkov din rapoartele lor la congresele scriitorilor sovietici şi ale PCUS. Indexul cu opere literare şi de artă (occidentale, burgheze, imperialiste) periculoase, conceput şi tipărit la Kremlin, putea fi completat cu ghidul de uz curent Pentru realismul socialist în literatură şi artă, tipărit la ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă) în 1951.
Echipei redutabile (prin consecinţa verdictelor ei) a criticilor de partid i s-a încredinţat misiunea „dezinfectării sectorului cuvîntului tipărit”, adică misiunea de a distruge probele creativităţii româneşti. După 1947, pentru diriguitorii culturii şi pentru criticii echipei de şoc nu mai existau erori mai mari şi mai mici în trecutul şi prezentul literaturii, ci doar erori ce nu pot fi trecute cu vederea. Inutili, ba chiar indezirabili, devin Octav Dessila, Ionel Teodoreanu, Şerban Cioculescu, Constant Tonegaru, Ion Barbu, George Bacovia, N. Davidescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Cezar Petrescu, Radu Tudoran, Dimitrie Stelaru, Gib Mihăescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi mulţi alţii. Din ianuarie 1948, numele lui Tudor Arghezi însuşi este scos din literatură, iar volumul Una sută poeme – retras şi confiscat.
Sufocarea morală lentă prin ignorare şi înfierare a fost adesea desăvîrşită fizic, întrucît scriitorii au intrat şi ei în programul de stîrpire a dăunătorilor politici.
Se uşurează considerabil munca de cercetare a trecutului (fie el românesc sau nu), întrucît mai toate mişcările şi doctrinele literare din secolele XIX şi XX au servit, în fond, claselor exploatatoare. Şi nu era vorba numai de „gîndirism” şi de toate manifestările tradiţionaliste şi mistice legate de curent ori de cei care au publicat, fie şi întîmplător, la Gîndirea, ci de orice manifestare ieşită din normele de evaluare jdanoviste. Adică de tot ceea ce nu poate fi înţeles imediat sau de tot ceea ce deformează realul, demoralizînd şi contrariind pe „omul simplu de la oraşe şi sate”.
Nu altfel decît criticii literari, decît criticii şi istoricii artelor plastice care serviseră propagandei hitleriste şi mussoliniene în ţările lor, cei aflaţi în România în misiune stalinistă militau pentru accesibilitate şi, deloc surprinzător, uzau cam de acelaşi set de etichete infamante atunci cînd se refereau la produsele artistice ale capitalismului cosmopolit. „Snoabe”, „mistice”, „descompuse”, „dezumanizate”, „degenerate”, „morbide”, „iraţionale”, „retrograde”, „putrede” şi mai ales „decadente” sînt toate creaţiile simboliste, ermetice, suprarealiste, naturaliste, expresioniste, dadaiste etc. Demn de a fi azvîrlit la lada de gunoi a istoriei este tot ce ţine de estetism, formalism, purism, experimentalism. Însuşi locul în literatură al lui Eminescu e pus sub semnul întrebării, căci poetul nu numai că a împărtăşit şi propagat o filozofie idealistă şi un pesimism contagios, dar a şi compus versuri ce poartă semnele periculoase ale formalismului decadent, formalism ce era chiar „reflectarea” în artă a monstruosului compromis istoric realizat de moşierime şi de burghezia care şi-a trădat idealurile.
Cine nu scrie într-un limbaj popular accesibil şi nu are o concepţie „înaltă”, materialist-dialectică asupra vieţii, cine arată o cît de mică simpatie pentru intimităţi poetice, pentru naturalism, pentru erotism şi divertisment, pentru proza analitică psihologizantă şi pentru aceea poliţistă sau de aventuri se descalifică în ochii Partidului ca scriitor. De fapt, tot ceea ce venea dinspre Apus şi ameninţa să influenţeze literatura, artele plastice, filmul, muzica, modul de viaţă, limba, stilul vestimentar era taxat drept decadent şi demascat ca o diversiune organizată de duşmanii lagărului socialist. Şi, tot astfel, tot ce venea dinspre propriul trecut literar şi ameninţa să pună în pericol naşterea literaturii socialiste prin simplul fapt că ar fi putut constitui un termen de comparaţie umilitor era privit cu ostilitate şi supus indexării.
Autorităţile nu scapă din vedere şcoala, fiind interesate de primenirea ideologică a manualelor şcolare şi a programelor didactice (întrucît toate manualele anterioare anului 1947 fuseseră scoase din uz). În 1948, reforma sovietizantă a învăţămîntului schimbă radical compoziţia de clasă a personalului didactic, înfiinţîndu-se facultăţi muncitoreşti care produc pe bandă, în cîteva luni, „specialişti” cu origine sănătoasă, apţi să-i înlocuiască pe cei disponibilizaţi, concediaţi ori trimişi în puşcărie. Tinerii studiază după materiale de propagandă cu aspect vag didactic, încropite la repezeală, pe măsură ce se publică scrieri cu mesaj comunist şi se impun nume noi. În 1950, apar Tezele provizorii de istoria literaturii române (substitut de manual de clasa a X-a şi a XI-a). Literatura română era ilustrată de Ion Păun-Pincio, D.Th. Neculuţă, Raicu Ionescu-Rion, Alexandru Sahia (pentru trecut) şi de A. Toma, Dan Deşliu, Maria Banuş, Mihai Beniuc (pentru prezent). Prin această serie de infamii, literatura română era îndepărtată din şcoală şi evacuată din conştiinţa tinerilor.
În primii ani „republicani”, Partidul a adoptat noi decizii în scopul consolidării controlului său asupra întregii vieţi artistice. Toate modificările legislative confirmă această finalitate. Prin Decretul nr. 17/1949 pentru editarea şi difuzarea cărţii, activitatea editorială intră sub controlul Ministerului Artelor şi Informaţiilor. Acesta se va transforma – prin Decretul nr. 214 din 20 mai 1949 – în Ministerul Artelor. Se prevedea trecerea la noul minister a Direcţiei Presei şi Tipăriturilor, iar prin Decretul nr. 218 din aceeaşi dată se înfiinţa Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (DGPT), organism cu multiple funcţii de cenzură şi control. El autoriza apariţia tipăriturilor, difuzarea, importul, exportul de ziare, cărţi, obiecte de artă, reglementa regulile de funcţionare a librăriilor, a anticariatelor, bibliotecilor, depozitelor, dădea instrucţiuni cu privire la organizarea birourilor de cenzură din capitală şi din provincie, stabilea condiţiile în care se ştampilau şpalturile sau manuscrisele cu menţiunea „Bun de imprimat” sau „Cenzurat”. Sînt interzise, în acelaşi teribil an 1949, creaţiile populare cu „conţinut ideologic neadecvat” (119 de cîntece interpretate de Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Fănică Luca, Ioana Radu şi alţii), multe din ele pentru că vehiculau formula legionară (!) „foaie verde”. Devine obligatorie înregistrarea maşinii de scris la Miliţie şi autorizarea de către aceasta a cumpărării panglicilor.
Controlul – şi aşa excesiv – asupra activităţii editoriale continuă să obsedeze autorităţile comuniste şi în anii următori. Seria de Opere alese din clasici, iniţiată de Editura de Stat în 1949, este o probă de desfigurare a cărţilor în funcţie de ideologia regimului. Fraze, pasaje întregi, cuvinte dispar pur şi simplu din texte, acestea fiind selectate numai în măsura în care critică vechea societate românească.
Un rol nefast l-a jucat în stalinizarea culturii române textul lui Leonte Răutu intitulat „Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale” publicat în Lupta de clasă, nr. 4 din octombrie 1949 şi în broşură. Acest text de o duritate extremă a fost echivalentul la noi al infamelor atacuri ale lui A.A. Jdanov, ideologul en titre de la Kremlin, împotriva adevăratelor valori culturale din URSS. Leonte Răutu era mîna dreaptă a lui Iosif Chişinevschi şi avea printre adjuncţii săi pe Ofelia Manole, M. Roller, N. Goldberger ş.a. În fruntea Ministerului Artelor şi Informaţiilor se afla Eduard Mezincescu, de profesie medic.
În 1951, în timp ce se proclamă pe toate canalele ascuţirea luptei de clasă, nou înfiinţata Cameră a Cărţii din RPR declanşează o nouă triere (a cîta!) a fondurilor pentru a fi promovaţi clasicii marxism-leninismului, autorii sovietici şi „scriitorii progresişti” din lume şi din ţară. Toate gurile de foc ale propagandei sînt dirijate acum asupra „cosmopolitismului” şi „cosmopoliţilor”, care sînt „purtători ai culturii decadente, agenţi ai celor mai înverşunaţi duşmani ai ştiinţei şi culturii – imperialiştii americani şi englezi”5.
Pentru că, sub raport ideologic, sectorul artelor plastice păruse a fi fost neglijat (şi rămas în afara controlului strict al Partidului), în mai 1952, în cadrul unei Plenare a Uniunii Artiştilor Plastici, se decretează adoptarea unei singure formule artistice, a metodei realist-socialiste, criticîndu-se sever curentele formaliste şi tendinţele naturaliste.
1952 este anul în care şi lingvistica română primeşte puternice lovituri: se suprimă revista Cum vorbim redactată de Al. Graur; este criticată „atitudinea duşmănoasă” a lingviştilor Al. Rosetti, Iorgu Iordan şi Al. Graur în urma apariţiei „genialei” lucrări a tovarăşului Stalin, Marxismul şi problemele lingvisticii; sînt scoşi din învăţămînt, ca necorespunzători, Al. Rosetti şi Al. Graur (cunoscuţi oameni de stînga).
În preajma morţii lui Stalin (1953) totul se află sub controlul Partidului: nu mai există decît presă de Partid, artă partinică şi o cultură slujind interesele stricte ale Partidului, ca reprezentant al clasei muncitoare. E anul în care se înfiinţează Ministerul Culturii condus de Constanţa Crăciun, care supraveghează activitatea tuturor acestor domenii, consolidînd sistemul iniţiat de Partid în 1949. Sînt emise alte şi alte instrucţiuni privind editarea de cărţi şi reviste şi administrarea fondurilor publice de carte, ceea ce confirmă vigilenţa neodihnită a Partidului în faţa cuvîntului scris.
În concluzie, după primii cinci ani de la izgonirea regelui, cultura României se afla în cel mai dramatic moment al istoriei ei. Marele pogrom al cărţii româneşti organizat de autorităţile comuniste anulase trecutul artistic şi ştersese însemnele creativităţii româneşti. Monopolul asupra producţiei editoriale şi asupra pîrghiilor de control, cenzura acum omniprezentă au pregătit terenul adoptării modelului sovietic de artă pusă exclusiv în slujba propagandei. În realizarea acestui scop, o contribuţie decisivă a avut-o introducerea aşa-numitei „metode de creaţie” realist-socialiste (tipologii în alb-negru, conflicte rezolvate în sensul dorit de Partid, învingător fiind, întotdeauna, reprezentantul clasei muncitoare, descris în culori luminoase, iar învins şi supus oprobriului – exponentul clasei exploatatoare etc.).
În curînd, pe piaţă nu vor mai exista decît asemenea opere realist-socialiste, cu un evident conţinut mobilizator. Preocuparea unică a Partidului a fost transformarea temelor ideologice (fabricate la Kremlin) în sentimente active, schimbarea radicală a mentalităţii şi făurirea unui „om nou”, eventual a unui nou popor, fără memorie culturală, despărţit de trecut şi pregătit să facă parte din marea familie a popoarelor sovietice.
Prezenţa mereu tulburătoare în memoria colectivă a acestor ani de cumpănă, în care fiinţa naţională a fost mai ameninţată ca niciodată, stă la originea distorsiunilor interpretative de mai tîrziu, din etapa restabilirii legăturilor cu trecutul precomunist, a mitizărilor de opere, de scriitori şi de artişti, frecvente în anii 1960, 1970 şi chiar 1980, a estompării spiritului critic ierarhizant.