III
COMUNISM ŞI POSTCOMUNISM

Jocul extremelor: de la „internaţionalism“ la naţionalism – Industrializare şi emigraţie – Insularizarea: românizarea românilor – O Românie foarte românească – Vor fugi ungurii cu Ardealul? – Basarabia românească, sau Republica Moldova moldovenească? – Fenomenul Iohannis

Jocul extremelor: de la „internaţionalism“ la naţionalism

Recensământul efectuat chiar la începutul perioadei comuniste, la 25 ianuarie 1948, înfăţişează o Românie ceva mai mică, dar sensibil mai românească decât fusese România Mare interbelică64. Sunt, în total, 15.872.624 de locuitori. Nu mai apar naţionalităţile, ci doar limbile vorbite. Vorbitorii de română sunt 13.597.613, ceea ce înseamnă 85,7% (faţă de 71,9% români şi 73% vorbitori de română în 1930). Numărul maghiarilor se ridică la 1.499.851 (9,4%), al germanilor, la 343.913 (2,2%). Evreii sunt înregistraţi aparte, doar în măsura în care se declară vorbitori de idiş: 138.795 (0,9%); numărul lor real, după cum am văzut, se estima în 1947 la 428.000.

În mod vădit, strategii recensământului şi-au propus să evite fragmentarea „etnică“ a României, mulţumindu-se să consemneze varietatea lingvistică, mai puţin încărcată ideologic şi emoţional. De altfel, problema naţională se considera a fi fost pe deplin rezolvată, în spiritul celei mai depline egalităţi: aşa scria în cartea de marxism-leninism. Evreii, oricum, apăreau – cei mai mulţi dintre ei – ca români prin limbă, iar altminteri fără vreo naţionalitate distinctă; de altfel, identitatea evreiască a fost dintotdeauna exprimată prin religie; un evreu comunist, aşadar nereligios sau religios doar în sensul comunist al termenului, devenea, pur şi simplu, din evreu… comunist (să precizăm că la următorul recensământ, din 1956, se va reveni la criteriul clasificării etnice).

Faţă de România de dinainte, comunismul le-a întors pe toate pe dos. S-au răsturnat într-o primă fază şi raporturile dintre naţiunea română şi minorităţi. Nicicând acestea – sau, mai bine zis, unii dintre membrii lor – n-au avut şi nici nu vor mai avea un cuvânt atât de greu de spus ca în primii ani ai comunismului. Evreii şi maghiarii, cu deosebire. În simbolistica vremii, până în 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist român, stă alături de evreica Ana Pauker şi de ungurul Vasile Luca. Câţiva ani mai târziu, direcţia a început să se schimbe şi, în cele din urmă, după ce trecuseră prin cea mai antinaţională variantă de comunism, românii aveau să o cunoască şi pe cea mai naţionalistă, pentru a nu rata nimic din ceea ce le putea oferi un asemenea regim.

Evoluţii curioase la prima vedere, dar întru totul explicabile. În minusculul partid comunist de dinainte de 1944, românii erau puţini; la un loc, maghiarii, evreii şi alţi minoritari îi depăşeau cu mult. Pentru aceştia din urmă, opţiunea comunistă era felul lor de a-şi exprima refuzul faţă de naţionalismul românesc, sau chiar dorinţa de a arunca în aer România Mare. Deşi după august 1944 numărul membrilor de partid a crescut exponenţial, cadrele de nădejde au rămas un timp tot vechii comunişti, cu originile lor predominant „neromâneşti“. Sovieticii împingeau în aceeaşi direcţie, hotărâţi să extirpe reflexele naţionaliste autohtone. Minoritarii, cel puţin, nu puteau fi bănuiţi de o asemenea erezie, ba dimpotrivă. Nu e deloc de mirare că noua istorie a românilor, care nici nu mai era numită a românilor, ci a Republicii Populare Române, l-a avut ca „dirijor“ pe Mihail Roller, care, pe lângă calitatea de a nu fi fost etnic român, o avea şi pe aceea de a nu fi fost nici istoric.

Faptul că atât de mulţi minoritari s-au aflat în poziţii de comandă sau de execuţie, în aparatul politic, represiv şi de propagandă, nu trebuie să ducă cu gândul că evreii sau ungurii ar fi fost de felul lor mai receptivi la comunism decât etnicii români. Pentru unii evrei, ca şi pentru unii unguri, a fost ocazia nesperată de a ajunge într-o poziţie de vârf. Dar, în aceiaşi ani, numeroşi evrei, de pildă, sunt atraşi în mişcarea sionistă, şi un număr şi mai mare părăsesc ţara pentru a pleca în Israel, deloc sensibili la propaganda comunistă care încerca să-i convingă că nicăieri nu e mai bine decât în România.

Ceea ce au putut câştiga la un moment dat minorităţile s-a dovedit puţin lucru faţă de ceea ce puteau pierde, şi chiar au pierdut efectiv, sub un regim arbitrar, capabil de orice schimbare de direcţie, fără să se încurce în prea multe justificări şi subtilităţi. În 1945, ca pentru a îndulci puţin amărăciunea maghiarilor care pierduseră pentru a doua oară Transilvania, li s-a dăruit o instituţie de învăţământ superior proprie, la Cluj: Universitatea „Bolyai“. În 1952, s-a înfiinţat (după modelul regiunilor autonome sovietice), în partea secuiască a Transilvaniei, cu populaţie compactă de limbă maghiară, „Regiunea Autonomă Maghiară“ (cât de autonomă putea fi cu adevărat într-un sistem totalitar – rămâne o altă problemă). Potrivit datelor din 1956, din cei 731.387 de locuitori ai respectivei regiuni, 565.510 erau maghiari (77,3% din total, însă doar ceva mai mult de o treime din întreaga populaţie maghiară a României)65. Cum s-a dat, s-a şi luat. În 1958, Universitatea „Bolyai“ se contopeşte cu Universitatea românească din Cluj, numită „Regele Ferdinand I“ în perioada interbelică şi devenită „Victor Babeş“ odată cu comunismul; treptat, în Universitatea „Babeş-Bolyai“, secţia maghiară avea să rămână tot mai neînsemnată. Regiunea Autonomă Maghiară e, la rându-i, „diluată“ în 1960, detaşându-i-se o fâşie şi primind în schimb câteva raioane cu majoritate românească; mai supravieţuieşte până în 1966, când dispare, ca şi celelalte regiuni, noua împărţire administrativă revenind la sistemul tradiţional al judeţelor.

Schimbarea radicală de sens, de la antinaţionalism la un naţionalism nu mai puţin radical, a stat în logica lucrurilor. Mai întâi, Partidul Comunist (numit, între 1948 şi 1966, Partidul Muncitoresc Român, apoi din nou Partidul Comunist Român) s-a românizat treptat, inclusiv la nivelul cadrelor superioare. Conducerea a intrat complet pe mâna comuniştilor din interior, cu fondul lor cultural, atât cât îl aveau (adică nu prea mult), de obârşie autohtonă, departe de „internaţionalismul“ celor care se scăldaseră în apele Internaţionalei a III-a de la Moscova. Apoi, trebuia oferit ceva, cât de cât (în afara promisiunilor „viitorului radios“), şi românilor. Un plus de libertate? Ar fi fost riscant. Rămânea atunci soluţia recuperării simbolisticii naţionale. Singura parcelă de libertate pe care aveau să o recapete românii a fost aceea de a redeveni naţionalişti (cuvântul „naţionalism“ continuând însă să fie prohibit, dată fiind conotaţia lui negativă în ideologia comunistă originară).

În 1958, Gheorghiu-Dej a reuşit o lovitură de maestru: retragerea trupelor sovietice din România. Începea să se întrevadă posibilitatea unei politici româneşti mai independente. La 24 ianuarie 1959, o premieră pentru România comunistă: s-a sărbătorit, prin numeroase manifestări, împlinirea celor o sută de ani de la Unirea Principatelor (până nu cu mult înainte, potrivit manualului lui Roller, privită ca o operă a burgheziei şi a moşierimii, vizând strict interesele de clasă ale acestora). Apoi, treptat, cea mai mare parte a istoriei naţionale şi a tradiţiei culturale a fost recuperată, desigur, nu oricum, ci instrumentalizată şi pusă în slujba proiectului comunist. A urmat – în aprilie 1964 – faimoasa „declaraţie de independenţă“, prin care comuniştii români se declarau liberi în deciziile lor. Drumul era deschis spre o politică „pur românească“ în interior şi în afară, care va atinge apogeul în „epoca Nicolae Ceauşescu“ (din 1965 până în 1989).

Cuvântul-cheie avea să devină unitatea. O istorie atât de fragmentată ca aceea a poporului român a fost obligată să se supună rigorilor unei unităţi exemplare. Minorităţilor, în această logică, nu le mai rămânea decât un rol cel mult decorativ, participând şi ele la festivalul marii unităţi româneşti. În anii ’80 era deja interzis să se mai abordeze separat istoriile regionale. În cel mai bun caz, o carte despre Banat se ascundea sub titlul românii din sud-vestul ţării. Până şi meteorologia a fost obligată să se supună: nu mai putea să plouă în Moldova; fenomenul, dacă totuşi avea loc, trebuia să se petreacă în nord-estul României.

Cum evreii se numărau deja pe degete, iar germanii stăteau şi ei să plece, maghiarii au rămas în aceşti ani minoritatea cea mai importantă şi mai combativă. Chiar reprezentanţii lor în conducerea Partidului strecurau tot felul de solicitări, e drept, prudente şi prea puţin luate în seamă. De fapt, jocurile erau făcute, încă din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej. Un document din 22 februarie 1962 – exprimând percepţia maghiară – înşiră deja o serie întreagă de nemulţumiri, începând cu constatarea generală că după 1958 situaţia etniei maghiare s-a înrăutăţit considerabil. Oricine vorbeşte despre drepturile lor este rău văzut. Conducătorii maghiari din întreprinderi şi instituţii sunt înlocuiţi unul după altul. Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Popular din Târgu-Mureş (Regiunea Autonomă Maghiară) au rămas maghiari, dar majoritatea procurorilor, judecătorilor şi comandanţilor militari sunt şi aici români. Din 1945, s-au stabilit la Târgu-Mureş 20.000 de români. „Procesul de românizare devine din ce în ce mai intens.“ La Universitatea „Babeş-Bolyai“, profesorii maghiari sunt nevoiţi să predea în română; în maghiară se mai ţin doar cursurile de la Facultatea de limbă maghiară…66

Fapt este că, pe la mijlocul anilor ’60, prea puţini maghiari (sau evrei) mai rămăseseră în funcţiile care le fuseseră atât de generos atribuite spre sfârşitul anilor ’40 şi la începutul anilor ’50 (iar situaţia nu avea să evolueze în favoarea lor).

Industrializare şi emigraţie

ÎN MOD IRONIC, comunismul, doctrină „internaţionalistă“ şi care a clamat fără încetare, inclusiv în România, drepturile egale ale naţionalităţilor, a reuşit să ducă mult mai departe procesul de românizare decât o făcuse România interbelică, şi chiar extrema dreaptă naţionalistă, în anii războiului. Evident, regimul comunist a dispus de mijloace de presiune superioare, în comparaţie cu oricare alt sistem politic. Abolirea proprietăţii a lovit decisiv în autonomia individului şi a grupurilor. Statul a prins în păienjenişul său tot ce însemna viaţă economică, socială şi culturală. Naţionalizarea economiei a anulat marja de superioritate pe care unele minorităţi continuaseră să o păstreze în perioada interbelică în domeniul industrial, comercial şi bancar. Bisericile minoritare – ca şi Biserica Ortodoxă, de altfel – şi-au pierdut averile şi, implicit, capacitatea de a acţiona în plan sociocultural. Au dispărut învăţământul confesional şi, în genere, învăţământul particular, în toate formele sale. Înainte de comunism, maghiarii, germanii sau evreii care nu agreau şcolile statului puteau frecventa propriile instituţii de învăţământ. Acum n-a mai rămas decât învăţământul de stat, puternic ideologizat şi uniformizator (chiar desfăşurându-se în limbile minoritare).

Uniformizarea a caracterizat viaţa oamenilor timp de jumătate de secol, toţi românii şi toţi minoritarii trăind cam în aceleaşi condiţii. Chiar dacă nu toţi simţeau româneşte, ajunseseră cu toţii să trăiască româneşte. Condiţiile identice de trai şi amestecul de populaţie au atenuat şi deosebirile regionale, încă vii în anii interbelici. Aceasta i-a afectat şi pe români, nu doar pe minoritari. Transilvania oferă un exemplu dureros: o marcă distinctivă a românilor ardeleni fusese Biserica Greco-Catolică (Unită). A fost scoasă în afara legii în 1948, preoţii şi episcopii au fost întemniţaţi, iar credincioşii obligaţi, cel puţin formal, să se întoarcă la Biserica Ortodoxă. Reîntemeiată odată cu sfârşitul comunismului, Biserica Greco-Catolică n-a mai reuşit să adune decât un mic număr de fideli, „uniţii“ reprezentând astăzi doar 0,8% la nivel naţional (faţă de 7,9% în 1930). Transilvania a ajuns să fie fundamental ortodoxă, ca oricare altă regiune a ţării.

Doi factori decisivi au desăvârşit erodarea comunităţilor minoritare: industrializarea şi urbanizarea, pe de o parte, iar pe de altă parte, emigraţia.

Soluţia-miracol prin care comunismul era convins că va rezolva tot ce era de rezolvat a fost industrializarea masivă şi accelerată: transformarea României dintr-o ţară predominant agrară într-o mare putere industrială. Centrul de greutate al societăţii româneşti s-a deplasat dinspre sat spre oraş; a avut loc un proces intens de urbanizare. Mase de populaţie s-au revărsat în oraşe, absorbite din satele înconjurătoare, dar şi din alte judeţe sau chiar din regiuni mai îndepărtate: din Moldova sau din Oltenia spre Transilvania sau spre Banat. Satele fiind mai româneşti decât oraşele, iar provinciile vechii Românii mai româneşti decât Transilvania, urmarea, firească, a fost românizarea accentuată a oraşelor, un mediu în care, până la comunism, maghiarii şi germanii din Transilvania şi Banat îşi păstraseră întâietatea67.

La 1966, în oraşele judeţului Bihor, românii erau 100.145, iar maghiarii 87.748; în 1992, numărul românilor crescuse la 196.257 faţă de 108.712 maghiari. În judeţul Cluj, tot în mediul urban, sunt 202.054 de români şi 106.362 de maghiari în 1966, iar în 1992, 385.915, respectiv 100.020. Iar în Mureş, maghiarii, încă majoritari la oraşe în 1966 (105.325 faţă de 88.092 de români), ajung la rândul lor minoritari în 1992 (127.492, faţă de 170.595 de români).

Cât despre emigraţie, aceasta a constituit vreme de decenii visul unei mari părţi din populaţia României: să plece, să nu mai audă de România! De la teribila represiune (îndeosebi în primii ani de comunism) la inimaginabilele lipsuri materiale ale anilor din urmă, motivele erau nenumărate. Cu frontierele deschise, comunismul n-ar fi avut nici o şansă să supravieţuiască; ar fi rămas fără oameni (de aceea s-a construit Zidul Berlinului în 1961; prin Berlin, dinspre partea răsăriteană spre cea occidentală, Republica Democrată Germană se golea, într-o cadenţă accelerată. Iar în 1989, semnalul sfârşitului a fost dat de deschiderea frontierei dintre Ungaria şi Austria). Chiar şi aşa, până la urmă, au reuşit să plece în Occident un număr semnificativ de români, de la cei care şi-au riscat viaţa trecând ilegal frontiera sau care, aflându-se temporar în străinătate, nu s-au mai întors, până la cei care au putut beneficia de „întregirea familiilor“. Minoritarii însă, cel puţin în această privinţă, au fost „avantajaţi“, în măsura în care dispuneau de ţări de origine sau de „ţări-gazdă“, dispuse să-i susţină şi să-i primească. Şi chiar să plătească pentru „eliberarea“ lor. Ceea ce a fost un avantaj pentru indivizi s-a dovedit o nenorocire pentru comunităţi: acestea s-au dezmembrat, uneori până la dispariţie, efectul fiind acela al unui genocid (n-au murit indivizi, dar au dispărut etnii).

Cel dintâi mare curent de emigraţie a fost al evreilor, atraşi de crearea, în 1948, a unui stat propriu: Israelul. Emigrarea lor a căpătat proporţii exact în perioada în care, potrivit percepţiei publice, evreii s-ar fi aflat la putere în România!68 Aproape 25.000 de evrei au plecat în Israel în 1948; au urmat 13.602 în 1949, 46.171 în 1950, 39.046 în 1951. În numai patru ani, mai mult de un sfert din populaţia evreiască. A urmat o perioadă, între 1953 şi 1957, când frontierele s-au închis şi pentru evrei, emigraţia reluându-se însă în 1958, cu cifre în jur de 10.000 anual şi cu „vârfuri“ de 20.800 în 1961 şi de 24.244 în 1964. În 1956, evreii nu mai reprezentau decât 0,8% din populaţia ţării (faţă de 4% în 1930), iar în 1966 rămăseseră 0,2% (42.900) şi puţin peste 0,1% în 1977 (24.700). Plecările au continuat, cu cifre anuale mult mai mici, fiindcă rezervorul aproape secase. La sfârşitul epocii comuniste (recensământul din 1992) nu mai rămăseseră în România decât 8.955 de evrei. Sfârşitul unei comunităţi, sfârşitul unei istorii!

În România încă mai sunt 382.595 de germani în 1966, reprezentând 2% din populaţie (371.881 în Transilvania), şi, în uşoară scădere, 348.444 în 1977. La capătul războiului, îşi pierduseră deja preponderenţa în vechile oraşe germane (în 1956, sunt 24.253 de germani la Sibiu din totalul de 90.475 de locuitori; iar din 142.257 de timişoreni, au rămas doar 24.326 de germani). Se apreciază că între 1945 şi 1979 au emigrat circa 100.000 în Germania de Vest (reîntregirea familiilor, reîntoarcerea deportaţilor din Uniunea Sovietică…). În 1978 s-a încheiat acordul dintre Republica Federală a Germaniei şi România, potrivit căruia, în schimbul ajutorului economic şi, mai concret, al unei sume de bani pentru fiecare emigrat, regimul Ceauşescu accepta să-i lase pe germani să plece. Au fost pur şi simplu vânduţi şi cumpăraţi. Din 1977 până în 1989 au părăsit România aproximativ 12.000 de germani în fiecare an, totalul ridicându-se, potrivit estimărilor, la 173.000 de persoane. Cei care nu apucaseră să plece s-au grăbit să o facă imediat după Revoluţia din decembrie 1989, odată cu deschiderea graniţelor; în 1990, au plecat aproape 60.000 de germani, în 1991, 15.567. Potrivit recensământului din ianuarie 1992, mai rămăseseră în România 119.000 de etnici germani, număr care n-a încetat să scadă în anii următori. Saşii şi şvabii, două etnii (germani, desigur, dar cu puternice trăsături distinctive şi trăind de secole în Transilvania şi Banat), au dispărut aproape în întregime69.

Fenomenul emigraţiei a cuprins spre sfârşitul epocii comuniste şi populaţia maghiară. Condiţiile materiale devenite greu de suportat au reprezentat şi în cazul lor cauza principală a „fugii de România“. Se adaugă şi o atmosferă tot mai tensionată în raporturile româno-maghiare generată în anii ’80 de amplificarea controverselor dintre Bucureşti şi Budapesta în jurul Transilvaniei. Maghiarii se simţeau tot mai „străini“ în România. S-au înregistrat în Ungaria 2.087 de imigranţi din România în 1987; numărul acestora a sărit la 17.818 în 1988, apoi la 26.605 în 1989. Statistica înregistrează cetăţenia, nu şi etnia, dar aproape toţi (aproximativ 95%) cetăţenii români refugiaţi în Ungaria erau de etnie maghiară70. Ca şi în cazul germanilor, curentul nu se opreşte odată cu căderea regimului comunist. Românii şi maghiarii se află în primii ani după 1989 pe poziţii de adversitate, ilustrate şi de înfruntarea sângeroasă de la Târgu-Mureş, din martie 1990. Anul 1990 consemnează cifra cea mai ridicată a plecărilor în Ungaria: 29.617 persoane. În 1991, sunt 10.940. Apoi, cifrele se stabilizează la câteva mii anual, până la cel mult 10.000. În total, se apreciază că au plecat circa 100.000 de maghiari în intervalul 1987–1992, iar pentru întreaga perioadă 1987–2004 statisticile maghiare înregistrează 180.000 de persoane (la care trebuie adăugat şi un număr neprecizat de imigranţi şi muncitori ilegali).

Deja natalitatea populaţiei maghiare era mai mică decât a românilor. Combinându-se sporul natural scăzut cu plecările masive, inevitabil, numărul maghiarilor din România s-a redus, exact în anii în care populaţia românească, stimulată artificial de brutala legislaţie natalistă (interdicţia avorturilor, 1966), a cunoscut o creştere substanţială. În 1977, maghiarii din România erau în număr de 1.670.568; în 1992, scăzuseră la 1.624.959, în timp ce populaţia de etnie română sporise în aceeaşi perioadă de la 19.207. 491 la 20.408.542. În 2002, scăderea era şi mai evidentă: faţă de 19.399.597 de persoane de etnie română (sub nivelul din 1990, ca urmare a diminuării drastice a natalităţii), un număr de maghiari redus la 1.431.807 (o pierdere de aproape 200.000).

Procentele calculate la scară naţională ilustrează ritmul în care se „topeşte“ de la un deceniu la altul populaţia maghiară. Aceasta reprezenta, în 1930, 10% din numărul locuitorilor României, socotind doar teritoriul actual al ţării; în 1956, rămăseseră 9,1%, în 1966, 8,5%, în 1977, 7,7%, în 1992, 7,1%, în 2002, 6,6%.

Insularizarea: românizarea românilor

COMUNISMULUI NU I-A AJUNS să românizeze România (în sensul etnic); şi-a propus – şi în bună măsură a reuşit – să-i românizeze şi pe români (în sensul cultural al termenului). Timp de secole, elita românească se dovedise extrem de receptivă la sursele exterioare de cultură. N-a existat şi nu putea să existe un model cultural românesc: fondul autohton de civilizaţie rurală n-avea cum să susţină un ansamblu complet de norme culturale şi sociale. De la Bizanţ la Occident, românii au fost marii consumatori de modele ai Europei, adoptate uneori cu o doză de superficialitate, dar întotdeauna cu o remarcabilă capacitate de imitaţie şi de integrare.

Iniţial, România comunistă s-a rupt de Occident, deschizându-se spre modelul sovietic pe care l-a copiat cât a putut de bine. Apoi s-a delimitat şi de acest model, revenind la oarecare raporturi, economice mai ales, dar şi vag culturale, cu lumea occidentală. Efortul autorităţilor a fost acela de a limita apropierea la sfera strictă a intereselor de stat şi de a-i ţine pe români cât mai departe de influenţele străine, indiferent de originea şi de natura lor. Nici o ţară europeană din „sistemul socialist“ (exceptând Albania) nu a fost atât de închisă cum a devenit România (şi din ce în ce mai închisă, pe măsură ce ne apropiem de finalul regimului).

Generaţii de-a rândul aveau să fie educate în spiritul unui naţionalism lipsit de nuanţe, cu promovarea unei istorii în care românii au avut mereu dreptate, iar „nedreptatea“ a fost întotdeauna a „celorlalţi“; o istorie de o „suspectă“ unitate, derulată într-un spaţiu românesc „predestinat“ din cele mai vechi timpuri şi purtând marca unanimistă imprimată de un popor mereu solidar în marile lui opţiuni (ceea ce justifica şi unanimitatea din jurul Conducătorului, ales şi reales mereu cu 100% din sufragii, chiar peste nivelul Partidului, care se menţinea în genere la 99%).

O asemenea reprezentare a destinului naţional, strident deformată ideologic, avea să stârnească şi reacţii adverse, însă ceva din acest discurs, chiar destul de mult, s-a fixat în spiritul românilor, mai ales pentru că părea a fi o reluare a vechilor interpretări naţionaliste (din perioada creării României moderne) şi, nu mai puţin, o bine-venită revanşă după paranteza „antinaţională“ de la începutul anilor ’50.

„Străinătatea“ devenise un concept tulbure, desemnând o lume capabilă să sucească minţile, de care românii trebuiau să ştie să se ferească. „Agenturile străine“ lucrau, fireşte, împotriva ţării. Nu era deloc indicat pentru un român să aibă „rude în străinătate“; dosarul de cadre al fiecăruia cuprindea obligatoriu o asemenea rubrică. În anii ’70 şi ’80, o „pată“ de acest gen în biografie era de ajuns pentru ca persoana respectivă să devină suspectă şi să-şi vadă cariera periclitată (oricum, un progres faţă de anii ’50, când „rudele în străinătate“ erau o bună recomandare pentru puşcărie). S-a ajuns până acolo încât la mai multe facultăţi cu profil „social-politic“ (precum istoria, filozofia sau dreptul) candidaţii cu rude în străinătate erau respinşi, fără explicaţii, chiar din momentul înscrierii.

Pe scurt, s-a petrecut o insularizare a României. Cu rezultate catastrofale asupra formării elitelor. Elita cosmopolită de altădată (atât de caracteristică, timp de secole, pentru societatea românească) s-a volatilizat aproape cu totul. Noua elită (economică, politică, intelectuală), ridicată în cea mai mare parte din straturile de jos ale societăţii, a fost afectată de un multiplu handicap. Mai întâi, punctul de plecare, deloc strălucit. Apoi, lipsa unor repere autohtone, odată ce vechea elită fusese răsturnată, cu toate competenţele şi valorile ei. Şi, în sfârşit, îndepărtarea de sursele europene (nu intră în discuţie reuşitele individuale, care oricând pot face excepţie de la regulă, dar n-au cum să modifice regula). Elita românească de dinainte de comunism ajunsese să fie pe deplin racordată la profilul european (este drept, nu şi masa populaţiei din care s-a extras actuala elită!); până şi tinerii intelectuali ultranaţionalişti ai anilor ’30, precum Mircea Eliade sau Emil Cioran, aveau o impecabilă formaţie culturală de tip occidental. După 1989, frapantă este, dimpotrivă, neadecvarea. Le-a trebuit românilor ceva vreme – şi le va mai trebui încă – pentru a învăţa să fie europeni (în spiritul occidental al termenului). Imediat după Revoluţie, mulţi dintre ei parcă veniseră de pe altă planetă. Numai aşa s-au putut imagina idei şi proiecte care de care mai insolite, precum conceptul de „democraţie originală“ (originală, de altfel, democraţia românească chiar avea să fie). Naţionalismul autohtonist s-a menţinut, ani de zile, la cote îngrijorătoare (fiind cât se poate de „corect politic“ potrivit normelor româneşti) şi încă se manifestă cu destulă vigoare. Iar discursul istoric s-a despărţit cu greu, şi încă nu până la capăt, de condiţia de auxiliar al ideologiei şi propagandei naţionale, pe care comunismul i-o imprimase temeinic. Ce să mai spunem despre funcţionarea instituţiilor democratice şi a economiei de piaţă capitaliste, cu „specialişti“ formaţi în comunism, şi încă într-un comunism atât de „izolaţionist“ precum cel românesc. Dacă lucrurile în continuare nu merg cum trebuie în România, cauzele mari sunt două: pe de o parte, corupţia generalizată, cu rădăcini puternice în proprietatea comunistă a tuturor, devenită proprietatea nimănui, şi în obiceiul de a fura de la stat, reflex economic durabil creat de comunism; iar pe de altă parte, inadaptarea culturală: prea mulţi români gândesc şi se comportă altfel.

Soluţia e simplă şi complicată în acelaşi timp: românii ar trebui să nu se mai amuze să gândească „româneşte“ atunci când nu e cazul; e timpul să facă un efort pentru a regândi „europeneşte“.

O Românie foarte românească

SĂ PRIVIM şi ultima serie de cifre: datele recensământului din octombrie 2011 (înregistrate, din păcate, cu o lipsă de rigoare care tinde să devină o marcă specific românească)71.

Populaţia stabilă se ridică acum la 20.121.641 de persoane; în scădere, prin efectele cumulate ale emigraţiei şi ale unui sold natural negativ, faţă de 22.408.000 în 1992 şi 21.698.000 în 2002. Se precizează că informaţia privind etnia e disponibilă doar pentru 18.884.800 de persoane, cu alte cuvinte lipsesc din calcul – fără vreo explicaţie – aproximativ 1.136.000 de locuitori ai României. Rămâne speranţa că cel puţin proporţiile sunt păstrate. S-au declarat români 16.792.900 de persoane: 88,9%. Maghiari sunt 1.227.600, ceea ce ar însemna o nouă scădere, considerabilă, faţă de nivelul din 2002 (1.432.000), cu vreo 200.000 (dar baza de calcul fiind defectuoasă, e greu de spus cu precizie); în procente, au mai pierdut o zecimală, ajungând la 6,5% (raportul ar fi fost şi mai defavorabil populaţiei maghiare dacă fenomenul migraţiei n-ar fi cuprins, cu egală intensitate, şi populaţia românească. Oricum, pentru maghiari e un minimum istoric, pentru ultima mie de ani!). Şi germanii şi-au mai rărit rândurile, ajungând la 36.000. Românii sunt majoritari în 39 de judeţe (din 41), în 30 dintre ele depăşind 90%. E uimitor cât de tare s-a românizat şi Bucureştiul, cândva, pe vremea „micului Paris“, printre cele mai cosmopolite capitale ale Europei; cota românilor etnici a ajuns în capitală la 97,3%. La fel de românesc a devenit şi Iaşiul, odată ce şi-a pierdut evreii, care au reprezentat cândva jumătate din numărul locuitorilor săi. Iar Clujul, vechea capitală ungurească a Transilvaniei, deja rebotezat simbolic sub Ceauşescu, în „legea“ românească, devenind Cluj-Napoca, nu mai are, potrivit datelor din 2002, decât 19% populaţie maghiară; a ajuns să fie mai românesc decât era Bucureştiul cu un secol în urmă. Dobrogea, pe vremuri (nu prea îndepărtate), uluitorul mozaic etnic al Europei (la fel de unică, prin varietatea sa umană, precum Delta Dunării, ca alcătuire biologică), e acum românească în proporţie de peste 90%; restul – turci, tătari, lipoveni – mai întreţin, pe cât se poate, amintirea vechii diversităţi.

Cât despre imigraţia recentă, de natură să mai coloreze peisajul cultural (occidentali, turci, arabi, chinezi…), fenomenul există, dar în proporţii destul de modeste, cu puţină relevanţă în statistici, ca şi în viaţa de zi cu zi. Spre deosebire de ţările occidentale, România e încă departe de a atrage mase de expatriaţi. Poate, într-o zi, dacă va deveni o ţară de succes… Deocamdată, românii sunt cei care pleacă (în număr îngrijorător de mare). Exact invers faţă de cum arătau lucrurile în urmă cu un veac, un veac şi jumătate, când românii stăteau pe loc şi străinii se îmbulzeau să vină în România.

Singurul spaţiu încă puţin atins de fenomenul românizării este „ţinutul secuiesc“, cu cele două judeţe în care maghiarii (secuii) deţin majoritatea: Harghita (85,2%) şi Covasna (73,7%); Mureş, al treilea judeţ constitutiv al „ţinutului“, nu mai are populaţie maghiară decât în proporţie de 38,1%. În fond, la scară naţională, n-au mai rămas decât două minorităţi suficient de reprezentative, prin numărul lor şi nu mai puţin prin priceperea lor de a da bătăi de cap românilor: maghiarii, pe de o parte, iar pe de altă parte, romii (numiţi până nu demult ţigani, termen devenit nerecomandabil, întrucât ar avea o rezonanţă peiorativă). Romii declaraţi sunt în număr de 621.600 (3,3% din populaţie), în creştere faţă de recensămintele precedente, dar în mod cert sub numărul lor real, care, după diverse estimări, s-ar putea ridica la un milion şi jumătate, dacă nu două milioane sau chiar mai mult. De fapt, categoria romilor înglobează o diversitate de comunităţi şi de combinaţii identitare. Dacă unii dintre ei prezintă trăsături „exotice“ foarte pronunţate şi par refractari oricărui gen de asimilare, alţii, dimpotrivă, s-au integrat deja sau sunt pe cale de a se contopi în populaţia românească, iar unii dintre ei, în cea maghiară (jumătate dintre persoanele de etnie romă au româna ca limbă maternă, iar 5,3% limba maghiară).

Maghiarii îi irită pe români prin perseverenţa cu care urmăresc atingerea unui statut de egalitate deplină, mai ales în ceea ce priveşte folosirea limbii maghiare acolo unde, în Transilvania, numărul lor e suficient de ridicat, totul culminând cu revendicarea autonomiei „ţinutului secuiesc“, cerere considerată inadmisibilă, neconformă cu Constituţia şi cu întreaga filozofie unitară şi centralizatoare pe care se bazează statul român. Cât despre romi, împrăştiaţi oarecum egal pe întregul teritoriu, ei nu pot exprima asemenea pretenţii; problema cu ei stă în faptul că, plecaţi în număr mare din ţară (ceea ce n-ar fi de natură să-i deranjeze pe români, dimpotrivă), prin comportamentul lor mai „special“, ar strica, pe unde se duc, imaginea ţării. Cu atât mai mult cu cât în Occident se face uşor confuzia rom–român. La români, interpretarea naţiunii fiind pronunţat etnică (eşti român doar dacă eşti român!), se înţelege greu cum de pot fi consideraţi romii români, odată ce sunt romi, şi nu români.

Celelalte etnii, coborâte la cifre şi procente mai mult simbolice, n-au cum să mai constituie pentru români vreun motiv de îngrijorare. Raporturile cu ele au devenit, în consecinţă, de-a dreptul idilice. Supravieţuirea lor oferă României o aparentă dimensiune multiculturală şi promovează imaginea unei ţări care acordă atenţia cuvenită diverselor identităţi etnice. E una dintre puţinele ţări în care fiecare minoritate, indiferent de număr, e reprezentată în parlament (unii „reprezentanţi“ ajungând astfel să reprezinte comunităţi aproape fictive, unele de câteva mii de persoane, complet dizolvate în masa românească).

Fapt este că România a reuşit în pariul său de a deveni, dacă nu exclusiv românească, în orice caz foarte românească (şi foarte ortodoxă: 86,5% ortodocşi în 2011, faţă de 72,6% în 1930). Este în prezent mult mai omogenă şi mai ferm asamblată decât a fost în perioada interbelică România Mare. Nu numai că raportul numeric dintre români şi minoritari s-a schimbat mult în favoarea românilor, dar şi deosebirile dintre români şi români – şi dintre provinciile româneşti – s-au atenuat considerabil. Sintagma din Constituţie, stat naţional unitar, a ajuns să fie aproape adevărată.72

Vor fugi ungurii cu Ardealul?

AŞA STÂND LUCRURILE, este greu de înţeles cum atât de mulţi români continuă să-şi facă griji cu privire la viitorul Transilvaniei. Acestora, cea mai mică tresărire a maghiarilor li se pare suspectă şi potenţial periculoasă.

Realitatea este cu totul alta. Ungurii au pierdut bătălia pentru Transilvania. Nimic din ce întreprind ei în prezent nu este o ofensivă vizând cucerirea Ardealului, ci o luptă defensivă pentru a salva ceea ce mai poate fi încă salvat din minoritatea maghiară şi identitatea ei.

Cifrele, pentru maghiari, sunt necruţătoare. Românii au câştigat partida, pur şi simplu, prin număr (şi nu prin invocarea unui „drept istoric“ pornind de la daci şi de la romani, care nu le-ar fi folosit la nimic dacă ei ar fi fost cei rămaşi în minoritate). La 1918, maghiarii şi, într-un sens mai larg, populaţia de limbă maghiară a Transilvaniei reprezentau peste 30% din numărul locuitorilor; românii treceau de 50%, dar nu cu mult. În prezent, românii sunt aproximativ 75%, iar maghiarii au coborât sub 20%. Proiecţiile arată în continuare o diminuare a populaţiei de etnie maghiară; n-ar rămâne mai mult de un milion în anul 2032, corespunzând cu 5,6% din populaţia României (faţă de 6,5% în prezent)73.

Pe de altă parte, nu doar până la 1918, ci şi în continuare, în toată perioada interbelică, maghiarii transilvăneni, minoritari în ansamblu, au fost net majoritari în mediul citadin. Aveau, aşadar, o superioritate socială şi culturală faţă de români, care, deşi mai numeroşi, erau concentraţi în cea mai mare parte în mediul rural. Un avantaj pe care l-au pierdut complet. Românii au ajuns şi mai majoritari în oraşe decât fuseseră înainte maghiarii şi au recuperat pe deplin, chiar întorcând în favoarea lor, decalajul cultural.

În sfârşit, până la 1918, într-o anumită măsură şi în perioada interbelică, nu doar maghiarii etnici împărtăşeau limba şi cultura maghiară. Acestea iradiau în întreaga Transilvanie. Acum, au mai rămas doar ei între ei să-şi cultive propria limbă şi cultură.

De aceea, multă vreme, jocurile nu păreau a fi făcute, chiar atât de evident şi decisiv, în favoarea românilor, maghiarii compensând relativa inferioritate numerică prin argumente de ordin istoric, social şi cultural. Acum n-a mai rămas nimic din toate acestea, iar inferioritatea numerică a devenit flagrantă.

Singura dispută reală cu iz „teritorial“ a rămas să se desfăşoare în jurul „ţinutului secuiesc“: cele două judeţe, Harghita şi Covasna, unde maghiarii dispun încă de o majoritate consistentă. Autonomia „ţinutului secuiesc“ se loveşte însă de refuzul instinctiv al românilor, care nu vor să audă de autonomii de nici un fel, în orice caz nu de autonomii pe criterii etnice, şi nu, mai ales, în Transilvania! Pe de altă parte, rămâne de discutat cât de mult le-ar folosi maghiarilor înşişi o asemenea autonomie, cuprinzând mai puţin de jumătate din populaţia de etnie maghiară şi delimitând una dintre cele mai sărace zone ale ţării: ar stimula dezvoltarea, sau ar conduce la o şi mai mare izolare? Românii se tem însă pur şi simplu că teritoriul respectiv s-ar rupe din corpul românesc şi până la urmă, cine ştie, s-ar alipi la Ungaria (deşi se află la sute de kilometri de frontiera ungară).

Cât despre o agresiune din partea Ungariei, doar spiritele rătăcite se mai pot gândi la aşa ceva. Şi România, şi Ungaria se află în Uniunea Europeană şi în NATO, deci sunt alături şi împreună, nu una împotriva celeilalte; în plus, România depăşeşte cu mult dimensiunile Ungariei (chiar Transilvania singură e mai mare decât Ungaria!). Şi cam ce-ar face ungurii cu milioanele de români pe care să zicem că ar reuşi să-i anexeze? Soluţia la „problema maghiară“ nu mai e nicidecum revizuirea graniţelor, ci dispariţia lor într-o Europă Unită (unde, poate, nu vor mai exista cândva nici România şi nici Ungaria).

Deocamdată, psihoza „transilvană“ serveşte însă perfect ca alibi pentru a amâna sine die atât de necesara reformă administrativă, care, în sfârşit, să „descentralizeze“ România. Decât să se dea apă la moară ungurilor prin regionalizare, mai bine să nu o facem!

Basarabia românească, sau Republica Moldova moldovenească?

DACĂ ROMÂNIA a câştigat bătălia Transilvaniei, nu e deloc sigur că va înregistra un succes similar şi în Basarabia, devenită, între frontiere nu chiar identice cu ale vechii provincii, Republica Moldova, un stat de sine stătător.

Pentru românii din România, totul pare, teoretic, simplu şi de necontestat. Românii din Basarabia (care îşi zic mai curând moldoveni) sunt români… fiindcă, pur şi simplu, sunt români. Şi, fiind români, este firesc – şi e chiar un act de dreptate istorică – să-şi regăsească locul între frontierele României.

Chestiunea e însă ceva mai complicată. Naţiunea, chiar dacă la origine s-a cristalizat în jurul unei etnii (dar nu în toate cazurile), nu este acelaşi lucru cu etnia. Simplificând puţin conceptele, am spune că etnia e un dat natural, iar naţiunea, o construcţie politico-ideologică. Oamenii, chiar vorbind aceeaşi limbă (caracteristica principală a etniei), pot, din varii motive istorice, să nu aparţină aceleiaşi naţiuni. Moldovenii din Republica Moldova sunt liberi, bineînţeles, să aleagă a fi români, în sensul naţional al termenului, dar au şi posibilitatea de a opta, la fel de bine, pentru o identitate naţională specifică, aceea de moldoveni. Nu ar fi singura „separare“ de acest gen din istorie. Austria, la un moment dat, a ieşit din ansamblul german, iar austriecii, la origine la fel de germani ca toţi germanii, au devenit cu timpul austrieci (deosebirile dintre Austria şi Germania fiind încă mai mici decât cele dintre România şi Republica Moldova, măcar dacă privim la amestecul etnic şi cultural caracteristic teritoriului dintre Prut şi Nistru).

Există, în viziunea românească, pe lângă argumentul naţional care ar fi inconstestabil, şi un drept istoric, la fel de frecvent invocat. Până la 1812, Basarabia (mai puţin totuşi partea de sud a regiunii, ocupată de secole de Imperiul Otoman) a fost parte integrantă a principatului Moldovei, fiind locuită în mare majoritate de români (moldoveni). Mai târziu, în perioada interbelică, avea să fie incorporată în România Mare. Că i s-a făcut Moldovei o nedreptate la 1812 şi că a urmat apoi în Basarabia o politică implacabilă de rusificare – sunt constatări cât se poate de evidente. Dar rezultatul e cel care e. Nu se poate schimba istoria, oricât ar fi fost ea de nedreaptă sau de neconvenabilă, pentru unii ori pentru alţii. Tot aşa, poate că n-a fost „corect“ că romanii au cucerit Dacia; în urma acestei cotropi, s-a născut totuşi poporul român.

Problema cu Basarabia este că ea nu a participat decât în prea mică măsură – n-a avut cum să participe – la procesul de formare a naţiunii române, de-a lungul secolului al XIX-lea. Spre deosebire de românii din Transilvania care, deşi supuşi monarhiei habsburgice (iar din 1867, în mod direct Ungariei), au dezvoltat raporturi de tot felul, în primul rând culturale, cu românii din principate şi, după 1859, cu România, basarabenii s-au aflat de partea cealaltă a unei frontiere închise aproape ermetic. Consecinţele s-au văzut la 1918: oricât de diferite ar fi fost Transilvania şi Bucovina faţă de Vechiul Regat, Basarabia era încă şi mai diferită. Cum după o scurtă perioadă a trecut din nou sub stăpânire rusească (sovietică), pentru aproape încă o jumătate de secol, particularităţile şi deosebirile s-au adâncit şi mai tare.

În prezent, moldovenii alcătuiesc aproape două treimi din populaţie, iar „ceilalţi“, ruşi, ucraineni, găgăuzi…, ceva mai mult de o treime. Limba şi cultura rusă, puternic înrădăcinate, sunt încă foarte prezente, cu deosebire în mediul urban. E, până la urmă, o altfel de ţară decât România. Dorinţa de unire se manifestă de altminteri mult mai puternic în România decât în Republica Moldova. Minoritarii rusofoni sunt, evident, împotrivă, dar li se adaugă în acest refuz şi mulţi moldoveni etnici, vorbitori de limba română. Până la urmă, chiar dacă nu lipsesc nici entuziaştii unirii, deocamdată cel puţin, o majoritate de necontestat nu agreează un asemenea proiect. Intervin şi amintirile nu întru totul plăcute ale perioadei interbelice (pe care propaganda sovietică a avut grijă să le scoată în evidenţă şi să le amplifice). Aşa cum se înfăţişează lucrurile în prezent, apropierea, cu totul firească, dintre cele două ţări nu pare să se îndrepte spre o fuziune. Tendinţa este mai curând aceea de definire a unei naţiuni moldoveneşti distincte de naţiunea română. Cu precizarea că viitorul rămâne deschis şi, ca întotdeauna, imprevizibil.

Fenomenul Iohannis

ROMÂNIA, DEVENITĂ ÎN PREZENT atât de românească, şi-a ales totuşi, spre sfârşitul anului 2014, un preşedinte de etnie germană. Unul dintre puţinii germani care au mai rămas în ţară: Klaus Iohannis, primarul (de succes) al Sibiului. Un eveniment-surpriză care spune multe despre inerţiile, dar şi despre evoluţiile din societatea românească.

A fost mai întâi – chiar dacă într-o variantă moderată – un vot antisistem. Dacă nu din afara sistemului, Iohannis venea de la marginea acestuia (trecând printr-o formaţiune etnică germană, şi ca primar al unui oraş de provincie, cu o fulgurantă ascensiune, spre sfârşit, în Partidul Naţional Liberal, prin care a şi ajuns la preşedinţie). Nici n-a avut un program atât de elaborat şi de „diferit“, încât să convingă prin proiectele avansate. A convins prin faptul că este „altfel“. Într-o ţară în care se vorbeşte mult, el vorbeşte nu doar puţin, ci mai puţin decât puţin, aproape deloc. Într-o ţară în care parcă n-ar exista ceasornice, el respectă cu scrupulozitate ora exactă. Pe scurt, este un Occidental. Iar faptul că a reuşit să devină preşedinte indică poate o deplasare a accentului, dinspre „românism“ spre modelul european.

Din nou a apărut, destul de clar desenată (se întâmplă, de regulă, cu ocazia alegerilor, dar de data aceasta contrastul a fost şi mai evident, amintind de foarte ideologizatele confruntări din 1992 şi 1996), frontiera care, urmând linia Carpaţilor, desparte Ardealul de restul ţării. Frontiera, până la 1918, dintre Austro-Ungaria şi România. Frontiera dintre jumătatea balcanică şi jumătatea central-europeană a României. La primul tur al alegerilor, Victor Ponta, candidatul social-democrat şi prim-ministru în funcţie, a realizat un avans considerabil, câştigând pretutindeni în „Vechiul Regat“, în timp ce Iohannis a ieşit în frunte aproape peste tot în Transilvania. În ciuda omogenizării României, provinciile istorice, iată, încă mai există. La turul al doilea, tot Transilvania a asigurat în cea mai mare măsură câştigul final al germanului, adăugându-i-se şi câteva segmente, ceva mai occidentalizate, de partea cealaltă a munţilor, în primul rând Bucureştiul.

Alegerea unui german i-a pus pe români în faţa unei probe dificile. Poate un neromân să devină primul dintre români? Desigur, potrivit definiţiei politice a naţiunii, etnicul german aparţine pe de-a-ntregul naţiunii române. Însă românul obişnuit înţelege naţiunea tot în spirit etnic. Dacă e german, nu e român, şi pace! Pe deasupra, e şi luteran, nu ortodox. Or, se ştie că românul adevărat e ortodox (până şi românii greco-catolici au plătit scump neînţelegerea acestei evidenţe). Din acest punct de vedere, campania lui Victor Ponta şi a Partidului Social-Democrat a fost de un primitivism îngrijorător. I s-a căutat nod în papură lui Iohannis pe motiv că nu e român şi nici ortodox. Victor Ponta s-a înfăţişat explicit ca ortodox în faţa unui contracandidat, pe care l-a taxat drept „neoprotestant“ (din neştiinţă sau cu bună ştiinţă, neoprotestanţii, din perspectiva ortodoxă, fiind şi mai puţin recomandabili decât protestanţii „clasici“, precum luteranii). E greu de identificat ce ar fi până la urmă autentic social-democrat în Partidul Social-Democrat din România; cu siguranţă, nu discursul naţionalist şi ortodoxist (de altfel, nu este singurul partid românesc a cărui etichetă nu se prea potriveşte cu conţinutul). S-au auzit şi diverşi alţi oameni politici care au declarat că nu-l vor vota pe un „neromân“. În timp ce unii preoţi, chiar de la altar, i-au îndemnat şi ei pe enoriaşi să aleagă „ortodox“. Ce e drept e drept: campania denigratoare nu a avut efectul scontat, dovedindu-se de-a dreptul contraproductivă. I-a convins totuşi, sau, oricum, nu i-a deranjat pe aproape jumătate dintre votanţi, ceea ce denotă o stare culturală încă destul de precară. Jumătatea mai mare (cu un procent superior de tineri, români aflaţi în străinătate, citadini, persoane cu studii medii şi superioare) s-a dovedit însă eliberată de prejudecăţile naţionalist-ortodoxiste. Semn că România iese treptat din izolarea culturală şi mentală pe care i-o lăsase moştenire perioada comunistă.

Desigur, Iohannis nu este orice fel de minoritar. E un german. Românii, cu siguranţă, n-ar fi ales un maghiar. Un musulman sau un evreu iarăşi n-ar fi avut mari şanse. În imaginarul românesc, germanii inspiră mai puţină suspiciune şi mai multă consideraţie decât alte etnii. Nu sunt neapărat iubiţi, dar sunt în genere respectaţi. Există şi precedentul Carol I. Apoi, e şi Germania de astăzi, ţara care, incontestabil, a devenit liderul Europei. Prestigiul impresionează, şi în mod deosebit pe români, care, chiar dacă au mai crescut între timp, tot cu complexul de ţară mică au rămas. Într-un sondaj recent (februarie 2015), imensa majoritate a românilor (87,3%) apreciază Germania drept ţara faţă de care au cea mai mare consideraţie (Franţa, vechea dragoste a românilor – de fapt, a unei anumite elite româneşti care a cam dispărut –, coboară pe locul al şaselea, cu 80,3%; ultima e Rusia, cu 25,4%, iar penultima, Ungaria, cu 38,1%)74.

Se întrevede oare o schimbare semnificativă în România? Să fie alegerea lui Klaus Iohannis un semn? Nu văzând în el, în chip naiv, un salvator, ci interpretând alegerea, atât de diferită în raport cu atitudinile politice de până acum, ca o ilustrare a unor eventuale mutaţii petrecute în societatea românească. Noile generaţii venite după Revoluţie, ca şi milioanele de români care au văzut între timp lumea, putând să compare şi să judece, vor fi format poate masa critică susceptibilă să facă din România o societate mai ordonată, mai corectă şi mai eficientă. Nu e o certitudine. E totuşi o speranţă.

Note

64. A. Golopenţia, D.C. Georgescu, „Populaţia Republicii Populare Române la 25 ianuarie 1948“, extras din Probleme economice, nr. 2, martie 1948.

65. Stefano Bottoni, „Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare în anul 1952“, în Oltí Ágoston şi Gidó Attila, Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Kriterion, Cluj-Napoca, 2009, pp. 259–289.

66. Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România, vol. II, 1956–1968, ed. Andreea Andreescu, Lucian Nastasă, Andreea Varga, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2003, pp. 720–722.

67. Datele demografice preluate în acest capitol sunt furnizate de recensămintele din 1956, 1966, 1977, 1992 şi 2002: Recensământul populaţiei din 26 februarie 1956, vol. III, Bucureşti, 1961; Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 15 martie 1966, vol. I, Bucureşti, 1968; Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 5 ianuarie 1977, vol. I, Bucureşti, 1980; Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992. Structura etnică şi confesională a populaţiei, Bucureşti, 1995; Recensământul populaţiei şi al locuinţelor, 18 martie 2002, vol. I, Bucureşti, 2003.

68. Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie, ed. cit., p. 164.

69. Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Germanii din România, ed. cit., pp. 78–80.

70. Kiss Tamás, Perspectivă administrativă? O analiză comparativă a discursului demografic maghiar din România, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Kriterion, Cluj-Napoca, 2009, pp. 173–174.

71. Rezultatele definitive ale Recensământului populaţiei şi al locuinţelor – 2011 (caracteristici demografice ale populaţiei).

72. Nu trebuie să se înţeleagă că România ar fi fost campioana omogenizării etnice. procesul s-a desfăşurat – adesea în forme brutale – într-o bună parte a Europei Centrale, Răsăritene şi de Sud-Est, jumătatea de continent caracterizată printr-un accentuat amestec de populaţii. Unele ţări, iniţial multietnice, au devenit şi mai uniforme decât România, care de bine, de rău şi-a păstrat câte ceva din vechiul său fond minoritar. Cazul Poloniei, care şi-a pierdut populaţia evreiască exterminată în anii războiului de ocupantul nazist, după cum a rămas şi fără ucrainenii şi bieloruşii din teritoriile estice anexate de Uniunea Sovietică, în schimbul cărora a primit, spre vest, teritorii germane, de unde germanii au fost însă evacuaţi. Sau cazul Cehiei, a cărei importantă minoritate germană – aproape o treime din întreaga populaţie – a fost expulzată la sfârşitul războiului…

73. Kiss Tamás, op. cit., p. 176.

74. „Barometrul INSCOP – ADEVĂRUL despre România“, Adevărul, 16 februarie 2015.