II
ROMÂNIA MARE

Stat naţional unitar? – Recensământul din 1930 – Românizarea prin şcoală – Români şi români – Spre o purificare etnică?

Stat naţional unitar?

LA 1918, ROMÂNIA îşi schimbă înfăţişarea. Alipirea, pe rând, a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei îi sporeşte de peste două ori teritoriul şi populaţia (de la 137.000 km² la 295.000 km², şi de la 7,235 de milioane de locuitori în 1912, la 18 milioane, înregistraţi în 1930). Aproape toţi românii se află acum între hotarele aceluiaşi stat; alături de ei însă, şi un evantai foarte larg de minorităţi. Potrivit recensământului din 1930, românii etnici reprezentau 71,9% din populaţia întregii ţări. Aproape trei locuitori din zece erau, aşadar, „minoritari“.

„Stat naţional unitar“: aşa este definită ţara în Constituţia adoptată în 1923, sintagmă care nu apărea în Constituţia din 1866 (cu modificările ulterioare), deşi Vechiul Regat era „mai naţional“, în sensul etnic românesc, decât România Mare. S-ar zice că tocmai relativul deficit de omogenitate naţională a îndemnat la folosirea unui termen menit să-l compenseze.

În istoriografia românească, unde are încă în bună măsură curs ideea de secol XIX a unei istorii menite, mai presus de orice, să justifice drepturile naţionale, statul naţional unitar român pare ceva de la sine înţeles. Dacă până şi Constituţia îl proclamă! Publicată sub egida Academiei Române, deci învestită teoretic cu cea mai mare autoritate ştiinţifică, recenta istorie a românilor caracterizează România Mare ca fiind „de fapt şi de drept, stat naţional unitar constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români“28.

Desigur, nu lipsesc argumentele de natură să susţină o asemenea formulare. În România Mare, românii sunt majoritari aproape peste tot (exceptând totuşi nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, Cadrilaterul şi „ţinutul secuiesc“ din Transilvania). Minorităţi sunt multe, dar limitate, fiecare, la o anume parte a ţării; liantul general îl reprezintă exclusiv populaţia românească. În ceea ce priveşte structurile instituţionale ale ţării, aici nu mai e nimic de discutat: România Mare preia filozofia centralizatoare a Vechiului Regat; nici vorbă de acceptarea individualităţilor regionale.

Aceste individualităţi există totuşi, şi ele sunt uşor de observat. Nu se poate anula printr-o trăsătură de condei o întreagă evoluţie istorică. Nici românii nu sunt identici, de la o regiune la alta. Iar minorităţile, foarte diverse, accentuează şi mai tare diferenţele. Provinciile alipite sunt mai puţin româneşti decât România privită în totalitate. „Ceilalţi“ sunt între 40 şi 50% în Transilvania şi Basarabia, depăşind chiar pragul de 50% în Bucovina şi în Dobrogea (socotind şi Cadrilaterul). Unele minorităţi au reprezentat până la 1918 elementul dominant (maghiarii în Transilvania, germanii în Bucovina, „rusofonii“ în Basarabia) şi, chiar dacă în România Mare toţi aceştia şi-au pierdut primatul politic, au rămas în continuare mai bine situaţi în genere decât românii în plan economic şi chiar cultural. De altfel, e caracteristic faptul că, până la sfârşitul perioadei, românii, majoritari în ansamblu, rămân minoritari în oraşe.

Discursul istoric „oficial“ continuă să insiste asupra atitudinii cu totul corecte pe care ar fi avut-o românii faţă de minoritari. Se poate citi tot în istoria editată de Academia Română: „în general, oficialităţile române au adoptat o atitudine pozitivă faţă de minorităţi… Unele legi favorizau în mod vădit minorităţile“29.

Se poate constata, e drept, o anume moderaţie în politica minoritară a României interbelice, până spre sfârşitul anilor ’30. Nici nu se putea altfel într-un stat construit pe principii liberale şi democratice (chiar dacă imperfect aplicate). Se impunea şi constatarea că minorităţile nu erau simple „anexe“, ele marcau puternic profilul etnic şi cultural al regiunilor alipite. Românii câştigaseră bătălia numărului, însă aproape la limită. Minoritarii alcătuiau blocuri prea puternice, cu deosebire în mediul urban şi în multe sectoare economice, pentru a putea fi dislocaţi cu uşurinţă. România mai era legată şi de „tratatul minorităţilor“ pe care îl semnase – chiar dacă nu de bunăvoie – odată cu ansamblul tratatelor de pace.

Ar fi însă naiv să ne închipuim că prima grijă a „statului naţional unitar român“ ar fi fost protecţia minorităţilor. Am avea atunci de consemnat o nepotrivire curioasă cu însuşi conceptul de „stat naţional“. Proiectul urmărit era, în primul şi în primul rând, românizarea unei Românii care, în raport cu condiţia ideală a statului naţional, număra prea mulţi neromâni şi se caracteriza, în plus, printr-o diversitate de influenţe străine revărsate chiar asupra românilor din ţinuturile recent alipite. Erodarea minorităţilor şi procesul de unificare culturală sunt fenomene care s-au produs pretutindeni în statele naţionale, fie prin aplicarea unei politici sistematic îndreptate spre acest scop, fie pur şi simplu în mod obiectiv, prin lenta, dar fatala dizolvare a minorităţilor în masa majoritară. Franţa, în multe privinţe model avansat de democraţie, a înghiţit cu totul minorităţile, transformându-i în francezi pe toţi cetăţenii săi (majoritatea, în vremea Revoluţiei Franceze, nici nu vorbeau franţuzeşte). În Finlanda – altă democraţie model –, suedeza, vorbită doar de câteva procente din populaţie, e a doua limbă oficială a ţării (în logică finlandeză, maghiara ar putea fi limbă oficială în România); acest lăudabil comportament democratic nu poate ascunde faptul că numărul vorbitorilor de suedeză a scăzut la jumătate pe parcursul ultimului secol. Naţiunea macină minorităţile şi tinde spre omogenizare; să nu fim ipocriţi şi să ne prefacem că doar în România lucrurile s-ar petrece altfel.

Cel mai bun mijloc de a eluda problemele delicate este, evident, acela de a nu vorbi deloc despre ele. O masivă istorie a Transilvaniei a fost publicată recent la Cluj. Sunt trei volume: ultimul se opreşte la 1918! O sinteză într-un volum lasă la prima vedere speranţa unei aduceri la zi; într-adevăr, un ultim capitol se intitulează „Transilvania după 1920“. În fapt, sunt doar câteva pagini şi vagi consideraţii aproape fără nici o legătură cu subiectul anunţat30. Să înţelegem că 1918 a însemnat pentru Transilvania „sfârşitul istoriei“?

Recensământul din 1930

SPRE DEOSEBIRE DE VECHIUL REGAT, unde cetăţenii români nu apăreau împărţiţi pe naţionalităţi, iar „neromânii“ erau fie cetăţeni străini, fie „fără protecţie“, după 1918, în România Mare, locuitorii provinciilor alipite devin cetăţeni români, de diverse naţionalităţi, în vreme ce, în Regat, cei „fără protecţie“, evrei în bună măsură, capătă la rândul lor cetăţenia română, cu condiţia de a se fi născut în ţară (decretul-lege din 30 decembrie 1918).

O radiografie extrem de detaliată – sub toate aspectele – a României Mari e dată de recensământul din decembrie 1930, probabil cel mai profesionist din câte s-au făcut vreodată în România (coordonat de renumitul statistician Sabin Manuilă)31.

Populaţia totală: 18.057.000 de locuitori. Mediul urban: 3.632.000. Mediul rural: 14.421.000. O primă constatare: România rămâne şi în anii interbelici o ţară pronunţat agrară şi rurală (80% din populaţie).

Etnici români: 71,9%, în total. Oltenia e provincia cea mai românească: 97,5%. Urmează Muntenia: 93,4%; oraşele din Muntenia prezintă însă în continuare o notă cosmopolită, procentul românilor scăzând în mediul citadin la 82,3%. La Bucureşti sunt 639.000 de locuitori; dintre ei, români etnici – 77%, evrei – 11%, maghiari – 4%, germani – ceva mai mult de 2%. În Moldova, românii sunt 89,8%, însă în mediul urban doar 70,8%, evreii reprezentând aici 23,1% (la Iaşi, din totalul de 103.000 de locuitori, românii sunt 61%, evreii – 34%). Dobrogea are o populaţie mult mai amestecată; românii sunt majoritari în vechea Dobroge românească, dar rămân, în ciuda colonizărilor, net minoritari în Cadrilater: pe ansamblul regiunii, ponderea lor atinge 44,2%, fiind urmaţi de bulgari, cu 22,8%, şi de turci, cu 18,5%.

În Transilvania (ansamblul teritoriului de „peste munţi“), românii se situează la 57,8%, ungurii la 24,4%, germanii la 9,8%, evreii la 3,2% (potrivit subdiviziunilor regionale, în Transilvania propriu-zisă sunt 57,6% români, 29,1% unguri, 7,9% germani, 2,4% evrei; în Banat, 54,3% români, 10,4% unguri şi 23,8% germani – de remarcat aici numărul mare de germani şi, invers, prezenţa mai redusă a maghiarilor; iar în Crişana-Maramureş, românii sunt 60,7%, ungurii 23,1%, germanii 4,8%, iar evreii 6,4%).

Comparaţia – firească – cu recensământul maghiar din 1910 trebuie să ţină seama de faptul că acesta a luat în considerare limba vorbită, spre deosebire de recensământul românesc la care ne referim, pentru care criteriul prim nu este limba, ci naţionalitatea. Evreii, care figurau practic cu toţii la „maghiari“ (în sensul de vorbitori de limbă maghiară), sunt înregistraţi acum separat. Se adaugă şi faptul că vreo 200.000 de maghiari părăsiseră Transilvania în urma unirii cu România. E dubla explicaţie a diminuării procentului „maghiar“ de la 31,6% la 24,4%.

Faţă de 1910, sporul elementului românesc în populaţia urbană a Transilvaniei este sensibil: de la 17,6% în 1910, la 35% în 1930 – spor determinat, pe de o parte, de românizarea administraţiei şi a diverselor instituţii, iar pe de altă parte de fenomenul firesc al migraţiei dinspre mediul rural, majoritar românesc, principala sursă de alimentare a populaţiei citadine. Totuşi, chiar şi aşa, după cum se vede, românii rămân încă minoritari în oraşele transilvănene; procentul maghiarilor este în 1930 de 37,9%, al germanilor de 13,2%, al evreilor (în majoritate, tot de cultură maghiară) de 10,4%. Câteva exemple: Cluj – 100.844 de locuitori (47.689 maghiari, 34.895 români, 13.062 evrei); Braşov – 59.232 de locuitori (23.269 maghiari, 19.372 români, 13.014 germani); Sibiu – 49.345 de locuitori (21.598 germani, 18.620 români, 6.521 maghiari); Timişoara – 91.580 de locuitori (27.807 germani, 27.652 maghiari, 24.217 români, 7.171 evrei); Oradea – 82.687 de locuitori (42.630 maghiari, 22.412 români, 14.764 evrei).

Transilvania este nu numai multietnică, ci şi multiconfesională, deosebirile religioase manifestându-se nu doar de la o etnie la alta, ci şi în interiorul aceleiaşi etnii. Maghiarii sunt fie catolici, fie reformaţi; germanii, luterani (saşii) sau catolici (şvabii); românii, ortodocşi sau greco-catolici. Transilvania propriu-zisă e singura provincie românească în care românii nu sunt majoritar ortodocşi: 31,1% dintre ei aparţin Bisericii Greco-Catolice, iar 27,7% celei Ortodoxe.

În Bucovina, românii au doar o majoritate relativă; bine şi aşa, s-ar zice, dat fiind că, înainte de Unire, majoritatea relativă o deţineau rutenii. Acum, la 1930, românii reprezintă 44,5%, rutenii 27,7%, evreii 10,8%, germanii 8,9%… Inversarea – cu diferenţe sensibile – a raportului dintre români şi ruteni ţine probabil mai mult de metodologia recensămintelor decât de evoluţiile reale. La 1910, criteriul fiind limba de comunicare, s-au înregistrat şi destui etnici români ca vorbitori de ucraineană; la 1930, dimpotrivă, mai multe persoane cu dublă identitate se vor fi declarat români. O oarecare neconcordanţă se manifestă încă între etnie şi limbă, în defavoarea românilor: dacă români etnici se declară 44,5%, vorbitori de română nu sunt decât 41,1%; rezultă că aproape o zecime dintre români continuau să se exprime de preferinţă în ucraineană.

Ca în toate provinciile alipite, şi în Bucovina, românii, în ciuda sporului înregistrat, rămâneau minoritari în mediul urban: doar 31,9% dintre orăşeni. La Cernăuţi, din cei 112.427 de locuitori, români erau 30.367, germani – 16.359, ruteni – 11.130, iar evrei (cei mai numeroşi, în genere de cultură germană) – 42.592.

În sfârşit, Basarabia: 56,2% români; ruşi – 12,3%; ucraineni – 11%; evrei – 7,2%; bulgari – 5,7%; găgăuzi – 3,4%. Sunt şi germani, în număr de 81.000 (2,8%), colonizaţi la scurt timp după anexarea rusească a Basarabiei în 181232. În mediul urban, românii, tot minoritari: 31% (ruşi – 27,1%, evrei 26,8%). La Chişinău, din 114.896 de locuitori, 48.456 români, 19.631 ruşi, 41.065 evrei. Limba rusă, ca limbă de comunicare şi de cultură, depăşea încă sensibil ponderea etnică a ruşilor (31,6% în mediul urban, faţă de 30,1% pentru limba română).

Integrarea minorităţilor în statul naţional s-a desfăşurat anevoios şi a fost destul de limitată. În această privinţă, lipsa de abilitate a autorităţilor româneşti s-a combinat cu refuzul multor minoritari, care s-au trezit de la o zi la alta într-o ţară şi în mijlocul unei culturi de care nu se simţeau legaţi în nici un fel. În 1930, din totalul locuitorilor „minoritari“, peste 50% nu ştiau încă româneşte. Procentul „neromânilor“ ştiutori de română cobora în judeţele Hotin şi Cetatea Albă din Basarabia la 27%, respectiv 31%, iar în Transilvania la 14,4% în judeţul Ciuc şi 13,2% în Odorhei.

În principiu, într-un stat naţional, minorităţile devin părţi ale naţiunii respective, odată ce există o singură naţiune. Cei mai mulţi dintre minoritari însă – în orice caz cei din provinciile alipite – erau departe de a se simţi români, şi nici românii nu-i considerau ca fiind români. Erau percepuţi mai curând ca „străini“, iar fidelitatea lor faţă de statul român era pusă adesea sub semnul întrebării. O neîncredere reciprocă: şi dinspre români spre minoritari, şi dinspre minoritari spre români.

Peste toate, mulţi români erau deranjaţi de faptul că, într-un stat proclamat naţional, cea mai mare parte a economiei se afla pe mâini „neromâneşti“. O statistică oficială din 1938 prezintă apartenenţa firmelor individuale comerciale şi industriale. Din totalul de 229.042, erau româneşti 48,49%, în timp ce 31,14% aveau proprietari evrei, iar 20,37% aparţineau altor minoritari. Muntenia şi Oltenia (cu 76,95%, respectiv 92,55%) erau singurele regiuni cu economie majoritar românească. În Moldova, românii deţineau 40,65%, iar evreii 56,12%. Partea românească era în Basarabia de 17,61%, în Bucovina de 14,65%, în Transilvania de 36,15%, în Banat de 47,36%, în Crişana-Maramureş de 21,22%33.

Să mai constatăm – pentru a încheia defilarea seriilor statistice –, în ciuda proiectului unificator, deosebirile accentuate de nivel cultural între diversele părţi ale ţării. Ştiinţa de carte oferă un indicator interesant. Potrivit datelor din 1930, sunt alfabetizaţi 57% dintre locuitorii României (trecuţi de 7 ani): unul dintre ultimele locuri printre ţările europene. În interiorul acestui procentaj, deosebirile sunt însă mari de la o categorie la alta: 77,3% ştiutori de carte în mediul urban, 51,3% în mediul rural; 69,2% dintre bărbaţi, 45,5% dintre femei, în ansamblu; 84,5% dintre bărbaţi şi 70,3% dintre femei în mediul urban; 64,9% dintre bărbaţi şi 38,7% dintre femei în mediul rural. În ceea ce priveşte repartiţia teritorială, se individualizează trei zone: Vechiul Regat, cu procente între 50% şi 60% (Oltenia – 49,5%; Muntenia – 57,6%; Moldova – 57%, Dobrogea – 52,9%), Transilvania, sensibil deasupra, cu procente între 60% şi 70% (Transilvania propriu-zisă – 68,3%; Banat – 72%; Crişana-Maramureş – 61,5%), ca şi Bucovina (65,7%); şi, în sfârşit, mult sub linie, Basarabia, cu numai 38,1%. De remarcat că în Transilvania sunt şi cele mai mici diferenţe de ordin cultural între bărbaţi şi femei, iar în Basarabia, dimpotrivă, cele mai accentuate. Recordul ştiutorilor de carte îl deţine judeţul Braşov, cu 86,9%, urmat de judeţul Sibiu, cu 85,2%.

Românizarea prin şcoală

ŞCOALA E INSTRUMENTUL PRIM al oricărei construcţii identitare: naţiune sau minorităţi. De aceea, politica şcolară a României interbelice oferă cea mai bună ilustrare a drepturilor acordate diverselor naţionalităţi, dar şi a limitelor acestora, ca şi a strategiilor guvernamentale de a retrage cu o mână ceea ce se acordase cu cealaltă.

La nivel universitar, rezolvarea a fost simplă şi radicală. Cele două universităţi neromâneşti, Universitatea maghiară din Cluj şi Universitatea germană din Cernăuţi, au fost imediat românizate. În România Mare, întregul învăţământ universitar s-a făcut în limba română, cu un corp profesoral alcătuit, cu foarte puţine excepţii, doar din români etnici. Studenţii sunt, desigur, de toate naţionalităţile, dar şi în această privinţă se iau măsuri în anii ’30 pentru restrângerea efectivelor universitare, cu favorizarea etnicilor români (un număr fix de locuri, examene de admitere pretinzând şi buna cunoaştere a limbii române). Fapt este că ponderea studenţilor minoritari scade constant pe parcursul respectivului deceniu. Sub acest aspect, evreii reprezentau „marea problemă“. În anul universitar 1933/1934, deşi deja în scădere, dădeau încă 14% din numărul total al studenţilor (faţă de 4% cât reprezentau în populaţia ţării, dar corespunzător ponderii lor, de 13,6%, în populaţia urbană). În 1937/1938, numărul studenţilor evrei scăzuse la 8%. Maghiarii în universităţi sunt 3,5% în 1933/1934 şi sub 3% în 1937/1938 (de raportat la proporţia populaţiei maghiare de 7,9%), iar germanii (4,1% din populaţie) scad în aceeaşi perioadă de la 1,9% la 1,6%, ceea ce înseamnă că şi unii, şi ceilalţi ajunseseră să-şi formeze elitele într-o anumită măsură în afara României34.

În schimb, în învăţământul preuniversitar de stat, atât primar, cât şi secundar, au existat şcoli, respectiv secţii, cu limbi de predare ale diverselor minorităţi. Şcoli primare de acest gen au fost multe, acolo unde prezenţa semnificativă a populaţiei minoritare o pretindea. Însă mult mai puţine gimnazii şi licee. În primii ani după 1918, intenţia părea a fi ca fiecare naţionalitate să-şi aibă propriile şcoli medii susţinute de stat. La Cernăuţi, de pildă, şcolile s-au împărţit după naţionalităţi: Liceul nr. 1 (şi alte două şcoli) pentru români, Liceul nr. 2 pentru germani, Liceul nr. 3 pentru evrei, Liceul nr. 4 pentru ruteni, Liceul nr. 5 pentru polonezi (plus alte două şcoli pentru toate naţionalităţile). În câţiva ani, dintr-un motiv sau altul, liceul polonez a dispărut, iar celelalte s-au românizat, rămânând cu propria limbă de predare doar liceul german. În Basarabia, românizarea a fost aproape completă; rusa a dispărut ca limbă de predare; a mai rămas o şcoală medie germană la Sărata („capitala“ comunităţii germane basarabene, alcătuită din 80–90.000 de persoane). În Transilvania, iniţial, au fost mai multe gimnazii, licee sau secţii cu limba de predare maghiară ori germană. S-au împuţinat însă de-a lungul anilor. Constantin Kiriţescu, directorul învăţământului secundar, constata în 1925: „Tendinţa elevilor maghiari este sau de a frecventa şcoalele confesionale maghiare, sau, în cazul când se înscriu la liceul de stat, să frecventeze secţia română. Din această cauză, secţiunile maghiare sunt incomplete şi pe cale de dispariţie. Astăzi există secţiune maghiară completă la Liceul Em. Gojdu din Oradea-Mare şi secţiuni necomplete la liceele din: Arad, Petroşani, Salonta, Gheorgheni, Târgu-Mureş, Turda, Satu Mare, Sighet, Careii Mari“35. Într-o anchetă din 1938 mai figurează (printre liceele de băieţi) ca unităţi distincte doar liceul german din Timişoara şi secţia maghiară de la Liceul „Gojdu“ din Oradea36.

Maghiarii şi germanii preferau, într-adevăr, să frecventeze propriile şcoli particulare (confesionale), chiar dacă întreţinerea lor presupunea un efort financiar suplimentar, şi pentru comunităţi, şi pentru familii. Încă o dovadă de neintegrare: socoteau şcoala românească drept prea românească, chiar acolo unde se preda în maghiară sau germană (dar, pe lângă limba şi literatura română, geografia, istoria românilor şi educaţia civică se învăţau de asemenea în româneşte şi, fireşte, într-un spirit mai românesc decât în şcolile confesionale). În şcolile primare de stat, apar înscrişi 87.110 elevi de etnie maghiară în 1930/1931 şi 112.760 în 1937/1938; în şcolile primare particulare, numărul lor, în anii respectivi, era de 74.037, respectiv 57.473. Germanii, în şcolile primare de stat, 54.088 în 1930/1931, 54.036 în 1937/1938; în şcolile primare particulare, 42.587, respectiv 42.388. Cum se vede, cei mai mulţi dintre minoritari frecventează şcolile primare de stat. Raportul se inversează însă la nivelul învăţământului secundar. La şcolile secundare ale statului sunt înscrişi 3.645 de maghiari în 1930/1931 şi 4.655 în 1937/1938; la şcolile secundare particulare numărul lor este de 7.609, respectiv 8.151. Germani sunt la şcolile statului, în aceiaşi ani, 2.614, respectiv 3.683, iar la şcolile particulare, 4.433, respectiv 6.317 (dintre celelalte minorităţi, ucrainenii şi ruşii nu dispun de un sistem propriu de învăţământ particular; puţinele şcoli „neromâneşti“ din Bucovina şi Basarabia sunt cele germane şi, în câteva cazuri, evreieşti)37. Cum se vede, „statul naţional unitar“ nu reuşea să se manifeste pe deplin în materie de învăţământ.

O decizie care a stârnit nemulţumiri a fost aceea de a nu permite înscrierea la şcoli sau secţii minoritare decât a celor care aparţineau în mod incontestabil minorităţii respective. Măsura viza, evident, spargerea monopolului cultural al etniilor cândva dominante, ale căror limbă şi cultură depăşeau perimetrul propriei naţionalităţi. Evreii, de pildă, se maghiarizaseră în Transilvania şi se germanizaseră în Bucovina. Acum nu se mai puteau înscrie la o şcoală ungurească, fiindcă erau evrei, nu unguri. La Liceul „Gojdu“ din Oradea, de pildă, toţi elevii evrei apar înscrişi la secţia română, deşi exista o secţie maghiară, iar ei proveneau cu toţii din familii de cultură maghiară. Şi germanii (şvabii) bihoreni şi sătmăreni, în parte maghiarizaţi, au fost ajutaţi să se „regermanizeze“; după ce trecuseră de la şcoala germană la şcoala maghiară, au revenit acum la şcoala germană. Formularea memorabilă îi aparţine lui Valeriu Branişte: „Noi nu vrem să românizăm pe şvabi, ci vrem să-i germanizăm“38. Evident, se considera că şi românii maghiarizaţi trebuiau să redevină români. Uneori decizia fiind luată, simplu, pe baza numelui. Un nume de factură românească părea a fi suficient pentru a-i interzice cuiva să se înscrie la o şcoală ungurească39. Într-adevăr, o bună parte dintre unguri aveau diverse alte origini, mai apropiate sau mai îndepărtate, ceea ce nu-i împiedica însă de a fi devenit totuşi unguri; în mod corect, s-ar fi cuvenit ca fiecare individ să aibă dreptul de a decide în privinţa propriei identităţi.

Expresia deplină a politicii centralizatoare şi uniformizatoare este atinsă de fiecare dată sub guvernările liberale. În fond şi Constituţia din 1923, cu sintagma „stat naţional unitar“, este opera Partidului Naţional Liberal. În materie de învăţământ, rolul pe care îl jucase Spiru Haret, înaintea Primului Război Mondial, îl are acum Constantin Angelescu, ministru al instrucţiunii publice în toate guvernele liberale, din 1918 şi până în 1937.

Iată o circulară, de-a dreptul senzaţională, a Ministerului Instrucţiunii Publice adresată, în februarie 1923, tuturor şcolilor de stat din Basarabia. Se arată aici că, în cei patru ani trecuţi de la Unire, învăţătorii şi profesorii au avut timp suficient să înveţe limba română, beneficiind şi de cursuri de vară organizate în acest scop. În consecinţă, „nici un învăţător, institutor, profesor şi maestru de orice categorie nu va mai putea să se folosească de limba rusă, ci numai de limba română în predarea lecţiunilor, în conversaţie cu elevii, în cancelarie şi în tot cuprinsul şcolii. Se va mai putea discuta în limba rusă doar cu părinţii elevilor, şi asta strict în cazul când aceştia nu cunosc limba română“. Se specifica în încheiere că „orice abatere de la această dispoziţie va fi aspru pedepsită“40.

În Transilvania cu greu s-ar fi putut merge atât de departe. Basarabia părea însă potrivită ca teren de încercare!

În fapt, pe teren, situaţia era ceva mai complicată decât în circularele ministerului. Chiar mai târziu, pe la mijlocul anilor ’30, numeroase rapoarte pun în evidenţă situaţii contradictorii. Sunt învăţători, în Transilvania sau Basarabia, care au învăţat bine româneşte, alţii însă n-au învăţat mai deloc, iar elevii lor aşijderea. „Învăţământul primar de stat din judeţul Odorhei – se arată într-un asemenea raport, adresat ministrului – se găseşte în mâinile învăţătorilor maghiari, care formează majoritatea absolută a membrilor corpului didactic primar“ şi „continuă opera de maghiarizare“41. Se întocmesc liste după liste cu învăţătorii care nu ştiu bine româneşte şi care, în consecinţă, urmează a da noi examene. Uneori rapoartele se bat cap în cap; greu de spus în ce măsură reflectă strict starea lucrurilor, sau dacă intervine aici şi gradul diferit de exigenţă al inspectorilor. Astfel, în judeţele Orhei şi Soroca nu sunt învăţători care să nu cunoască limba română, în schimb sunt mulţi în această situaţie în Ismail şi Cahul (liste cu 49 de învăţători dintr-un judeţ şi 10 din celălalt)42; cum vor fi aplicat aceştia din urmă faimoasa circulară din 1923?

Bilanţul românizării prin şcoală (şi al românizării în general), întocmit în august 1935 de Ministerul Instrucţiunii Publice, exprimă o totală dezamăgire43. Nu s-a făcut suficient, situaţia s-a schimbat prea puţin şi – culmea nereuşitei – sunt zone în care continuă deznaţionalizarea românilor, în loc să se manifeste fenomenul invers: populaţia „continuă a se înstrăina, cu toată munca depusă în cei 16 ani de la unire“. Accentul e pus pe Transilvania, cu specificarea că „Ministerul Instrucţiunii are aceeaşi preocupare şi faţă de regiunile deznaţionalizate din Bucovina, Basarabia şi Dobrogea ca faţă de regiunile din Transilvania“. Şi plouă cu exemple de români deznaţionalizaţi, comunităţi întregi (în judeţul Mureş, 87 de localităţi cu asemenea familii, dintre care 16 cu peste 50 de familii; în judeţul Odorhei, 148 de localităţi, dintre care 46 cu peste 50 de familii – şi aşa mai departe). „Deznaţionalizaţii“ sunt şi ei împărţiţi în două categorii: unii şi-au uitat limba, dar sunt conştienţi de originea lor şi aparţin în continuare uneia dintre confesiunile româneşti (ortodoxă sau greco-catolică); alţii nu mai au conştiinţa originii şi ţin de Biserica ungurească (am zice, în altă logică decât cea a raportului din 1935, că aceştia sunt până la urmă maghiari pur şi simplu!). Ministerul se gândeşte şi la un program de acţiune: noi şcoli primare şi noi biserici româneşti, mai ales în secuime, numirea de „români deznaţionalizaţi“ în posturi administrative, colonizări, aducerea din alte regiuni a unor comercianţi şi industriaşi români… Până una-alta, se organizează o consfătuire pe această temă, la Casa Şcoalelor, pe data de 19 noiembrie 1935. Printre participanţi, Sabin Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică, remarcabil profesionist, dar şi naţionalist ardelean. Sunt două regiuni şi două probleme distincte, spune el: graniţa de vest şi secuimea. Abordările trebuie să fie diferite. „Problema Graniţei de Vest este purificarea acestei graniţe pe o zonă de 100 km, şi nu se poate face decât prin extirparea elementului unguresc.“ Va trebui colonizată zona, chiar prin schimb de populaţie, aducând români din Ungaria. Sună crud şi, cel puţin din perspectiva actuală (ştiind unde aveau să ducă asemenea îndemnuri), foarte îngrijorător: purificare, extirpare… Pe de altă parte, continuă Manuilă, „atitudinea faţă de secui să fie mai conciliantă, căci va aduce, după cum e firea acestora, mai înclinată spre ce-i românesc, o asimilare treptată, cu asentimentul lor. Nu trebuie o politică de agresiune, ci de asimilare pacifică“. Oricum, extirpare sau asimilare, maghiarii urmau să dispară. Să ţinem seama, desigur, de distanţa de la vorbe la fapte; lucrurile, în ceea ce-i priveşte pe unguri, n-aveau să se petreacă aşa. Deocamdată, concludent era eşecul politicii de românizare.

Referitor la secui, se dezvoltă în anii respectivi o întreagă mitologie. Mulţi dintre ei, poate cei mai mulţi, n-ar fi de fapt secui, ci, la origine, români, aşadar români „secuizaţi“. Însuşi N. Iorga, cu autoritatea sa, susţine asemenea teză (Începuturile şi motivele deznaţionalizării în secuime, 1936). E o întreagă bibliografie pe această temă, ca specialist în chestiune afirmându-se G. Popa-Lisseanu, mai cunoscut altminteri ca editor al unei colecţii de izvoare medievale privitoare la istoria românilor; sub titlul Originea secuilor şi secuizarea românilor, înşiră tot felul de dovezi, apelând până şi la „analiza sângelui“. O abordare similară se constată şi în cazul rutenilor bucovineni, văzuţi şi ei, într-o anumită măsură, ca „români rutenizaţi“.

Şi presa e un bun indicator al ponderii şi persistenţei culturilor minoritare. În 1920 sunt consemnate în Transilvania 82 de ziare şi reviste publicate în limba maghiară, 50 româneşti şi 36 germane. În 1929, presa românească trecuse pe primul loc, cu 236 de titluri, dar se înmulţiseră şi publicaţiile maghiare şi germane: 189, respectiv 70.44

E lesne de observat că minorităţile nu erau privite toate la fel. În Transilvania, evident, ungurii apăreau ca adversari. Mult mai bine văzuţi erau germanii, fiindu-le iertată vechea aroganţă (multă vreme, românii fuseseră ţinuţi în afara zidurilor oraşelor săseşti), în virtutea unui recunoscut rol civilizator şi a poziţiei lor ca element de echilibru între români şi maghiari. Şi germanii din Bucovina şi Basarabia aveau o imagine mai bună decât ruşii şi rutenii (ceea ce am observat şi în politica şcolară, mai îngăduitoare faţă de germani, deşi şi aceştia ajung să se plângă de românizarea treptată a şcolilor). În Dobrogea, mai ales în Cadrilater, principalii concurenţi rămâneau bulgarii; turcii, dimpotrivă, erau mai curând simpatizaţi, reprezentând şi ei un factor de echilibru, în lipsa căruia Cadrilaterul ar fi ajuns să aibă o majoritate bulgărească.

Evreii înfăţişează un caz aparte. Li se imputa – dinspre opinia naţionalistă – acapararea unei bune părţi din economia românească. Se adaugă la aceasta şi crescânda lor influenţă ideologică. Spre deosebire de celelalte mari grupuri minoritare, insuficient integrate în ansamblul societăţii româneşti, li se putea „reproşa“, dimpotrivă, o prea accentuată integrare (cel puţin celor din Regat). Se exprimau româneşte, se adresau în chip firesc compatrioţilor români şi deveniseră importanţi formatori de opinie, controlând o parte semnificativă a presei (grupul Adevărul–Dimineaţa). Dacă, în elita intelectuală de obârşie românească, balanţa înclina spre dreapta naţionalistă, intelectualii evrei, în majoritatea lor, se situau pe poziţii de stânga, inclusiv comuniste, şi promovau o cultură cosmopolită. Ar fi reprezentat astfel un ferment de disoluţie în societatea românească. Se anunţau, pentru ei, vremuri grele.

Români şi români

SE TRECE REPEDE în istoriografia românească peste distincţiile regionale; o persistentă mitologie a „unităţii“ încă îşi spune cuvântul, în bună măsură. E un fel de superstiţie: să nu fragmentăm România, nici măcar vorbind despre trecut! La 1918, deosebirile erau considerabile, nu numai între români şi minoritari, ci şi între români şi români. S-ar putea spune că un anume gen de „românizare“ s-a aplicat şi asupra românilor din ţinuturile alipite, în scopul de a-i alinia la profilul definit de Vechiul Regat45. Într-adevăr, intelectualii români din Basarabia erau în bună măsură rusificaţi; iar transilvănenii, în ceea ce-i priveşte, chiar dacă îşi păstraseră nealterată identitatea românească, se simţeau mai aproape de spiritul Europei Centrale decât de „balcanismul“ de pe celălalt versant al Carpaţilor. Unirea o doriseră cu toţii, dar nu doriseră cu toţii acelaşi fel de Românie. Sperau să beneficieze, cel puţin până la mai accentuata armonizare instituţională şi culturală, dacă nu de o autonomie extinsă, măcar de un grad semnificativ de descentralizare administrativă. Considerau, de asemenea, de un bun-simţ politic elementar ca deciziile privitoare la noua organizare a ţării să fie luate şi cu participarea lor. Or, n-a fost deloc aşa. În Basarabia, Sfatul Ţării şi-a încetat existenţa în noiembrie 1918, şi astfel s-a încheiat scurta perioadă de autonomie a provinciei. În aprilie 1920, guvernul Averescu a dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, pe neaşteptate şi fără vreo justificare; cu asta, „autoconducerea“ transilvană a luat sfârşit. În 1923, noua Constituţie a fost votată de un parlament liberal, fără să aibă vreun cuvânt de spus celelalte partide, inclusiv cele „regionale“. Numeroşi „regăţeni“, nu întotdeauna printre cei mai competenţi şi mai oneşti, au trecut în noile provincii, în diverse instituţii ale statului: o administraţie românească nu tocmai de natură să entuziasmeze!

Iată două documente semnificative:

La şase ani după Unire (aşadar, în 1924), un grup de senatori şi deputaţi, reprezentând majoritatea aleşilor basarabeni, reuniţi în jurul lui Pantelimon Halippa, redactează un memoriu de o severitate impresionantă, scopul urmărit fiind acela de a semnala „situaţia disperată a provinciei“46. E denunţat un „regim opresiv şi împilator“, caracterizat prin arbitrar şi teroare. „De şase ani, Basarabia este cârmuită într-un fel în care nu mai pot fi cârmuite astăzi nici coloniile negre din Africa.“ Concluzia: „Regimul actual din Basarabia nu mai poate dăinui, Basarabia nu mai poate, nu mai doreşte să-l tolereze“.

Este demersul unor patrioţi români, nicidecum al unor adversari ai României. Contextul politic nu e, desigur, indiferent. Este perioada în care oamenii politici din opoziţie se întreceau în a denunţa „tirania“ liberalilor aflaţi la putere. Dar, dincolo de ceea ce poate fi o notă de conjunctură sau de exagerare, se află indubitabil şi realitatea unei administraţii nu prea competente şi destul de abuzive. Basarabia a fost tratată cu o supărătoare lipsă de consideraţie faţă de provincia aflată efectiv pe cea mai de jos treaptă socială şi culturală dintre toate provinciile României (şi unde mai putea fi invocată şi primejdia bolşevică, de altfel cât se poate de reală, date fiind proximitatea Uniunii Sovietice şi revendicările teritoriale ale acesteia).

Al doilea document este Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 193847. Semnatari: Iuliu Maniu, alături de 50 de membri marcanţi, toţi ardeleni şi bănăţeni, ai Partidului Naţional Ţărănesc. Ţinta primă a memoriului e dictatura regală, supusă unei critici severe. Partea a doua se concentrează însă asupra Transilvaniei, denunţând modul în care a fost tratată într-o Românie excesiv de centralizată (plângerile şi acuzele fiind detaliate într-o anexă de „Reflecţiuni şi note explicative“). După dizolvarea Consiliului Dirigent, guvernele care s-au succedat „au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente străine de împrejurările locale şi de cetăţenii acestor ţinuturi… Metodele de exploatare fără scrupul, o goană neastâmpărată după îmbogăţire a sateliţilor, întovărăşită de imoralitate şi corupţiune sfidătoare, au rănit sentimentul public al provinciei, odinioară sub raportul moral sănătoasă până la austeritate. Cu scurta întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă“.

O urmare a acestor stări de lucruri ar fi fost declinul economic care i-a afectat îndeosebi pe români. „Am slăbit elementul românesc şi l-am întărit pe cel minoritar, mai având şi ponosul că l-am persecutat.“ O discriminare – de proporţii – în privinţa ocupării funcţiilor publice este ilustrată prin cifre: „ardelenii şi bănăţenii sunt nesocotiţi în mod sistematic, nu numai în ce priveşte întreg teritoriul ţării, ci chiar pe teritoriul provinciilor“. Exemple nenumărate: la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din 94 de magistraţi, doar 9 ardeleni şi bănăţeni; la Consiliul legislativ, 4 din 36; în corpul diplomatic, 18 din 197; la Ministerul de Finanţe, doar 6 din 137 de funcţionari… şi aşa mai departe. Dar chiar în Transilvania şi Banat sunt numai 278 de magistraţi originari din ţinuturile respective, în timp ce 439 sunt veniţi din Vechiul Regat. Aceeaşi impresie de „colonizare“ ca în Basarabia, chiar dacă mai puţin acută decât acolo.

Dictatura regală e acuzată de a fi mers încă mai departe în ceea ce priveşte centralizarea. „Ardealul şi Banatul au primit înfăţişarea de ţinuturi sub ocupaţie.“ „Astăzi întreg personalul instituţiilor centrale din Bucureşti care lucrează în Ardeal şi Banat este recrutat din Vechiul Regat“, inclusiv cei 23 de colonei, numiţi prefecţi ai judeţelor.

Iarăşi trebuie luat în seamă şi contextul. Ne aflăm în 1938, atunci când Iuliu Maniu şi adepţii lui se simt îndepărtaţi de pe scena politică şi marginalizaţi. O oarecare exagerare a „nedreptăţilor“ poate fi avută în vedere. Rămâne totuşi esenţialul. Nici Transilvania, nici Basarabia (aceasta din urmă într-o şi mai mare măsură) n-au fost tratate „la egalitate“ cu Vechiul Regat.

Să mai spunem că regele a refuzat să-i primească pe „memorandişti“ (tot aşa cum împăratul Franz Joseph refuzase să-i primească pe memorandiştii din 1892)?

Dacă vrem o verificare şi din alte surse, nu lipsesc textele care oferă o perspectivă similară. Până şi un ardelean liberal (specie ceva mai rară), ca Emil Dandea, deputat şi primar la Târgu-Mureş, se disociază de propriul partid, aflat încă la putere, atunci când, în toamna anului 1928, înfăţişează „nemulţumirile Ardealului“, într-un discurs rostit în camera deputaţilor48. Şi Dandea, ca mai târziu Maniu, denunţă „invazia“ de persoane de nu prea bună calitate venite din Regat: „ca să primim slabi ofiţeri sau funcţionari în retragere, ori persoane expulzate din politică sau din funcţiile de prin alte părţi, aceasta nu ne convine“. Din exemplele pe care le dă, privitoare la judeţul Mureş, ar rezulta, paradoxal, că minoritarii erau până la urmă mai bine protejaţi, prin însăşi condiţia lor recunoscută de minoritari, decât românii transilvăneni, cărora, ca români, li se preferau adesea românii din Regat; astfel, din 41 de magistraţi şi procurori din judeţ, 23 erau din Vechiul Regat, 11 minoritari şi numai 7 români ardeleni…

Alcătuită din bucăţi disparate, România a fost supusă unui proces de omogenizare, tocmai în vederea sudării părţilor ei componente. Tensiunile deveneau astfel inevitabile între centrul „centralizator“ şi provinciile dornice să-şi păstreze identitatea, în interiorul unităţii româneşti. Teama „centrului“ că regionalismul ar putea genera separatism nu s-a dovedit însă întemeiată. Nu deficitul de unitate, ci intervenţiile din afară au condus la pierderile teritoriale din anul 1940.

Spre o purificare etnică?

LA CAPĂTUL PERIOADEI INTERBELICE – aşadar, după două decenii de la crearea României Mari – sentimentul românilor, cel puţin al naţionaliştilor, care îşi făceau griji pe această temă, este acela al unui eşec al politicii de românizare. Minorităţile nu pierduseră prea mult din ponderea lor iniţială. Rămâneau majoritare în oraşele ţinuturilor alipite şi continuau să deţină o bună parte din bogăţia naţională. Unii le vedeau chiar ca fiind în plin avânt. Responsabilii României sunt de-a dreptul orbi, atrăgea atenţia Mircea Eliade. Chiar nu observă cum sârbii se consolidează în Banat, ungurii în Transilvania, ucrainenii în Bucovina şi Basarabia, bulgarii în Dobrogea şi evreii într-o bună parte a ţării?49 Adevărat sau mai puţin adevărat, ceea ce contează în raporturile interetnice este până la urmă mai puţin realitatea, cât percepţia.

Odată cu ascensiunea ideologiilor naţionaliste şi a regimurilor totalitare (a nazismului în mod deosebit), concepţia etnicistă a naţiunii capătă avânt într-o bună parte a Europei. Se manifestă tot mai mult convingerea că minorităţile nu sunt asimilabile, rămân corpuri străine în interiorul naţiunii. Cu alte cuvinte, puritatea etnică a naţiunii pretindea „eliminarea“ celor de „alt sânge“.

Soluţia cea mai la îndemână părea a fi schimbul de populaţie50. Grecia şi Turcia oferiseră modelul clasic al acestei rezolvări, prin Convenţia de la Lausanne, încheiată în 1923 (cu câteva luni înainte de semnarea tratatului de pace de la Lausanne), în urma războiului greco-turc din 1921–1922, pierdut în chip dezastruos de Grecia. În total, 1.342.356 de greci au părăsit Turcia (cei mai mulţi încă înainte de semnarea acordului), în timp ce 354.647 de turci au trecut din Grecia în Turcia (nu erau cuprinse în acord Constantinopolul şi Tracia orientală). Pierderea majoră a fost a grecilor, care până atunci formau majoritatea pe mai multe porţiuni de pe litoralul Asiei Mici.

Înainte de a intra la rându-i în logica purificării etnice, România a fost atinsă de deciziile altora. Primul episod i-a privit pe turcii dobrogeni. Nu a fost un schimb de populaţie, ci un transfer unilateral (şi voluntar: a plecat cine a dorit), prevăzut în Convenţia româno-turcă din 4 septembrie 1936. Iniţiativa a pornit din partea turcă, fiindcă, în ceea ce-i priveşte pe români, nu turcii erau cei dintâi de care ar fi dorit să se debaraseze (dimpotrivă, erau mai curând bine văzuţi şi consideraţi un element etnic de echilibru). Ar fi urmat să emigreze din Dobrogea (incluzând Cadrilaterul) 117.000 de turci; datele disponibile în 1943 arătau că până atunci plecaseră vreo 70.000 de musulmani (turci şi tătari). Cei mai mulţi din Cadrilater, unde erau mai numeroşi. Date mai precise, din anii anteriori, până la 1938 inclusiv, dau cifra de 51.859 de musulmani plecaţi (turci 46.305, tătari 5.554), dintre care, în cele două judeţe, Constanţa şi Tulcea, rămase României, un număr de 5.194 de turci şi 4.572 de tătari (reprezentând mai mult de un sfert din populaţia musulmană)51.

În 1939–1940, Germania i-a retras pe etnicii germani din teritoriile care aveau să intre sau intraseră deja sub dominaţie sovietică, în urma pactului Ribbentrop–Molotov: 12.000 din Estonia şi Letonia, 45.000 din Lituania, 135.000 din partea ocupată de sovietici a Poloniei. A urmat, în toamna anului 1940, transferul germanilor din Basarabia (între timp anexată de Uniunea Sovietică), în număr de peste 93.000, şi, în paralel, al celor din Bucovina de Nord (în jur de 44.000). La 22 octombrie 1940, Germania a încheiat o convenţie şi cu guvernul român privind repatrierea populaţiei germane din Bucovina de Sud şi Dobrogea. Au plecat astfel, din Bucovina rămasă românească, aproape 55.000 de germani, iar din Dobrogea, 14.500. De precizat că principala zonă de colonizare germană de pe teritoriul României, Transilvania (saşii) şi Banatul (şvabii), nu a fost afectată în nici un fel, rămânând în afara acestei operaţii de regrupare etnică.

Cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, prin tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, a împins şi România în practica schimbului de populaţii. Ironie a istoriei, se sugerase nu cu multă vreme înainte posibilitatea unui schimb de populaţii prin evacuarea bulgarilor din Cadrilater şi aducerea aici a minoritarilor români din Bulgaria52. Acum, lucrurile se petreceau invers, în defavoarea românilor. Au fost retraşi românii din Cadrilater, puţin peste 100.000 de persoane, şi, în schimb, au plecat în Bulgaria bulgarii din Dobrogea, ceva mai mult de 60.000 de oameni. N-au mai fost plecări voluntare, ci un schimb obligatoriu, care n-a mai ţinut seama în nici un fel de opţiunile personale. Într-un timp foarte scurt, Dobrogea se românizează în chip radical, pierzându-şi în bună măsură diversitatea etnică, trăsătură definitorie, timp de secole, a acestei regiuni: bulgarii dispăruseră, ca şi germanii, iar turcii şi tătarii se împuţinaseră.

Între timp, prin cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (în urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940), România pierduse vreo două milioane de români, dar şi un număr însemnat de minoritari, îndeosebi ucraineni, ruşi şi evrei. Numeroşi basarabeni, intelectuali în primul rând, s-au refugiat în România; alţi intelectuali, mai ales dintre tinerii cu vederi „regionaliste“, au preferat să rămână pe loc, ceea ce ilustrează încă o dată relativul eşec al statului român în această provincie (dar şi o subestimare naivă a pericolelor care îi pândeau într-un stat totalitar, faţă de care mult hulita administraţie românească putea să pară un regim de-a dreptul ideal; unii dintre ei au ajuns în Siberia, fără prea multe formalităţi)53.

La 30 august 1940, în urma „arbitrajului“ germano-italian, a fost cedată Ungariei partea de nord-est a Transilvaniei, aproximativ 43% din întreaga suprafaţă a regiunii. Era decupajul cel mai potrivit pentru a aduna majoritatea populaţiei maghiare (aproape un milion dintr-un milion şi jumătate), dar, chiar şi aşa, românii aflaţi în teritoriul anexat de Ungaria rămâneau mai numeroşi decât ungurii. Sursele româneşti dau un procent de 50,2% români, 37,1% maghiari, 5,7% evrei şi 2,8% germani (e drept, numărul românilor tot crescuse; potrivit recensământului din 1930, raportul era atunci de 48,7% români, 42% maghiari şi 4,2% evrei; maghiarii preferau însă să evoce propriul lor recensământ din 1910, care ar fi dat 51,4% maghiari – de fapt, vorbitori de maghiară – şi doar 42,2% români)54. Un număr însemnat de români s-au refugiat din teritoriul cedat Ungariei în România; până la 1 ianuarie 1943 sunt identificaţi 195.00055 în această situaţie (în felul acesta, maghiarii aveau toate şansele să devină cu adevărat majoritari!).

În România astfel amputată, s-a efectuat un nou recensământ în aprilie 194156. Populaţia totală era acum de 13.535.757. Procentul românilor crescuse considerabil: 87,4% (consecinţă a pierderii atâtor regiuni cu pondere însemnată a minorităţilor). Maghiari rămâneau 3% (puţin peste 400.000), germani 4% (542.000). Celelalte minorităţi sunt cuprinse la rubrica „alţii“: 5,6%, simplificare cu evidentă motivaţie ideologică, sau, mai clar spus, antisemită, pentru a nu fi menţionaţi explicit evreii, care reprezentau o bună parte a categoriei respective; numărul evreilor era de fapt de 302.000, ceea ce însemna 2,2% din populaţie (înaintea cedărilor teritoriale, populaţia evreiască se ridica la 765.000; în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ardealul de Nord locuiau mai mult de jumătate dintre ei).

Agresaţi de alţii şi supuşi unor discriminări brutale în ţinuturile ocupate, nici românii – sau, mai corect spus, statul român şi instituţiile sale sub regimul Antonescu – nu s-au comportat mai binevoitor cu minorităţile rămase în seama lor. Purificarea etnică devenise politică de stat în România şi un proiect pe termen lung. Principalele victime sunt evreii, afectaţi deja de legislaţia antisemită adoptată spre sfârşitul domniei lui Carol II, la 9 august 1940, prin care erau excluşi din instituţiile statului şi din numeroase alte funcţii şi profesii. Vizaţi, cu deosebire, aveau să fie cei din Basarabia şi nordul Bucovinei (recuperate în 1941 odată cu intrarea în război împotriva Uniunii Sovietice), acuzaţi, în bloc, de a fi pactizat cu invadatorul sovietic. Numărul celor ucişi, fie în execuţii sumare, fie îndurând mizeria lagărelor din Transnistria, este apreciat între un minimum de 120.000 de persoane şi cifra maximă care urcă la 270.000. Pe de altă parte, evreii din Transilvania de Nord (peste 100.000), supuşi autorităţilor ungare, au sfârşit, cei mai mulţi dintre ei, în lagărele de exterminare. Tot din Basarabia şi Bucovina, un număr nedefinit de evrei şi-au găsit scăparea retrăgându-se odată cu armata sovietică. O anchetă, realizată de Congresul Mondial Evreiesc şi de comunităţile evreieşti pe parcursul anului 1946, aprecia la 428.000 numărul evreilor din România. La începutul anului 1940 erau circa 765.000. Aşadar, au dispărut aproape jumătate57.

Şi ţiganii au cunoscut deportările în Transnistria, unde au fost trimişi vreo 25.000 (cam 10% din numărul total); jumătate dintre deportaţi au pierit. În ansamblu însă, populaţia ţigănească şi-a păstrat drepturile cetăţeneşti, mulţi au luptat pe front, ca şi românii. Persecuţia s-a îndreptat împotriva ţiganilor nomazi şi a celor consideraţi a reprezenta un pericol social58.

Guvernul Antonescu a înfiinţat şi un subsecretariat de stat al „românizării şi colonizării“. În materie economică, românizarea s-a concretizat mai cu seamă în spolierea averilor evreieşti. Colonizarea viza scopuri măreţe; după cum se exprima subsecretarul de stat Titus Dragoş, nici mai mult, nici mai puţin decât „dublarea hotarelor geografice şi istorice cu graniţe de puternică viaţă românească, zid viu, de nepătruns“59. Şeful „românizării“ relua de fapt spusele mareşalului Antonescu: „Vreau, la graniţe, să fac ca pe timpul lui Ştefan cel Mare: să pun colonişti, care să fie o garanţie pentru ţară… Graniţele noastre trebuiesc întărite cu români aduşi de prin Oltenia, din Teleorman, din Gorj, să fie români din acei cari sunt dârzi şi rezistenţi în lupta cu greutăţile vieţii“60 (iată-i desemnaţi şi pe românii cei mai de ispravă! Despre ardeleni şi bucovineni, mareşalul face adesea afirmaţii mai puţin măgulitoare). Până una-alta, acţiunea de colonizare s-a mărginit la aşezarea în Bucovina şi Basarabia a unor refugiaţi din Cadrilater.

Ce s-ar fi întâmplat însă dacă evenimentele n-ar fi luat, destul de repede, un curs diferit, defavorabil Germaniei şi aliatei sale, România? E de presupus că românizarea, ca şi evacuarea „celorlalţi“ ar fi mers mai departe. Într-un fel sau altul, România s-ar fi „debarasat“ de evrei, adică şi de cei care fuseseră „menajaţi“ într-o primă etapă. Dar nu numai de evrei. Intenţia de a-i expulza pe ucrainenii din Basarabia şi Bucovina e clar exprimată de Antonescu, preocuparea rămânând aceea de a nu-i vârî în aceeaşi oală pe ucrainenii „pursânge“ şi pe românii rutenizaţi: „Trebuie să facem un efort foarte mare, ca să readucem la matcă pe românii noştri înstrăinaţi. Opera de românizare făcută în ultimii 20 de ani a dat unele rezultate parţiale în special pentru românii rutenizaţi. Să reluăm această acţiune şi, atunci când se va pune problema curăţirii Bucovinei de ucraineni, să nu facem greşeala şi să scoatem din această provincie şi pe românii slavizaţi. Acelaşi lucru şi pentru partea de nord şi partea de sud a Basarabiei. Să scoatem numai pe străini, nu şi pe românii înstrăinaţi“61.

Dar Transilvania? Antonescu spera să o recupereze. Nici el nu ştia însă cum. În logica pe care el însuşi o promova, s-ar fi ajuns mai curând la o purificare etnică reciprocă, eventual printr-un schimb de populaţie între jumătatea rămasă României şi jumătatea trecută la Ungaria. Una dintre ele ar fi devenit pur şi simplu ungurească şi cealaltă întru totul românească.

Şi populaţia germană a suferit pierderi considerabile de pe urma războiului62. Unii germani (vreo 70.000) s-au înrolat în Wehrmacht; puţini dintre ei au revenit în România. Alţii s-au retras în 1944 în condiţiile înaintării Armatei Roşii, ajungând şi ei în Germania. Cei rămaşi în Transilvania şi Banat au fost supuşi deportărilor în Uniunea Sovietică; primul „val“ al acestora s-a petrecut în ianuarie 1945, căzându-i victime 70.000 de persoane, „alese“ strict pe criteriul naţionalităţii germane; 15-20% dintre deportaţi au pierit în lagărele de muncă, ceilalţi au fost repatriaţi, unii în România, alţii în Germania. După război, potrivit datelor din 1948, mai trăiau în România 332.000 de etnici germani, practic toţi în Transilvania şi Banat; de comparat cu cifrele anului 1930: 745.000 de germani în întreaga Românie, din care 544.000 în Transilvania şi Banat.

Revenirea Ardealului de Nord între frontierele României, act de pură dreptate potrivit interpretării româneşti, a fost o decizie asupra căreia puterile victorioase în război au căzut de acord după destule ezitări63. Fapt este – detaşându-ne de interpretările simpliste – că şi maghiarii, nu numai românii, pot invoca drepturi asupra Transilvaniei. Drepturile româneşti sunt mai consistente (în principal, numărul mult mai mare de români), dar nu sunt exclusive. Aici s-a aflat dificultatea problemei: să revină totul României, sau să se găsească o soluţie de compromis prin care şi maghiarii să primească ceva, oarecum proporţional cu ponderea şi „drepturile“ lor? La începutul verii anului 1944, sovieticii – aflaţi în război şi cu România, şi cu Ungaria – nu se deciseseră încă ce soluţie aveau să susţină. Considerau deja inacceptabilă revenirea întregii Transilvanii la Ungaria, dar şi păstrarea între graniţele acesteia a Transilvaniei de Nord. Rămâneau două soluţii, între care responsabilii politici de la Moscova încă ezitau: „retrocedarea Transilvaniei către România sau formarea unui stat independent separat al Transilvaniei“. Va avea câştig de cauză decizia revenirii pur şi simplu la frontiera trasată în 1920, la Trianon. Au cântărit în favoarea României şi întoarcerea armelor la 23 august 1944, şi instaurarea, la 6 martie 1945, a unui guvern prosovietic, şi faptul că, redobândind Transilvania de Nord, România avea să se resemneze mai uşor cu anularea definitivă a drepturilor ei asupra Basarabiei şi a Bucovinei. Pe de altă parte, aliaţii occidentali, Statele Unite şi Marea Britanie, au pledat, până în preajma încheierii tratatului de pace, pentru o rectificare de frontieră, care să dea o oarecare satisfacţie şi părţii maghiare. Guvernul ungar, conştient că nu are nici o şansă să păstreze întregul teritoriu ocupat în 1940, şi-a redus pretenţiile, iniţial la o zonă de 22.000 km², şi, în cele din urmă, la varianta minimă a unei fâşii de 4.000 km², prezentată drept simplă rectificare de frontieră, care ar fi trecut la Ungaria oraşele Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta şi Arad. Până la urmă, prin tratatul de pace de la Paris din februarie 1947, România a rămas cu întreaga Transilvanie.

Note

28. Istoria românilor, vol. VIII (ed. Ioan Scurtu), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 6.

29. Ibidem, p. 60.

30. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, András Magyari (coordonatori), Istoria Transilvaniei, 3 vol., Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003–2008 (şi în versiune engleză: The History of Transylvania); Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

31. Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, publicat de Sabin Manuilă, 9 vol., Bucureşti, 1938–1941. Vezi şi „Populaţia României“, în Enciclopedia României, vol. I, 1938, pp. 133–160. De asemenea, Sabin Manuilă, Aspects démographiques de la Transylvanie, Bucureşti, 1938, şi La population de la Dobroudja, Bucureşti, 1939.

32. Despre istoria germanilor din Basarabia: Ute Schmidt, Basarabia. Coloniştii germani de la Marea Neagră, Editura Cartier, Chişinău, 2014.

33. Enciclopedia României, 1938, vol. IV, p. 360.

34. Date extrase din Anuarul statistic al României, 1939 şi 1940, „Studenţii înscrişi în universităţi şi şcoli speciale după neam în anii 1933/34–1937/38“, pp. 292–293.

35. Anuarul învăţământului secundar din România pe anul 1924–1925, Bucureşti, 1925; „Introducere“ de Constantin Kiriţescu, pp. VI–XV.

36. Arhivele Naţionale ale României, Ministerul Educaţiei Naţionale, 581/1938, vol. I–III.

37. Anuarul statistic al României, 1939 şi 1940. Vezi şi Gidó Attila, School Market and the Educational Institutions in Transylvania, Partium and Banat between 1919 and 1948, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca, 2011.

38. Francisc Kräuter, „Germanii din Banat“, în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918–1928, vol. I, Cultura Naţională, Bucureşti, 1929, p. 646.

39. Alexandru Pteancu, „Învăţământul particular şi minoritar din Transilvania“, în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918–1928, ed. cit., vol. II, p. 1123: „alături de limba maternă şi de religie, numele este un foarte preţios document pentru stabilirea originii, mai cu seamă când acest nume e străin, şi când se ştie că în era maghiară, mulţi străini au adoptat nume ungureşti“.

40. Arhivele Naţionale ale României, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 232/1923, f. 32.

41. Ibidem, 249/1934, f. 29.

42. Ibidem, 90/1934, ff. 221–223.

43. Biblioteca Academiei Române, manuscrise, arh. Constantin Angelescu, II ms. 8.

44. Anuarul general al României Mari, 1920–1921, vol. I; Emanoil bucuţa, „Statistica publicaţiilor periodice din Transilvania“, în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918–1928, ed. cit., vol. II, pp.1291–1304; Gidó Attila, ed. cit., p. 13.

45. Dificultatea integrării provinciilor recent alipite în România Mare este o problematică tratată de regulă în afara României! Pentru ansamblul problemei: Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918–1930, Humanitas, Bucureşti, 1998 (ediţia americană cu titlu mai explicit: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918–1930, Cornell University Press, 1995). Pentru Basarabia: Alberto Basciani, La difficile unione. La Bessarabia e la Grande Romania, 1918–1940, Aracne, Roma, 2005 (ediţia a II-a, 2007). Pentru Bucovina: Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des nationalstaatlichen Anspruchs Grossrumäniens, 1918–1944, R. Oldenbourg Verlag, München, 2001. Pentru Transilvania: Florian Kührer-Wielach, Siebenbürgen ohne Siebenbürger? Zentralstaatliche Integration und politischer Regionalismus nach dem Ersten Weltkrieg, De Gruyter Oldenbourg, München, 2014.

46. Arhivele Naţionale ale României, Fond Pantelimon Halippa, dosar 116.

47. Textul Memorandului şi al anexei sale explicative (alături de alte documente lămuritoare), în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Consiliul Securităţii Statului, D 006912, ff. 212–217, 221–271 şi 283–303. Documentul a fost publicat în 2001 de Sabin Gherman, sub titlul: Iuliu Maniu, Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania…

48. „Nemulţumirile Ardealului şi chestiunea minoritară“, discurs rostit de Emil Dandea în camera deputaţilor (31 octombrie şi 1 noiembrie 1928), în volumul Un om pentru Târgu-Mureş: Emil A. Dandea, Fundaţia Culturală „Vasile Netea“, Târgu-Mureş, 1995.

49. Mircea Eliade, „Piloţii orbi“, Vremea, 19 septembrie 1937.

50. Dimitrie Gherasim, „Schimbul de populaţii între state“, Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti, 1943.

51. Sabin Manuilă, La population de la Dobroudja, ed. cit., pp. 151–156.

52. Constantin Brătescu, „Populaţia Cadrilaterului între anii 1878 şi 1938“, în Analele Dobrogei, vol. II, 1938, p. 201.

53. Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă, Cartier, Chişinău, 2014.

54. În ceea ce priveşte „variabilitatea“ datelor demografice referitoare la Transilvania de Nord, vezi şi importanta colecţie de documente sovietice din epocă: Problema transilvană. Disputa teritorială româno-maghiară şi URSS, 1940–1946, Documente din arhivele ruseşti, sub redacţia lui Onufrie Vinţeler şi Diana Tetean, ediţie de T.M. Islamov şi T.A. Pokivailova, Eikon, Cluj-Napoca, 2014, în principal pp. 93, 198, 258–259.

55. Românizarea. Înfăptuiri 6 decembrie 1941–6 decembrie 1942, Bucureşti, 1943, p. 111 şi anexa 31.

56. Recensământul general al României din 6 aprilie 1941. Date sumare provizorii, Bucureşti, 1944.

57. Vezi tabelele privind evoluţia populaţiei evreieşti, în Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie (volum coordonat de Nicolae Cajal şi Hary Kuller), ediţia a II-a, Editura Hasefer, Bucureşti, 2004, pp. 148 şi 159–160. Pentru o privire de ansamblu: Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998.

58. Viorel Achim, op. cit., pp. 136–148.

59. Titus Dragoş, „Cuvânt premergător“, în Românizarea, ed. cit., p. 3.

60. Stenogramele Şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, ediţie întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 320 (şedinţa din 13 martie 1942).

61 34. Ibidem, vol. V, p. 464 (şedinţa din 16 decembrie 1941).

62. Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Germanii din România. Perspective istorice şi demografice, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 2000, pp. 69-75.

63. Documentele privitoare la această chestiune, în Problema transilvană, ed. cit.