Prin 1949 putea fi văzut în Bucureşti un om care nu părea să aibă nimic de-a face cu lumea care îl înconjura. Nu prea înalt, puternic adus de spate, purta, pe orice vreme, o sutană preoţească ce flutura pe el de slab ce era. Când venea frigul, trupul lui firav se îngroşa oarecum, făcându-te să bănuieşti că, pe dedesubt, îşi pusese un pulover de lână. De gât îi atârna un crucifix. Un brâu roşu cu franjuri la capăt, arătând un grad preoţesc înalt, îl încingea, căzând apoi în lungul coapsei stângi. Pasul lui, mereu grăbit, uşor, ca un început de zbor, te făcea să presupui că are o destinaţie precisă şi urgentă. Era în fiinţa lui un amestec neobişnuit de energie şi de fragilitate. Astfel de înalţi prelaţi, prinţi ai Bisericii, nu umblă de obicei neînsoţiţi. Apar doar în mijlocul unor mari ceremonii; te mirai că umbla singur pe străzile cenuşii ale oraşului; eu îl vedeam deseori ieşind de la capela franceză sau pe portiţa laterală a maicilor Filles de la Charité (statul confiscase sanatoriul, transformându-l în Institutul de Endocrinologie al doctorului Parhon). Câteodată lua tramvaiul 5 din Piaţa Dorobanţi către Universitate. Găsindu-mă de mai multe ori alături de el pe platforma deschisă din spate a ultimului vagon, i-am observat chipul ascetic, emaciat. Avea nasul mare, vârsta-l făcuse acvilin, puţin umflat la vârf, iar barba răsfirată îi flutura în vânt, uşoară ca o spumă, ceea ce îi sporea aspectul aerian, plutitor. Atunci s-au întâlnit privirile noastre şi am constatat că se întreba, ca şi mine despre el, cine eram: un băiat obişnuit, desigur, iar el un bătrân cu totul neobişnuit în oraş; acestui om nu trebuia să-i scape nimic din ce era omenesc, mi-am zis, şi în felul acela intens privea totul, nu numai pe mine. I-am auzit răsuflarea rapidă, zgomotoasă, cu ecou, de parcă ar fi venit dintr-un fund de peşteră, şi mi-am spus că trebuie să fie foarte bolnav.
Acest ins fără pereche era Vladimir Ghika, acelaşi pe care-l identificasem, dar numai în scris, mai demult, pe o dedicaţie tipărită la începutul unei cărţi a lui Jacques Maritain, filosoful catolic: À Wladimir Ghika, prince dans le siècle et, par une vocation plus haute encore, prêtre dans l’église de Jésus-Christ, „Lui Vladimir Ghika, principe în veac şi, printr-o chemare şi mai înaltă, preot în Biserica lui Iisus Hristos. Nu ştiu în ce împrejurări am făcut apropierea între dedicatar şi personajul întâlnit în Parcul Filipescu sau pe refugiul tramvaiului 5, dar, curând, am aflat mai multe despre condiţia lui. Fusese figura tutelară a comunităţii călugăriţelor de la Saint Vincent-de-Paul. Era acum tolerat, din dispoziţia doctorului Parhon, în incinta fostului sanatoriu, undeva într-o încăpere dosnică. În capela deservită de părintele François mai oficia câteodată mesa. Avea un mic grup de admiratori şi fideli, printre care şi colegul meu de clasă Andrei Brezianu (căruia îi spuneam ”Bambi“); el, cel dintâi, mi-a dat informaţii despre situaţia de atunci a Monseniorului.
Avea dreptul să fie numit astfel, „Monseniorul”: după ce fusese hirotonit în 1925, papa îi acordase calitatea de protonotar apostolic, titlu onorific ce-l aşeza printre ierarhi. După zeci de ani petrecuţi în străinătate, mai ales în Franţa, unde se convertise la catolicism şi frecventase cercurile tomiste, se întorsese în România. Acţiunile lui fuseseră numeroase: înfiinţase acea comunitate de maici, se implicase în activităţi caritabile, vizitase spitale şi închisori, uneori în răspăr cu ierarhia catolică locală (lucru notat cu o anumită înverşunare în memoriile lui de către arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Netzhammer). Nu era un prelat monden, cum fusese calificat de bârfitori; apartenenţa lui la mediile aristocratice era firească. Bârfitorul memorialist C. Argetoianu îi atribuie totuşi mari influenţe la Palat, pe lângă madam Lupescu. Misionar fusese în toate straturile societăţii locale. Bunica mea Elena, spre pildă, moşiereasa drept-credincioasă care o vedea în vis pe Maica Domnului, se dusese la Sinaia, la capela catolică situată central, dar cam pitit, în spatele benzinăriei, pentru a asista la liturghia oficiată de prinţul-prelat. Nu se convertise totuşi; spiritul ei ortodox de fată de la Dunăre atârnase mai greu, spre deosebire de cazul altor doamne, prietene ale ei.
Pretutindeni, influenţa lui era profundă. Se spunea că făcuse minuni, operând vindecări miraculoase. Se ruga cu o concentrare impresionantă. În timpul acestori stări s-ar fi ridicat de la pământ, în levitaţie.
Toate astea se petrecuseră înainte de război şi imediat după.
Acum, se aşezase peste ţară legea de fier. Vladimir devenise o persoană a cărei frecventare era riscantă. Catolicii erau consideraţi de comunişti ca reprezentanţi ai unei primejdioase internaţionale. Totuşi, Vladimir continua să atragă oameni în căutarea unui sens, suflete rătăcite. Printre ele şi pe Alexandru Paleologu, care îşi începuse căutarea spirituală în francmasoneria reînviată la scurt timp după război, apoi recăzută în adormire, după grozave persecuţii, în 1948. Un alt fidel care avea să se manifeste tot atât de trecător era Ion Negoiţescu, căruia Balotă îi atribuie un interes faţă de micii ministranţi. Nicolae Balotă, ca şi alţi greco-catolici, venea la capelă fiindcă purtarea complice a Bisericii Ortodoxe în desfiinţarea sângeroasă a Bisericii Unite îl împinsese într-acolo. Mai era, printre fideli, şi colegul meu Andrei (Bambi). Bambi ajunsese la catolicism prin familie, în întregime convertită. Pentru el, relaţia cu Biserica romană era adâncă şi părea că-i va marca viaţa (aşa s-a şi întâmplat).
Printre credincioşi se număra şi unul prea bine cunoscut de mine, domnul Papu. De la T., al cărui asistent şi foarte apropiat colaborator devenise între timp, auzisem că era catolic şi fervent practicant. Ceea ce Bambi îmi confirmă.
Papu fusese convertit de Vladimir Ghika. Monseniorul avea darul să atragă oameni diferiţi, să satisfacă aspiraţii diverse. Unii, ca Paleologu, ca Nego, căutau mai mult experienţe intelectuale şi de viaţă. Erau „trăirişti”. Nimeni nu poate şti ce se petrece în interiorul conştiinţei, dar aşa le-au apărut, celor ce-şi mai aminteau, lucrurile mai târziu.
Trăirişti. Acest termen se născuse în anii douăzeci-treizeci, fusese fabricat de Nae Ionescu. Tipul trăiristului bucureştean fusese Mircea Eliade. În numele unui „prototrăirism” (căci nu suferise încă influenţa lui Nae), Eliade privilegiase, în India, fierbinţi experienţe erotice în detrimentul doctoratului în sanscrită. Experienţa de viaţă era un opiu pentru trăirişti (aşa cum Marx spusese despre religie că este opiul popoarelor). Era, paradoxal, un antiintelectualism profesat de intelectuali; propunea, ca un complement al cărţii şi, de obicei, ca o negare a ei, viaţa însăşi, în toată violenţa în care se poate exprima. Multe convertiri la Legiune ale tinerilor cărturari îşi găsiseră o justificare în acest concept. Dar, după război, Legiunea şi extrema dreaptă violentă, înfrânte, îşi lingeau rănile, în munţi sau în Vest. Comunismul, o formă „ştiinţifică” de totalitarism, mult mai eficace, pusese stăpânire pe trupuri şi se insinua adânc în conştiinţele noastre, îmbinând teroarea cu persuasiunea.
Bambi supsese catolicismul împreună cu laptele mamei, iar Vladimir îi ieşise în drum, lui, încă un copil, spre a-i confirma vocaţia. N. Balotă şi prietenii lui greco-catolici refuzau să meargă la ortodocşii care nu şovăiseră să-i părăsească şi să-i prigonească pe fraţii lor creştini căzuţi în dizgraţie. Alecu Paleologu făcea parte din categoria „trăiriştilor”: încercase francmasoneria, iar acum cerceta catolicismul roman. Trăirismul originar al intelectualilor se epuizase în legionarism, fusese distrus în viaţa civilă, persistând în munţi pentru câtăva vreme, la partizani, şi în exil. Trăirea religoasă însă putea fi, pentru unii, o formă de trăirism superioară, nu numai o experienţă spirituală; în condiţiile ateismului comunist, era un mod de-a trăi primejdios. Primejdia era un ingredient obligatoriu al trăirismului, asumarea acelui „Gefärlich leben” nietzschean, trecut, mai militant, prin „vivere pericolosamente”, „a trăi primejdios”, maxima impusă de Mussolini „cămăşilor negre”. Acum, devoţiunea, cale spinoasă – dar numai interior –, era şi o primejdie exterioară, o prezenţă pe front. A fi, a deveni, a rămâne romano-catolic era în vremea aceea un act de curaj (şi mai primejdios era să rămâi greco-catolic, de vreme ce adepţii deveniseră o biserică a catacombelor).
…Dacă Bambi îmi explicase cine era omul atât de interesant şi de neobişnuit care trecea prin faţa casei noastre şi pe care-l întâlneam în tramvai, Edgar Papu m-a făcut să înţeleg mai multe despre el.
…Papu... trecuseră ani de când îl văzusem aprinzând lumânarea cea mai de sus a pomului de Crăciun... eram acum adolescent, absorbeam cultura ca un burete.
Aveam un învăţător şi un ghid sigur, pe T. Aşezaţi amândoi pe canapeaua verde din sufragerie, după cină, vorbeam. Cu memoria selectivă a oricărui copil care ascultă poveşti de la cineva apropiat, reţineam totul. Înregistram aproape mecanic, aşa cum pe o ceară moale se lasă imprimate vibraţiile unei melodii sau o formă sculpturală, spusele lui. Convorbirile noastre, începute imediat după cină în prezenţa mamei, a Măriuchii, continuau, după ce ele, învinse de somn, se retrăgeau, şi după miezul nopţii. Eram un ascultător atent şi activ. Puneam întrebări, încercam să înţeleg. Discuţia era intelectuală, desprinsă de considerentele imediate ale zilei. În acest ev al terorii, în fiecare zi, dar mai ales în fiecare noapte erau luaţi oameni din casele lor, pentru a dispărea uneori pentru totdeauna. Cuvântul „arestat” era unul dintre cele mai frecvente ale conversaţiei zilnice. şi nu ne sfiam să vorbim despre asta (nimeni nu era imun la o arestare neaşteptată), cu toată angoasa, la cina familială sau aiurea. Tensiunea putea deveni cumplită. Într-o seară, îl aşeptam pe T., ca întotdeauna în acea zi a săptămânii, să revină de la curs. De obicei, venea pe jos de la Universitate, deseori însoţit de un student sau de un cunoscut (N. Balotă era unul dintre ei, iar în Caietul albastru există ecouri preţioase ale acelor paşnice întoarceri acasă ale profesorului, însoţit de discipolii-prieteni, discutând atemporal despre frumos-bine-adevăr). În seara aceea, T. a apărut cu o jumătate de oră mai devreme ca de obicei, într-o agitaţie de neînchipuit. Pe Calea Victoriei avusese impresia că era urmărit, se temuse că ar putea fi arestat, împins într-o maşină şi zvârlit în închisoare. Din întâmplare, trecea un taxi; îl oprise şi se aruncase în el, scăpând de urmăritorii reali sau imaginari. Parcă ar fi povestit un vis rău, scuturându-se de groază. Dar, mai târziu, pe canapeaua verde, în puterea nopţii, cu un interlocutor vrednic de a şti, ca mine, atent, întrebător, lucrurile reintrau în ordinea eternă. Sistemele filosofice cele mai abstruse deveneau jocuri clare ale minţii. Această învăţătură într-un fel prea limpede ascundea pentru mine o capcană. Mă scutea, spre dezavantajul meu, de urcarea muntelui ideilor de-a buşilea, de genunchii zgâriaţi ai minţii, în efortul de-a ajunge pe culme. Dacă nu mi l-ar fi explicat atât de clar pe Kant, poate că aş fi citit Critica raţiunii pure. Kant... Pentru T., doctrina filosofului din Koenigsberg era expresia cea mai temeinică a gândirii, criticismul, triumful tardiv, dar cât de aşteptat, al raţiunii... cât de derizoriu apărea constructul metafizic al idealismului. Aici, gândirea se actualiza, preocupările prezentului apăreau, dar într-o lumină eternă. Materialismul, de pildă. „Materialismul”, se mira el. „Bine, dar e o metafizică.” „Cum se poate”, mă miram, „la cursurile de marxism ni se spune că materialismul se opune metafizicii”. „Nu”, obiecta învăţătorul meu de noapte, „conceptul de «materie» este şi el o construcţie ideală, nu rezistă gândirii criticiste. Materia ne este revelată de conştiinţă. Prin urmare, ea nu poate fi cauza conştiinţei. Suntem induşi într-o iluzie grosieră, târâţi într-o argumentaţie retrogradă, care şi-a trăit de mult traiul în lumea filosofilor...”
Un alt loc de desfăşurare a academiei nocturne al cărei unic privilegiat student eram se afla pe terasa de la Zamora. Deşi se găsea în lungul străzii în pantă şi putea fi escaladată din poiana aflată pe latura ei mică, terasa constituia observatorul principal al familiei. Am rămas toată viaţa cu prejudecata că nici un perete muntos nu se putea asemui cu Caraimanul, aşa cum îl vedeam de pe terasa vilei din Zamora, înălţându-se drept, dincolo de râu, mai mult de o mie de metri. Nici un aer de munte nu putea fi tras în plămâni cu o mai delicioasă senzaţie de prospeţime. Ritual, dar nu mai puţin autentic, soseam la Zamora la sfârşitul lui iunie. Coboram pe îngustul peron al gării din Poiana Ţapului, terorizaţi că va trece un tren venind din direcţia inversă, căci locul era atât de strâmt, încât, pentru a te feri să nu fii laminat între cele două convoaie, aproape alunecai sub vagonul din care coborâseşi. Porneam spre vilă pe jos. Bagajele, extrem de numeroase – căci ne pregăteam să petrecem acolo vara întreagă –, erau luate în primire de nişte oameni a căror performanţă era cu atât mai fabuloasă cu cât aspectul lor, scund, anemic, ulceros, era mai debil. Aceşti oameni, trei-patru, erau necesari pentru transportarea întregului calabalâc. Luau în mâini, pe spate, pe abdomenele scobite numeroase valize, sacoşe, coşniţe şi paporniţe. Le legau cu brâuri înzestrate cu catarame puternice şi porneau cu noi, întâi pe linie de-a lungul Prahovei, apoi peste pod. La urmă, luau cu asalt dealul, icnind din greu, cu siluetele cocoşate, deformate, cu acele colete care păreau să facă parte din trup, anatomii asimetrice, monstruoase, în timp ce şi noi, purtând câte o geantă sau un rucsac, gâfâiam, transpiram de efort. Aceşti oameni erau hamalii, nume care-mi evocă şi acum nişte giganţi piperniciţi sau un fel de liliputani preaputernici. Epuizaţi, la jumătatea pantei, unde era vila, se descingeau, lăsând să cadă bagajele în faţa intrării şi cerând, de nerefuzat, o sumă mai mare decât cea care fusese tocmită.
Mama descuia uşa. Pe jos era plin de muşte moarte din toamna trecută, în aerul umed se simiţea miros de mucegai. Ajutam la căratul bagajelor la etaj, fericiţi. Mama, tot ea, descuia uşa de la balcon. Lumina năvălea în încăpere, iar noi păşeam, aproape solemn, pe platforma noastră de observaţie: terasa. De acolo aveam să facem toată vara observaţii de tot felul: vacile plecau şi se întorceau de la păscut, fetiţele vecinilor creşteau de la un an la altul, luau forme feminine... Acolo am luat şi primele lecţii de cosmografie, privind apusul soarelui, îndărătul văii Caraimanului, care semăna cu vulva din Larousse Médical. Locul unde soarele dispărea după munte era diferit. ştiam profilul văii în amănunte, micile incizii şi cocoaşele, pe care le studiam cu curiozitatea unui băieţel doritor să afle cât mai multe despre anatomia genitalelor. În anotimpul acela, vara, soarele se culca mereu mai la stânga. Când ajungea spre Jepi, ştiam că va să fie toamnă. Ne vom întoarce la Bucureşti şi o să înceapă şcoala. Locul apusului se schimba fiindcă orbita Pământului era eliptică, iar axa lui de rotaţie era oblică. Ne îndepărtam de solstiţiul de vară, iar alergarea soarelui către miazăzi era semnul neîndoielnic al asimetriei orbitei, al înclinării Pământului, ca o pălărie strâmb pusă pe capul unui flăcău; era anticiparea zilelor triste când avea să se facă noapte la patru.
Acum, în primul moment al luării în primire a reşedinţei noastre de vară, păşeam pe balcon, din răcoarea şi umezeala camerelor închise în soarele de pe terasă. Era cald, dar nu excesiv de cald. Mama respira adânc şi spunea: „Ah, ce aer!” Era o vorbă rituală, dar, într-adevăr, era cald fără să fie arşiţă, miresme de fân ne pătrundeau; mirosul de baligă, ieşind ca un fir de fum din grajdul familiei Mustaţă, avea calităţi subtile. Găinile cotcodăceau, copacii foşneau, albinele zumzăiau. Din când în când, zgomotele încetau, sincron. Tăcerea bruscă, scurtă, imediat întreruptă de reluarea acelor murmure rurale, „georgice”, făcea şi ea parte din calitatea minunată a aerului. „Copii”, striga mama, „ajutaţi-mă să pun pe terasă ghivecele de flori!” Vacanţa de vară începea. Ce cărţi aveam să mai citesc?
Da, terasa de la Zamora era reşedinţa de vară a Academiei al cărei unic profesor era T., iar unic elev, eu. şi acolo, ca şi pe canapeaua verde a sufrageriei din Mureşanu, şedinţele erau mai ales nocturne. După cină se asculta „Radio Londra”, un ritual prelungit din vremea războiului, care se dovedea tot atât de necesar pentru susţinerea moralului în timp de pace. Fireşte, cu uşa închisă, deşi trecătorii pe strada care purta pomposul nume al unui edil uitat – Alexandru Scarlat Stan – erau rari la acea oră. Deseori se juca table, cu energie agresivă, cu enervări bruşte, comice, de care se râdea imediat. Discuţiile de seară – înainte de cursurile Academiei – aveau subiecte felurite. Cele mai semnificative erau despre nenorocita întoarcere a familiei în ţară, în 1947. Întrebarea enervantă, sterilă, dar inevitabilă: „Ce ar fi fost dacă făceam altfel?” era reluată la nesfârşit, cu nesfârşite variaţii. Nu poţi evalua ce eşti fără să-ţi închipui ce ai fi putut fi. Impulsul creator, dar şi simpla continuare a vieţii nu sunt posibile fără această confruntare leală, în care mulţumirea de-a exista şi de-a face se confruntă cu regretul de-a nu fi dat curs posibilităţilor care te-ar fi putut duce mai departe, şi pe alte cărări. Atunci, în 1947, hotărârea întoarcerii din străinătate, refuzul exilului aparţinuseră lui T. De aici veneau tensiunile, culpabilizările. Mama spunea că nimic nu preţuia mai mult ca libertatea. şi tocmai libertatea o pierduserăm întorcându-ne în ţară. T., dimpotrivă, făcea teoria datoriei, nu faţă de o ţară abstractă, de negăsit, ci faţă de cei care putau să profite direct de tot ceea ce ştia el. Dans l’Orient désert quel devint mon ennui, cât mă plictiseam de tare în Orientul pustiu... Versul racinian, cu un singur cuvânt schimbat, Occident în loc de Orient, era spaima lui: ce searbădă ar fi fost viaţa în ţara libertăţii... iar jalea de-a nu mai putea fi util, acolo, cu rădăcinile tăiate... Discuţia devenea aprinsă, ca în timpul partidelor de table; la urmă nimeni nu mai râdea. Un anumit reziduu crunt se aduna între principalii interlocutori, părinţii mei.
Util. Cuvântul revenea pe terasă, noaptea, tocmai după partidele de table ofensive şi acele discuţii, prelungite, neisprăvite, veşnice, de vreme ce nici eu nu le-am putut da un răspuns, deşi am pus în aplicare, zeci de ani mai târziu, varianta „exil” (şi m-am întors în ţară, mult mai târziu!). Era noapte adâncă. La lumina stelelor ghiceam spinarea enormă a Caraimanului, ca o umbră neagră. Cerurile copilăriei sunt totdeauna mai curate şi cu stele mai lucitoare. Tăcerea era aşa de mare, încât slabul fir de apă al Prahovei se auzea, rostogolindu-se pe pietre, de la un kilometru. Printr-un efect de ecou destul de straniu, gâfâitul locomotivei cu aburi, ciu-ciu-ciu, bătea în coasta golaşă a Pietrei Arse şi se reflecta acolo unde ne găseam, pe terasă. Era semnul că, venind dinspre Comarnic, trenul se ostenea să urce Valea Largă, către Sinaia. Apoi, trenul nu se mai auzea, şerpuind până dădea cotul după Cumpătu, în apropiere de Poiană. Acum se şi vedea imensa omidă palid luminată, holbându-şi numai o clipă spre noi, la cot, demonic, ochiul ciclopic; curând trecea jos în vale pe dinaintea noastră cu zgomot de fiare vechi, cu efortul locomotivei uşurat pe panta, aici, mai puţin urcătoare decât în Valea Largă, la Buşteni.
Da, întreaga vale, întinsă ca un leneş trup de femeie de-a lungul munţilor, Vârfu cu Dor, Jepi, Caraiman, Coştila, al cărui coc se vălătucea la Piatra Arsă, la piciorul carierei, ale cărui picioare fine se pierdeau undeva la vărsarea pârâului Cerbului, cu coapsa proeminentă chiar sub nasul meu, pe râpa ce cobora în Prahova, mi-era cunoscută. O exploram cu pasul când era frumos, şi numai cu privirea de pe terasă, când ploua. Cu jindul unui liliputan pe corpul unei uriaşe, plin de pofte erotice, de erecţii violente care făceau din membrul meu o uriaşă unealtă vineţie expulzând mânios jeturi fluorescente. Nu ştiam căror trupuri să atribui aceste dezlănţuiri, preferam să fie din cauza Uriaşei. Nu mai ştiu dacă această metaforă vie fusese pricinuită de citirea sonetului La Géante al lui Baudelaire, în care poetul se închipuia, ca mine, amantul ideal al unei fiinţe de proporţii cosmice, sau, dimpotrivă, descoperisem, citindu-l, că împărtăşeam cu parizianul aceeaşi fantasmă:
„Du temps que la Nature en sa verve puissante
Concevait chaque jour des enfants monstrueux,
J’eusse aimé vivre auprès d’une jeune géante,
Comme aux pieds d’une reine un chat voluptueux
…………………………………………………..
Et parfois en été, quand les soleils malsains,
Lasse, la font s’étendre à travers la campagne,
Dormir nonchalamment à l’ombre de ses seins,
Comme un hameau paisible au pied d’une montagne“.3
Oricum, Baudelaire a rămas toată viaţa pentru mine un fel de unchi tânăr, ca Alecu, mort prematur din pricina unei boli ruşinoase. Baudelaire, a cărui sublimă fotografie cu lavalieră este simbolul frumuseţii spirituale întrupate, mort şi el tânăr, de sifilis, a devenit omul iubit cu duioşie, cu durere.
Însă dincolo de această vale-trup nud, cunoscută mie prin străbaterea cu pasul şi libidoul, se întindea lumea mare, despre care ştiam prea puţine. Nu-i măsurasem întinderea, dar îi ştiam înălţimea. Lumea mare era îndărătul Văii Cerbului, invizibilă. De neatins. În schimb, capacul lumii noastre, dincolo de care nimeni nu ştie ce se găseşte, era deasupra capului meu, accesibil: cerul înstelat.
…Noaptea era neagră acum, noi doi stăteam pe terasă privind cerul. Nu ştiam să deosebesc prea bine constelaţiile, nici maestrul meu nu ştia. Cu atât mai bine că straniul alfabet astrologic nu ne distrăgea atenţia de la sentimentul uriaşelor dimensiuni cosmice. Nici pe mare nu eram, nu aveam nevoie să ne orientăm după stele. În schimb, mi-a spus aforismul lui Kant: „Două lucruri îmi umplu inima cu o admiraţie mereu nouă şi mereu sporindă, pe măsură ce gândirea se leagă şi se concentrează asupra lor: cerul înstelat deasupra capului meu şi legea morală în mine”. Pentru a introduce această maximă, T. povestea despre un prieten, om bun, dar cam pedant, care o învăţase pe dinafară pe fetiţa lui celebra frază kantiană. Recita musafirilor, ca pe o poezie, respectivele cuvinte, iar T. o imita, cu vocea ei toantă. Am învăţat ironia, că nu trebuie să te iei prea în serios, dar asta nu însemna că nu trebuie să iei în serios ideile.
Rareori era destul de cald pe terasă noaptea; chiar vara, nu puteam să stăm în cămaşă fără să ne înfăşurăm în vechi tartane aflate la îndemână. Oricum, la un moment dat, frigul ne gonea la culcare. A doua zi, deşteptându-mă, mă repezeam la fereastra odăiţei mele de la mansardă. Vremea se schimbase peste noapte. Un nor vineţiu acoperea munţii. Curând începea să plouă, adevărate pânze de apă, ca nişte cortine translucide, se aşezau între noi şi munte. şi nu cădeau vertical: curentul Prahovei le ducea la vale, spre Sinaia, cortina era mobilă, mereu alta, precum fluviul lui Heraclit, în care te scalzi într-una, iar el niciodată nu este acelaşi. Putea să plouă şi zece zile în şir. Râul venea mare, deşi niciodată ameninţător. Primejdia era în casă: sub sufrageria de la parter se găsea un izvoraş. Când ploua puternic, micul firicel de apă invizibil se umfla. Apa ţâşnea printre scânduri şi invada încăperile. Începea, cu găleţi, cu ligheane, o luptă inegală contra naturii. şi disperată. Cu timpul, puterea apei avea să triumfe, iar casa să se prăbuşească. Câţi meşteri nu au fost chemaţi pentru a găsi o soluţie! De câte ori nu s-a desfăcut podeaua pentru a săpa un şanţ „de drenaj”, pentru a termina cu izvorul. Imposibil. Ani de zile, până când bieţii mei părinţi au murit, lăsându-ne şi cu această grijă, conştienţi de ea. Petruţ şi Măriuca au săpat, cu meşteri, iar şi iar. Într-o vară a plouat puternic şi inundaţia nu s-a mai produs. Niciodată de atunci încolo. A fost tratamentul eficient sau s-a istovit izvorul?
Erau şi zile frumoase, chiar veri secetoase. În curte – o simplă poiană la început – fuseseră plantaţi câţiva brazi şi, în lungul unei laturi, nişte meri ale căror fructe nu ajungeau să se coacă, la altitudinea aceea. Fructele erau minuscule şi foarte acre, „bune de dat la porci”, spunea madam Mustaţă. T. pusese să se împlânte acolo o bancă mică de lemn pe care se aşeza în înserările calde, la ora când pomişorii aruncau o biată umbră cheală. Odată, m-am aşezat alături de el; din când în când cădeau pe noi omizi verzi, contorsionându-se vag. „Vezi”, a spus T., „eu cred că există un suflet în orice. Ceva care ne aseamănă, ne uneşte pe noi oamenii cu tot ce e viu. Un copac ca ăsta (a ridicat mâna, care mi s-a părut obosită, către pom) este ca un om mai simplu, ca un ţăran bătrân. Oamenii nu sunt aşa de deosebiţi de restul fiinţelor”. De ce oare puseseră părinţii mei să fie plantaţi acei pomi care nu avuseseră şanse să rodească altfel decât meschin, fiindcă nu mai era nici un măr în regiune, nu se făceau mere mai sus de Breaza? De ce condamnaseră pe acel „ţăran” la incultură perpetuă (chiar încercarea de a-l altoi fusese fără sens)?
...Când m-am întors la Zamora, după decenii, pomii se uscaseră de mult. Banca de lemn de pe care T. privea apusul putrezise.
…De pe acum aveam amintiri vechi. Anii de război (şi mai cu seamă ultimul, 1944, când vacanţa durase din aprilie până în septembrie, din cauza bombardamentelor din Bucureşti şi a loviturii de stat) fuseseră ani de mondenitate intensă. Era un carnaval perpetuu, al oamenilor celebri. Mihai Sadoveanu şi Dimitrie Gusti, Camil Petrescu şi Mănucă Ciomac, Petre Pandrea şi Istrate Micescu, şi câţi alţii, au trecut pe acolo. Venea şi un avocat celebru, Mircea Manolescu, om cu o vervă nemaipomenită care ne amuza cu bârfelile lui superioare, dar făcea calambururi îndoielnice. Veneau prieteni apropiaţi, Mihai Ralea şi soţia lui Fetiţa, Alexandru Rosetti şi Miţa, familia Moisil care îşi petrecea vacanţa tot acolo. Venea Manole Ciomac, muzicolog, apropiat al lui Enescu. Aş deschide o paranteză prea largă dacă aş pomeni aici toată vioiciunea, inteligenţa care s-a desfăşurat sub privirea mea şi a sunat în urechile mele mici de copil. Acum însă eram adolescent, iar vremurile erau ale singurătăţii şi tăcerii. Terasa nu mai era frecventată de elite. Eram între noi. Doar mătuşile Tanţi şi Viki veneau, fiindcă stăteam la gazde în sat. Viki, văduva, era remăritată cu nenea Sebastó, un ziarist cunoscut care credea că se va sustrage atenţiei Organelor trăind în acel sat cu anul, la învăţătorul, fost ţărănist, nea Costică Rădulescu (care era mocan din şapte Sate şi semăna atât de tare cu bunicul Irimescu încât cred că erau veri). Trebuie să se fi plictisit îngrozitor Sebastó. L-am surprins într-o zi, în parc, într-o poziţie interesantă cu telefonista, o femeie cu sânii mari şi un enorm păr roşcat, ca o vulpe (nu ca o coadă de vulpe). Telefonista era aproape culcată pe un pietroi adus acolo de o viitură care distrusese prelungirea pădurii ce fusese transformată pe vremuri în parc prin grija Casei Regale, prefăcând locul într-un soi de maidan montan. Deci, telefonista era pe jumătate culcată, în timp ce Sebastó, lungit peste ea (i-am văzut tălpile de la pantofi, întoarse spre mine, cum se văd ale morţilor în coşciug, doar că vârfurile erau în jos), fojgăia cu dreapta pe sub fusta strâmtă. Am simţit lucruri indicibile, asemănătoare cu cele pe care mi le provoca Uriaşa, o dorinţă îngrozitoare... În acelaşi timp îl judecam sever pe unchiul, aducea prejudicii familiei... Viaţa lui Viki, care dansase la Monte-Carlo, descinsă acolo din hidroavionul care luase un val de-a curmezişul, aşa încât îi făcuse leoarcă rochia de bal la amerizare, era acum un infern meschin. Se plângea doamnei Rădulescu. La Tudorel al ei a venit, să-şi urle durerea, dându-se cu capul de pereţi, ceea ce provocă o replică stăpânită: „Ţăţico, încetează”. Totul s-a terminat în iarna următoare. Fusese o zi cumplită de viscol. Viki era „în culmea neurasteniei”. Domnea atunci în ţară nebunia propagandistică a „radioficării”. Megafoane instalate în stradă, pretutindeni, în centrul şi în mahalalele oraşelor, dar şi pe uliţele satelor, transmiteau toată ziua programul, cu maximă intensitate. În afara discursurilor de îndoctrinare, pâlniile instalate pe stâlpii de telefon revărsau sârbe şi hore dezlănţuite, melodii care, în miezul zilei şi pe vreme frumoasă, ar fi sugerat o sarbătoare inexistentă, dar în vuietul furtunii sau în vârtejul de fulgi şi printre troiene aminteau de un ritual infernal, de o orgie demonică. Într-o noapte, pe la două, a venit Securitatea şi i-a luat pe Sebastó şi pe nea Costică. Strategia de-a pleca din Bucureşti pentru a se face uitat dăduse greş. Viki s-a întors în capitală din absurdul exil. Soţul i-a revenit după vreo trei ani. Era un gentleman poliglot, totdeauna elegant, chiar şi în sărăcie, au trăit multă vreme într-un apartament nou din Baba Novac, el făcând traduceri juridice.
Zamora devenise o reşedinţă discretă a familiei. Dar oaspeţi tot mai soseau, de astă dată ai mei. Petreceau acolo câte o săptămână, lecturile sufereau, dar trebuia să am prieteni, erau convinşi părinţii. Unul dintre ei îmi devenise geamăn, Matei Călinescu. Nu era un amic din prima copilărie. Ne cunoscuserăm în ultimul moment când mai poţi să legi prietenii mari, pe la paisprezece ani, la şcoală. Merseserăm la meciuri de fotbal, pe Venus, pe Giuleşti. Tribunele erau la doi metri de tuşă, apropierea de jucători făcea jocul mai pasionant. Am început să ne cunoaştem. Îl respectam foarte mult, fiindcă lua lecţii private cu hispanistul Popescu-Telega. Iar el găsea la mine o bibliotecă! Împrumuta de la noi pe Proust şi pe Dostoievski, pe Shakespeare şi pe Paul Valéry. Pe André Gide... Nu am mai mers la fotbal, citeam împreună... Am devenit însă coalescenţi (dicţionar: coalescenţă, „aderare a unor părţi divizate în mod natural sau accidental; strângerea împreună a picăturilor sau a particulelor dintr-o suspensie”). Zilele când ne vedeam numai o dată erau o suferinţă. Nu ne certam (au fost vreo două episoade stupide care au durat o zi). Am făcut boli împreună (hepatită). Cu toate astea, eram diferiţi ca temperamente. El avea un scris superb, al meu era o zmângăleală. Pe biroul lui era o ordine perfectă, al meu era un haos în care totul se pierdea. El era anxios şi agresiv, eu – melancolic şi arogant. El scria poezii mai multe şi mai bune ca mine. Ne îmbătam împreună, dar mie mi-era mai rău după beţie. Detestam regimul politic, dar căutam să supravieţuim – aici semănam între noi, ne deosebeam însă de celălalt prieten, Mironi, care era provocator. Matei venea din mica nobilime (Sandu Tzigara descoperise că familia era menţionată în Arhondologie, făcându-i un compliment pe acest subiect). Bunicul lui adoptiv, Tilică Burileanu, marele om al familiei, era un playboy cu o barbă impunătoare, repede albită, care avea cai de curse şi cumpărase a doua maşină din Bucureşti, după Rege. Eu aveam biblioteca. El trăia în condiţii spartane. Fosta lor vilă de lângă Arcul de Triumf, pe care o împărţeau cu nişte chiriaşi forţaţi, nu mai avea încălzire, iar banii pentru schimbarea instalaţiei lipseau. Astfel, petreceau iarna în frig (nu erau singurii). La noi era cald în casă, iar „spaţiul locativ” renunţase, după o tentativă, să introducă locatari. Biblioteca fusese salvarea, ea era peste tot – „nu mi se poate lua instrumentul de lucru”, protestase T. cu gravitate. Sesizând că am devenit gemeni (de obicei, te naşti geamăn), T. a avut ideea să ne dea, împreună, lecţii de logică. După manualul lui Titu Maiorescu (asta s-a petrecut la Bucureşti, în biroul negru; cursurile erau săptămânale). Noi ascultam respectuos, dar nu prea luam note. Ceva din lecţiile acelea s-a lipit totuşi de noi. Dar ce discutam, Matei şi cu mine, în zecile de ore petrecute împreună? Literatură, literatură. Cel puţin eu, în anii aceia, am citit mai mult decât în restul vieţii. Cititul, câtă singurătate! Mult mai târziu, aproape bătrâni fiind şi unul, şi altul, am vorbit cu Matei despre lectură, despre lectura noastră de băieţi: este aşa de greu să creşti, să te confrunţi cu vitalitatea din tine. Cu sexualitatea, cu tentaţiile şi cu ororile vieţii. Când citeşti, nu eşti o maşină care înregistrează cuvinte, sensuri. În capul tău se nasc felurite legături. La început, pur literare: te gândeşti la alte poeme, alte poveşti. Un cuvânt te opreşte din drum, e o perlă sau un excrement. Devii idolatru. Iubeşti-urăşti sunete, un sens al cuvântului te urmăreşte. Apoi, mintea evadează. Începe o aventură. Întotdeauna clandestină, adesea ruşinoasă. Ce ai făcut aseară? – Am citit. – Fals! Ai citit, dar ai făcut şi multe alte lucruri de care ar trebui să-ţi fie ruşine. În timp ce stăteai lungit în pat sau pe fotoliu, silindu-te să nu aluneci pe covor, gândul tău s-a oprit în tot felul de cotloane, a căzut în mărăcinişuri. Lectura, ce chiul colosal, ce pretext grozav pentru visare! Egoistă, mintea ţi s-a priponit în amănuntele cele mai bizare. Gândul tău a luat-o razna, te-au cuprins senzaţii, mai ales o excitaţie sexuală cât casa, pe care ai domolit-o cum ai putut. Tristeţi, bucurii nemotivate. Ce rămâneri în urmă, momente vagi cu ochii pironiţi în gol, auzi cum îţi bate inima, cum ţiuie liniştea... Eşti în Africa neagră, cu Joseph Conrad, dar ochiul interior nu se poate debarasa de un colţ de stradă din oraşul tău, alunecând mereu. Totuşi, chinuitor cum e, cu plăceri violente, dar de o clipă, călărind peste miile de obstacole ale părţilor întunecate ale minţii, cititul te învaţă lumea, cum e ea, frumoasă şi hidoasă, te învaţă şi ce e mai preţios sau de dispreţuit. Faci presupuneri asupra scriitorului, poetului, e mereu cu tine, îi faci un portret pe care nu-l împărtăşeşti cu nimeni, aşa cum clădeşti numai din simţiri vagi, necunoscute, sensul poveştii. Din aproximaţii se naşte un concept, o imagine clară, un îndemn la acţiune. Din lupta cu noaptea neagră a conştiinţei, o lumină apare. Nu sunt zorii, e totuşi o insectă fosforescentă proiectând o lumină palidă pe frunziş. Din înmulţirea acestor sclipiri te vei îmbogăţi. În acel moment încă nu ai înţeles (sau, mai bine zis, ai simţit, dar nu ai vrut să accepţi) că nimeni nu citeşte o carte întreagă, un cuvânt, o pagină după alta, lipindu-se de logica celui ce a scris, în afara unor reci învăţaţi – dar tocmai ei sunt lipsiţi de experienţa vie, plină de imperfecţiunii şi de ispite a lecturii. şi de ce s-ar lua după o astfel de logică, de vreme ce el însuşi, scriitorul, a scris într-un fel de vis, căruia i-a conferit un simulacru de coerenţă? Literatura e un fluviu mai mare decât toate fluviile lumii, curgând spre mare. Dar apele lui sunt mai tainice decât ale oricărei ape curgătoare. Pot să presupun că există câte un vers din Divina Comedie pe care nimeni nu l-a citit; prin efect statistic, toate atenţiile milioanelor de cititori l-au sărit. În toţi aceşti timpi pierduţi, minţile au rătăcit pe căi egotiste, s-au rătăcit în labirintul corpurilor. Ulysses al lui Joyce e un murmur grav, de ce n-ar exista două minţi paralele, una care silabiseşte în tăcere cuvintele, alta care urmează drumurile dorinţei, mesajele trupului – cele două se întâlnesc cumva? Iar din vârtejul propriei tale incorenţe se naşte miraculos o semnificaţie. Ce dramă şi glorie a literaturii, de-a fi cunoscută numai prin părţile ei, şi nu total, în concurenţă cu păcătosul trup, de-a fi suscitat o visare cu ochii deschişi care nu e nici meditaţie, nici încâlceala somnului cu vise, ci o pedagogie a incoerenţei, o agregare târzie a sensurilor! Apa lor dătătoare de viaţă a adus mâlul fecund al fiinţei tale!
Astfel este lectura adolescentă (numai adolescentă?). Te vei disciplina, puţin, mai târziu. La vârsta asta, este indispensabil să faci literatură împreună. Să ieşi din magmă ţinându-te de mână. Ai nevoie de un frate electiv. Ai nevoie să vorbeşti cu el, să te cerţi şi să te baţi, precum căţelandrii care se tăvălesc fără să-şi facă rău. Pentru astfel de discuţii aprinse venea Matei-Geamănul să petreacă o săptămână la Zamora, când nu-mi scria de la unchiul său, magistratul din Constanţa, unde-şi petrecea cealaltă parte a vacanţei. Discuţiile noastre aveau loc în cursul unor lungi plimbări prin pădure, unde curgea apa jgheabului, pe drumul din vale, spre castelul Nababului, sau traversând poienile, spre Cumpătu. Matei era „mistic”, citea Evangheliile şi cărţi iezuite pe care nu mi le mai amintesc; eu, pe Nietzsche (în franceză, în traducerea lui Henri Albert). Îl întrebasem pe T. cu ce ar trebui să încep filosofia şi îmi răspunsese, fără să şovăie, „cu Nietzsche. Nu are totdeauna dreptate în ceea ce afirmă, dar face praf prejudecăţile”. Muzica asta o mai auzisem. Nu-l citisem oare pe Voltaire (în „Testamentul” din 1769, dedicat lui Boileau): „Tandis que j’ai vécu, l’on m’a vu tellement/ Aux badauds effarés dire mon sentiment/ Je veux le dire encore dans ces royaumes sombres/ S’ils ont des préjugés j’en guerrirai les ombres”4? Acum descopeream în Nietzsche, în notele pentru Voinţa de Putere, că logica nu este decât un instrument al imposturii... Devenisem un iraţionalist feroce... lumea este în întregime determinată de raporturile de forţe. Chiar la nivelul fizicii, o particulă mare atrage una mai mică... lupta pentru existenţă este o altă dovadă... Omul superior, fără prejudecăţi (dar şi fără milă), este produsul cel mai înalt al naturii... T. încerca să mă prevină: „Nu trebuie să fii omul unei singure cărţi”, argumenta el... „chiar Zarathustra, eroul nietzschean, îi spune discipolului: şi acum zvârlă cartea”... Eu pregetam, prea sedus de ce descoperisem, plin de un insuportabil orgoliu... oare timpurile pe care le trăiam nu erau chiar asta, triumful supraomului? Nu a fost Hitler un supraom, învins de un altul, Stalin? Căutam... nici vorbă. Amândoi vin din socialism, ultima şi cea mai cumplită revoltă a sclavilor... mai eficace şi mai de temut decât creştinismul... Mari violenţe ne aşteaptă, scrie Nietzsche (şi trăiam pe propria-ne piele sumbra profeţie), dar va veni după aceea domnia Supraomului, nu o emanaţie scârbavnică a maselor umile, ci un ins puternic şi subtil, o culminaţie întreţesută a culturii şi a voinţei, aşa cum fuseseră oamenii Renaşterii… filosoful spumega împotriva ororii istorice care a fost Reforma lui Luther, ea oprise acest marş triumfal către supraom, Renaşterea italiană. „Uite”, îi spuneam lui Matei, „antidotul la ticăloşia prezentă, uite în ce trebuie să credem. Ceea ce s-a ratat atunci din pricina mizerabilului Luther şi a altor ticăloşi, precum Calvin, Zwingli, genii mediocre, se va relua acum, după ce va trece ciuma asta”. El şovăia, într-un fel mai matur decât mine, mai critic, mai puţin homo unius libri, „omul unei singure cărţi”.
Dar venea să ni se alăture un al treilea, Mironi. Purta un nume ciudat, Chiraleu, nume pe care, odată, bunica lui, bătrâna cu batic negru, edentată, care ne întreba cine eram, de la fereastra din strada Dejugătoarei, îl pronunţase altfel, Mirone Chiraleone. Mironi era un înger rebel, cu părul blond ondulat, cu ochii de un albastru intens, nebun după Wagner, şi nu numai: după toată muzica clasică. Urechea lui era perfectă, reproducea orice melodie, deşi nu ştia solfegiul. Împreună, pentru fiecare dintre noi, am instaurat câte o melodie ca semn de recunoaştere. Pentru el avea să fie cea din Don Juan de Richard Strauss. Matei fluiera o arie din concertul pentru violoncel (cel mai cunoscut) al lui Boccherini, eu, tema introductivă din simfonia a IX-a de Beethoven. Mironi era un „cancru” perfect, mereu ameninţat de repetenţie. Atâta vreme cât nu-l interesa ceva, refuza să înveţe şi se salva doar în ultimul moment, pentru a face plăcere mamei sale, dar mai ales Tănuşei, surorii adorate, o fată cu ochii prelungi de icoană bizantină, cu trăsăturile delicate şi purtare sfios-aristocratică. Putea fi sarcastic şi provocator când cineva îi era antipatic (mai ales cu cei care deţineau cel puţin o fărâmă de putere sau de autoritate: miliţieni, şefi de gară, dascăli). Deci, într-o vară, eram toţi trei acolo. Mironi semăna la faţă cu prinţul Tamino, dar în acelaşi timp era zgomotos ca plebeul Papageno: voia o femeie, ein Mädchen oder Weibchen. Ziua de vară era splendidă. Pe drumul către castel, megafonul (unealta de persuasiune a acelor ani, omniprezentă, trebuia să te ţină pretutindeni atent la mesajul partidului) transmitea deschiderea nu ştiu cărei ceremonii din Berlinul răsăritean. Ce ciudat suna acea muzică pe drumul de ţară pustiu unde se mai auzeau doar greierii! Era uvertura Egmont, acea generoasă, avântată preamărire a luptei împotriva asupririi, cu măsurile tragice evocând executarea contelui revoltat, apoi mulţimile ridicându-se împotriva ocupaţiei spaniole. Sunetele orchestrei se loveau de coasta împădurită, trimiţându-ne ecoul. Eram paralizaţi de emoţie, în sufletul nostru se trezeau aspiraţii de martiriu. Când s-au terminat ultimele acorduri ale muzicii sublime, am privit în jur. Mironi lipsea. Unde dispăruse? Deodată am auzit un strigăt, o voce puternică de tenor, venind de undeva, de sus. Mironi plecase pe nesimţite de lângă noi, trecând peste gardurile de sârmă ghimpată. Înotând în iarba necosită plină de flori de câmp, ajunsese la liziera pădurii şi se adresa, parcă, lumii întregi:
„Vreau o feemeeeeeie!”
Era mesajul lui de libertate, revolta din acea clipă. Pentru ce nu avea o femeie, imediat? El, mai târziu, dintre noi toţi, avea să ducă revolta şi dorul de libertate până la capăt şi chiar să moară pentru ele.
...Erau vizitele pe care le primeam la Zamora, apoi veneau din nou momentele cu părinţii, cu Măriuca şi vizitele mătuşilor. Se repetau nopţile pe terasă, cerul era imens, mama spunea: „Uite, Calea Laptelui”. Calea Laptelui. Galaxia noastră. Toate stelele pe care le vedeam aparţin Căii Lactee. Dar Universul e mult mai mare, conţine un număr colosal de galaxii, invizibile nouă. Jetul acela, ţâşnit din sânul Junonei, menit unui prunc prea brutal, Hercules, e casa noastră! Îmi închipui că mă găsesc la fereastra unui tren, sunt într-un viraj, văd celelalte vagoane, dar numai pe ele. Aceasta e Calea Laptelui. Nu văd decât trenul în care mă găsesc. Restul peisajului sau alte trenuri îmi sunt necunoscute, şi nu numai: inaccesibile. Pe veci. Tot aşa vedem numai galaxia în care trăim. Chiar cerul pe care-l privim, aşa de negândit cum sunt distanţele, anii lumină, timpul pentru ca „lumina să ne ajungă”, ne trimite un mesaj de claustrare.
Universul e finit, închis. Nici măcar zidurile acestei închisori nu le vedem. Vedem doar clădirea în care ne găsim, prizonieri, dar de umblat nu putem să umblăm decât în încăperea ce ne e dată. De câtăva vreme suntem legaţi cu lanţuri şi nu mai putem ajunge nici măcar la fereastra cu gratii, să luăm o gură de aer. Dar sunt alţii, mai nefericiţi, cu lanţul şi mai scurt, care nu ajung să se dezlipească de culcuşul lor ticălos. Avusesem norocul să călătoresc în Iugoslavia (ce ţară minunată, variată în oameni şi privelişti; ce păcat că a dispărut!), în Italia, în Elveţia, cu puţini ani înainte. Acum, „cortina de fier” fusese trasă. Mă străduiam să cred că acele imagini şi chipuri fuseseră aievea, nu fantasme. Domul din Milano, de pildă, La Cena a lui Leonardo, frescă aproape ştearsă, familia noastră în gondolă, cu bagajele, plutind pe Canal Grande într-o rece dimineaţă de aprilie, spre hotel Luna (eram cam ridicoli, familie burgheză, plină de bagaje, cu ochii cârpiţi după o noapte în tren, în recea dimineaţă pe lagună, iar palatele veneţiene păreau triste). Locurile inaccesibile se acoperă cu o aură de irealitate, nu visam să ne întoarcem în Europa, iar soarta noastră era mult prea legată de pământul pe care ne găseam. Sentimentul de închidere metafizică pe care mi-l oferise privirea Căii Laptelui se potrivea prea bine cu închiderea materială între frontiere şi cu închiderea, deocamdată virtuală, totdeauna posibilă, între zidurile închisorii. Universul este o păpuşă rusească, una din acele Matrioşka ce apăreau prin pieţe. Femeia de lemn exterioară închide o alta, şi o alta, şi o alta... iar tu te aplatizai, deveneai o foiţă de carne, te piteai între două... dintre aceste „Géantes”, fericit că nu te găseşti în cea mai mică.
Într-o noapte am visat. Mă găseam într-o cuşcă. Prin nu ştiu ce alcătuire, a cuştii şi a mea, nu puteam nici măcar încerca să ies dintre gratii: cu o nespusă angoasă îmi dădeam seama că gratiile înseşi erau alcătuite din membrele mele deformate, legiuite altor geometrii, aşa că, pe măsură ce încercam, nu să scap din închisoare, aşa ceva nu puteam să sper sau să doresc, ci doar să-mi fie mai lesnicioasă şederea în acel spaţiu îngust, mă închideam între barele făcute din carnea mea care se răsuceau, deveneau noduri. Chiar oasele mele, de o duritate metalică, erau cele care mă apăsau din ce în ce mai tare, îmi intrau în carne, lăsându-mi urme adânci... Am urlat, m-am trezit, am fugit la geam, încercând să-mi regăsesc suflarea... Mi-a trebuit mult timp să înţeleg acest vis (poate că el a fost unul dintre îndemnurile cele mai constante de a studia psihanaliza). Nu numai că eram prizonierul unui stat-Monstru, dar eram închis în individualitatea mea, în acelaşi timp deţinutul ei şi chiar eu însumi cuşca în care eram închis... Din asta nu se putea ieşi printr-o singură evadare... doar printr-un şir de evadări... Aveam să am harul şi norocul de-a găsi strâmtele ieşiri?
Toamna ne întorceam la Bucureşti, refăcând drumul în sens invers, cu hamalii, cu trenul luat pe peronul primejdios de îngust, cu tot calabalâcul. Casa din Mureşanu ne aştepta, cu mobilele vechi şi covoarele, cu biblioteca rânduită. şi liceul. Chiulul. În România, haosul e contraponderea constrângerii. Poporul se apără de tirani şi face ca dezordinea să fie cu atât mai mare cu cât creşte despotismul. Răspunsul Puterii moldo-valahe, obişnuită de secole cu astfel de stratageme, este, strategic vorbind, potrivit: lasă haosul să meargă înainte, să-şi urmeze destinul haotic, pentru a ţine şi mai bine frâiele. Idealul oricărei rezistenţe care vrea să reuşească este o organizare tainică, potrivnică celei vizibile. Haosul este o strategie falsă. Dar este a noastră. Ea, această rezistenţă, trebuie să înţeleagă că falsa libertate oferită prin haos este o strategie prin care puterea oligarhiei sau a tiraniei sporeşte. Din păcate, istoria revoluţiilor noastre este una a loviturilor de palat. În continuare, cei noi care i-au înlocuit pe vechii împilatori vor lăsa haosul să se dezvolte, ca o recompensă ieftină oferită însetaţilor, înfometaţilor.
Chiuleam masiv şi sistematic de la şcoală, deseori întreaga zi, alteori ajungând târziu şi plecând înainte de terminarea orelor. Cultura noastră din adolescenţă s-a construit prin chiul. Mergeam în Parcul Herăstrău, citeam cărţi aduse de noi, pe la bibliotecile ascunse în verdeaţă. Uneori găseam cărţile chiar acolo, operele lui Cehov, de pildă. Citeam enorm, într-o vădită emulaţie. Valorile noastre erau sigure şi universale. Nu le-aş renega nici azi. Din literatura română sorbeam mai ales poeţii. Pe cei mai mari şi pe cei mai mărunţi. Pe Eminescu, fireşte, pe Arghezi – interzis la ora aceea (dar pe care bunul nostru profesor de română, Topală, asumându-şi riscuri uriaşe, ni-l recomanda, cu glas scăzut, în recreaţie). Zeul nostru, de băieţi bucureşteni, era Ion Barbu, tot atât, dacă nu şi mai strict interzis decât Arghezi. Barbu/Barbilian era o figură vie a oraşului. Imaginea lui impunătoare de „om oacheş venit din Wallachei”, cu mustaţa enormă nietzscheană, cu mâniile lui celebre – de pildă, când i s-a contestat originea ţigănească: „Îţi crăp capul”, striga el ridicând bastonul, la Capşa, asupra lui Lemnaru care-i spunea că era, de fapt, „armean, nu ţigan, cum te grozăveşti”. „Am venit aici, ca rob, cu cuceritorii!”, spunea Barbilian cu voce tunătoare. Niciodată robia nu primise un mai pregnant elogiu. T. îl vedea la Nestor, la Capşa, dar nu a putut, până la moarte, să anihileze resentimentul pentru nebuniile legionare din 1940 ale celui mai intim dintre prietenii săi de tinereţe. Mai ales că, agitat, transpirat, Barbu alergase prin oraş, cu bastonul tot ridicat, în culmea enervării, spunând că „Ralea şi Vianu trebuie executaţi”. „Din lichelism”, comenta mai târziu matematicianul Radu Roşca, colegul lui mai tânăr, care cunoscuse prea bine culisele universitare. Barbilian practicase totdeauna un soi de ortodoxism estetic, ezoteric şi balcanic, cu deschidere spre Islam. Hogea-Crist (pe Hogea îl percepea ca pe un soi de Crist, „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagí rupea din el”), antimasonismul, adesea afirmat, şi micile poante antisemite arătau că adera la teza complotului iudeo-masonic. Acum, sub legea de fier a comunismului, era îngrozit şi multiplica platitudinile filosovietice, procomuniste. Colegul lui, Stoilow, eminenţă a regimului popular, intervenise pentru el (fără să ştie că Barbilian îl denunţase odată Siguranţei legionare) şi îl salvase probabil de închisoare. Barbilian ar fi vrut să-şi facă iertate prostiile. Odată, în Postul Mare, fiind acasă, în Mureşanu, am auzit pe scara din dos o voce puternică, baritonală. Era o melodie indicibilă, venind din cea mai mare vechime, amintea de cântările ortodoxe, la modul mănăstiresc. Inflexiuni neaşteptate te înfiorau. Nu putea fi popa, cu botezul. Am coborât, era Barbilian care umplea casa de o cântare divină; şi era Vinerea Mare. „Cânturile astea vin din misterele eleusine, mă Tudore”, spunea poetul. Un câine pătrunse pe uşa rămasă deschisă odată cu nişte fulgi de păpădie, un vagabond aciuat, pe care T. voia mereu să-l gonească. Barbu interveni în favoarea făpturii: „Este cel mai sfânt prieten al nostru”, spuse el grav şi contrariat. Curând plecă, asemenea unui misionar care-şi făcuse datoria. Sigur, avea o ureche muzicală perfectă şi o voce de cântăreţ încercat. Povestind ce se întâmplase la Capşa, tentativa de a-l pedepsi pe Lemnaru pentru că îi negase originea ţigănească, T. se grăbi să-l confirme pe poet. Adolescent, îl însoţise odată la bunica sa, mama magistratului Barbilian, undeva într-o mahala bucureşteană. Femeia, văduvă, trăia singură într-o casă scundă, cam dărăpănată, un fel de „han al Dracului”. Avea toate aparenţele unei ţigănci bătrâne. De la ea ştia poetul cântecele de ruşine („Hee... miul biul gee,/ Miul biuré doldú/ hananâma mú!”). Eu fantazam mai departe, presupuneam că celebrarea erotică a femeii bătrâne, a domnişoarei Hus (care se întâlnea atât de semnificativ cu gerontofilia mateină, cultul Penei Corcoduşa), era legată de o iubire incestuoasă pentru această bunică tăinuită, revelată doar prietenilor de suflet... iată un mare subiect de discuţii între noi. Mironi, cel care urlase la munte după o femeie, părea cel mai dispus să-l înţeleagă, şi nu din întâmplare. Petrecusem o noapte de beţie şi de violenţă. Totul începuse în odaia lui Mironi, seara. Geamănul meu electiv, Matei, era de faţă, ca şi Conu’ Mitia, „Marele Con”, vărul lui Mironi. Mitia era un fel de mentor al nostru în ale beţiei, dar şi în ale sexului. Avea numai opt ani mai mult decât noi, dar era venerabil. Mic fiind, începuse să prindă burtă; avea profil de imperator. Nu puteam să nu-l stimăm: era un enciclopedist. Un fel de Leonardo balcanic; şi ratat, asta era evident, dar modelul era grandios. În casa burgheză din Precupeţii Vechi – vilă în stil Bauhaus concepută de tatăl său, cofetarul, acum ruinat (familia mai locuia în foarte puţine încăperi, restul fiind ocupate de chiriaşi impuşi de stat) – Mitia avea o cameră, un adevărat muzeu de curiozităţi. În afara unor statuete, îmi amintesc de un bronz cu două femei goale – una sărind capra peste cealaltă –, şi a nenumărate schiţe al căror autor era, cu anatomii mitologice şi nuduri voluptuoase, cu figuri de monştri (era un desenator îndrăzneţ, care celebra mitologia cu o măiestrie, ni se părea, Nu e de mirare căemnă de Picasso), într-un borcan de pe etajeră se conserva, în spirt, un şarpe bălţat, poate o viperă. Pe biroul perfect ordonat se găsea un microscop monocular, după aspect, de pe vremea lui Pasteur. Îl întrebaserăm pe proprietar ce făcea cu această unealtă. Cu dezinvoltură, ne mărturisise că îşi studia sămânţa. Nebun după formele vii, îi plăcea să privească spermatozoizii, cu mişcările lor suple, ondulate, asemenea unor păstrăvi urcând spre izvoare. Între observarea vieţii microscopice şi îndemânările lui de desenator era o deplină unitate. În acelaşi timp, obiectul observaţilor lui era propria spermă, aşa că nu ne puteam împiedica să nu considerăm aspectul autoobservator, chiar sacrificial, care amintea de „Hagi rupând din el”. Deci, Mitia (pe care îl respectam nespus, şi chiar îl iubeam, iar el era patern) era prost-dispus în acea seară. Nu ştiu nici azi ce a spus Geamănul; mie mi s-a părut că nu fusese nimic grav. Mitia a luat un obiect greu, de bronz, o statuetă cu capul lui Beethoven, şi l-a aruncat în direcţia presupusului insolent. Distanţa era prea mare, catastrofa a fost evitată, totuşi a curs sânge şi Matei a spus „au”. Am fost indignat de violenţa Conului. Am strigat ce mi-a venit mai întâi în minte: „Grecule! Eşti un grec violent!” „Grecii erau senini”, ripostă Mitia, devenit din nou stăpân pe sine după neaşteptatul catarsis. Atmosfera se mai însenină. Între timp, Matei îşi pusese o compresă cu acid boric. Seara fusese stricată. Matei, întunecat, plecă să-şi oblojească rana. Mitia se retrase rece. Mironi era afectat, nu puteam să-l las. Am pornit într-o raită prin Obor, prin cârciumi chioare în care alunecai pe vărsături. Ni se servea rachiu de mentă, teribilul „Adio Mamă”. Un fior lugubru te străbătea din creştet până în tălpi la fiecare sorbitură. Tractirurile se închideau unul după altul. Am ajuns la Gara de Nord, unde bufetul era permanent. Am privit în jur miliţienii, ţăranii cu coşuri aşteptând trenul din zori; foarte puţini erau beţivii ca noi, de aiurea. Minţilor deja întunecate li s-a oferit doar bere, care fu devastatoare după prima sorbitură. Nu ţin minte decât că eram stăpânit de un soi de orgoliu, îmi aminteam de versul baudelairian: Les plaisirs de l’horreur n’enivrent que les forts, plăcerile ororii doar pe cei tari îi îmbată. La urmă, nişte femei colosal de grase au început să măture şi ne înjurau că nu ne dăm la o parte. Priveam cu jind picioarele lor pline de varice. Am ieşit în noapte şi am luat-o înapoi, spre Obor. Cred că mergeam drept, dar Mironi era negru de supărare, nemulţumit. Furia lui era politică. Îi înjura pe comunişti, se plângea de starea mizerabilă în care ajunseseră părinţii lui, altădată bogaţi. şi schimba tonul deodată când mă întreba cum mă simţeam (această bunăvoinţă, aş zice extremă drăgălăşenie, a avut-o mereu faţă de mine, nu era nici un fel de dorinţă de-a mă măguli sau menaja, numai drăgălăşenie). Atunci a început să se crape de zi, cerul murdar a devenit violet spre Mihai Bravu. Am simţit minunea, am mulţumit lui Dumnezeu că exista lumina. Prietenul meu a spus: „Las’ că te duc eu undeva”. Se făcuse ziuă de-a binelea, am ajuns în spatele Pieţei, am străbătut un maidan, trezind nişte câini care hămăiau duşmănos. Am bătut la uşa unei cocioabe. O voce răguşită, trezită din somn, a spus să aşteptăm. A deschis o ţigancă bătrână. Abia câteva şuviţe cărunte îi cădeau pe faţa brăzdată. Cu o voce aspră, poruncitoare, cu un accent cabotin care imita pe nu ştiu ce mare actor, Mironi a spus: „Îţi dăm cinci lei”. În timp ce-mi aşteptam rândul în uşă, o întrezăream în noaptea care persista încă în chiţimie pe bătrână molfăind, ostenindu-se asupra mădularului, până la uşurare. „Nu a ieşit decât sânge”, a spus îngerul blond, întunecat, scrâşnind când a ieşit, la urmă. În ce mă priveşte, am renunţat la serviciile acelei Pena Corcoduşa. Les plaisirs de l’horreur n’enivrent que les forts.
Astfel de nopţi şi zile de beţie şi decadenţă nu erau rare. Nu aveam bani; învăţam de la Mitia cum să te faci praf ieftin şi repede. Datorită lui, experienţei lui, trecuserăm prin fazele incipiente ale iniţierii şi pătrunseserăm adânc în ştiinţa alcoolismului. Trupurile noastre curate şi tinere primeau otrava cu vitejie şi nu se prăbuşeau încă. Rachiurile cumplite, „Bonjour pământ”, „Te-am văzut printre morminte”, de izmă, secărică, votca proastă românească alternau cu combinaţii malefice care te îmbătau în cinci minute. O halbă de bere în care turnai o cinzeacă de rom îţi dădea instantaneu un soi de ameţeală euforică, parcă o uşoară levitaţie. Devenise băutura noastră favorită. Mai târziu, am auzit pe un lider comunist francez făcând o comparaţie între alcool şi drogurile tip haşiş sau heroină. Alcoolul, spunea responsabilul de partid, e drog revoluţionar. Muncitorii se adună la cârciumă, beau şi se înverşunează mutual împotriva orânduirii crude şi nedrepte. Drogurile celelalte sunt conservatoare, fac jocul capitalismului: drogatul cu haşiş sau heroină se ascunde în sine, în reveriile lui, este pierdut pentru revoluţie. Pot să confirm această teorie, numai că noi nu deveneam revoluţionari, ci, conform clasificării oficiale, contrarevoluţionari. Eram într-o negaţie deplină a acelei vremi de teroare. Nu aveam proiecte de răsturnare a regimului detestat, dar căutam o cale paralelă. Estetismul, existenţa ideală ne fermecau. Nu e de mirare că l-am descoperit pe Platon; am început cu dialogurile socratice, iar soarta sufletului, a acelui armăsar înaripat, ne-a apărut cu neîndoielnică limpezime în Phaidon. Nu toate dezbaterile noastre se petreceau în impregnare alcoolică. Existau plimbări caste şi pure la şosea, popasuri salutare în tinda bisericii maramureşene a Muzeului Satului. Mitia, care trebuia să trăiască şi devenise din student la Bele-Arte aranjator de vitrine la o cooperativă, era un soi de spiritus rector al nostru. Inventase ceva – nu se ştia dacă era o asociaţie sau o publicaţie, existenţa ei era virtuală – care se numea „Notele Comitetului Alcoholic”, prescurtat: NCA. Elaboram o strategie de supravieţuire, nu de revoltă. Am menţionat estetismul. Practicarea viciilor urma. Mitia ne vorbea despre secta cainiţilor, un grup disident al adoratorilor şarpelui, ofiţii, reprezentanţi ai Bisericii gnostice, înfloritoare prin secolul al doilea. Numai săvârşind păcatul ajungi la sfinţenie! Sfântul nu e niciodată un nevinovat. Aplicam teoria cu atâta consecvenţă cât ne permitea natura noastră naivă şi juvenilă. Nu mai ştiu când am descoperit Craii de Curtea-Veche. Ne-am asemănat de îndată şi fără modestie cu cei 3+1 Crai. Mitia era, fără îndoială, „Paşa”. Unul mai mic, pe care-l bănuiam de oportunism, era Pirgu. Celelalte roluri erau flotante. La urma urmelor, orgiile, Pirgu având rolul de Hermes, psihopomp, protector al călătorilor, dar şi al sufletelor spre Hades, îi făceau pe Crai să se „mântuie”. Apoteoza finală, Craii înveşmântaţi cavalereşte înaintând spre lumină, ne convenea. Deveneam cainiţi.
Dar nu ar fi fost colaborarea cu regimul, abandonarea oricărei rezistenţe, fie ea şi interioară, o astfel de experienţă a Răului? Pentru noi, o asemenea întrebare nu părea să se pună. Ne salva individualismul, refuzul înregimentării. Conştiinţa trebuie să se întâlnească cu sine doar în singurătate. Peer Gynt, ajuns la sfârşitul vieţii, află că poate ajunge la nemurire dacă renunţă la individualitatea lui. Peer Gynt refuză. Nu poţi renunţa la tine nici cu preţul mântuirii.
Şi totuşi, avuseserăm prilejul să ne pierdem ca indivizi. Eram împinşi s-o facem. Să ne topim în masa „poporului”. Eram încă nişte copii (trebuie să fi fost în 1948), pe o vreme de toamnă târzie, când ni s-a spus că trebuie să dăm o mână de ajutor la culesul bumbacului. Astfel de „acţiuni” erau „educative”, rentabilitatea lor economică era minimă; era, de fapt, o introducere în munca forţată. Ne-am adunat la şcoală şi am pornit. Cu un tren care abia se mişca, trecând prin locuri de nerecunoscut, am ajuns pe înnoptate undeva în Bărăgan. Ne-au cazat în câmp, într-un dormitor comun, eram cam o sută de băieţi. Ne pregăteam de noapte într-un vacarm enorm, ţipând, făcând glume; dintr-un colţ s-a auzit un râs pe multe voci care creştea. „Mă, veniţi aici”, se striga. Spectacolul era înduioşător. Nici azi nu ştiu cum nimerise acolo un băieţel mai mic decât noi, să tot fi avut doisprezece ani. Adormise. Cu căpşorul blond pe perna murdară, în vacarmul exterior, ne impresiona prin liniştea feţei lui. A fost un moment de duioşie în mijlocul brutalităţii noastre de adolescenţi. A doua zi, am ieşit la câmp după ce am băut aşa-zisa cafea, cafeaua de ovăz a soldaţilor şi deţinuţilor. Am smuls micile pămătufuri de bumbac din capsule, din zori şi până în seară. Apoi s-a instalat o mare anarhie, pe înnoptate ne-am risipit care încotro, iar grupul în care m-am găsit a nimerit la poarta unui ţăran care ne-a vândut nişte poşircă. Am băut-o pe câmp; era o noapte cu lună, rece, iar în drum spre barăci, în arătură, am găsit câţiva căţei abia fataţi părăsiţi, schelălăind jalnic. Unul dintre noi, cuprins de o milă sadică, i-a luat, i-a trântit cu violenţă de ţarină, ucigându-i. Am mai dormit o noapte. A doua zi ploua îngrozitor, am ridicat tabăra.
Amintiri din acestea mai am, dar niciodată nu am trăit un sentiment mai deplin de abolire a individualităţii ca în timpul unei manifestaţii; trebuie să fi fost de un Întâi Mai. Plecaţi la cinci dimineaţa, poposind îndelung prin colţuri ale oraşului, unde cântam şi ne îndopam cu crenvurşti (singurul loc unde puteai găsi asemenea delicii pe vremea aceea fiind manifestaţiile), grăbind pasul spre a asigura un flux neîntrerupt şi oarecum disciplinat prin faţa tribunei, în Piaţa Stalin am adormit în mers. M-am trezit, dar era o cădere într-un vis treaz. Făceam parte dintr-un trup-spirit enorm, care nu mai era al meu, dar îi aparţineam. Eram o părticică dintr-o fiinţă colectivă fără limite. Spiritul acestei mase era al meu, eu eram o parte a spiritului ei. Deosebirea dintre a fi şi a face parte nu mai avea sens. O pace egală, liniară, pusese stăpânire pe această fiinţă – eu, care nu mai eram eu, simţeam o mulţumire pasivă, lipsită de veselie şi durere. Nu mă mai simţeam răspunzător de nimic. A asculta era un cuvânt fără sens, de vreme ce nu puteam voi. O singură dorinţă mă însufleţea: ca starea asta să dureze, dacă s-ar fi putut, toată viaţa. Timpul trecea prin mine, nu mai existau nerăbdare, plictis, oboseală. Am trecut prin faţa tribunei, unde conducătorii salutau cu pălăriile. Nu-i iubeam, nu-i uram; pur şi simplu eram acolo şi nu-mi reprezentam viitorul, nici măcar secundele ce urmau. Apoi, după trecerea prin faţa tribunei, coloana s-a transformat în gloată. M-am pierdut de grupul din care făceam parte, m-am rătăcit. Puţin câte puţin, am reintrat în mine, am redevenit individ. Cu regret pierdusem această fericire unanimă. Puţin câte puţin, am redevenit mândru că eram eu. Nu ar fi putut fi altfel, nimic nu mă pregătise să mă pierd. Am ştiut după această scurtă experienţă, şi am crezut, că starea aceea poate să-i prindă pe unii, să transforme ceva trecător în ceva durabil. Prietenii mei trăiseră şi ei lucruri asemănătoare. Pesemne primejdia ne făcea să reacţionăm. Alcoolismul, acest mare adunător de oameni (după observaţia liderului comunist), ne făcea mai solidari, dar nu cu masele, ci între noi. Beţiile se decideau la rece, ca o terapie. În seara aceea am băut bere cu rom la „Bufet”. În scurt timp eram deja chercheliţi. Am ieşit, colindând aleile întunecate ale parcului. Deodată, din gura unuia dintre noi – nu mai ştiu din a cui – a ieşit o frază. Nu era decât o contra-lozincă a trăirii de dimineaţă. Am reluat-o în cor:
„Noi suntem noi şi nimeni alţii!”
Era un strigăt din inimă. De apărare şi de afirmare. şi a devenit, această exclamaţie, strigătul nostru de protest, definitoriu, pe care ni-l spuneam mai târziu, în minte, în şoaptă sau cu voce tare, cu mintea întunecată de beţie sau în plină trezie.
Existau şi tentative de îndoctrinare mai subtile decât defilările. Aveam un coleg mai mare cu vreo trei ani, Dan Goldstein. Era un marxist convins, un „bucher”, un „talmudist” dintre aceia care nu-i plăcuseră lui Lenin. Dan era un om al cărţii, care voia cu orice chip şi cu blândeţe să ne aducă pe calea cea bună. Binevoitor, ne educa la cursurile de învăţământ politic sau în recreaţii, în curtea şcolii. Aparatul lui filosofic ni se părea remarcabil, argumentările lui ne lăsau pe gânduri. Cu toate astea, împrejurările erau astfel încât el se simţea mai tare ca noi nu numai din pricina cunoştinţelor lui superioare sau fiindcă era un polemist mai bun. El avea de partea lui puterea, iar noi simţeam că nu am fi putut depăşi o anumită limită în polemică, altfel ar fi putut afla Organele; el avea pistolul, noi eram cu mâinile goale. În tonul lui nu era nimic ameninţător; şi el, şi noi ştiam că dânsul avea forţa publică de partea lui. Oare îi era ruşine de asta? Pot să cred... Amestecul acesta de discuţie însufleţită şi de teamă era totuşi pasionant. Odată, parcă pentru a mă lua pe nepregătite, m-a întrebat ce citesc. I-am răspuns că citeam dramele filosofice ale lui Ernest Renan şi, dintre ele, Caliban. „Ah”, a exclamat Dan, „va să zică cu Renan vrei tu să construieşti socialismul?” Nu eram destul de tare şi am simţit un fel de ruşine, eram prins cu ocaua mică. şi totuşi, aş fi putut să argumentez. În drama lui Renan, Caliban, bruta stupidă, este educat şi devine un poliţist bun... un miliţian. El îl lasă pe magicianul Prospero să-şi vadă de experienţele lui din laborator, în tovărăşia lui Ariel, credincioasa slugă aeriană. Această schemă era o anticipare fericită a ceea ce trăiam noi, a dictaturii proletariatului. „Academicienii” erau lăsaţi să-şi urmeze cercetările dacă-şi plăteau tributul de linguşiri; brutele fără cultură deveneau miliţieni şi securişti. Nu îndrăzneam totuşi să-i spun că el, Dan, făcea parte din gaşca lui Caliban, cel care putea să devină un bun poliţist. Am înghiţit în sec. Cât de greu era să fim noi şi nimeni alţii!
În 1950 s-a sărbătorit centenarul naşterii lui Eminescu. Partidul hotărâse să facă din această aniversare un eveniment naţional, într-o perspectivă „justă”, a unui Eminescu poet al proletariatului etc. La liceu trebuia să se ţină o şedinţă festivă cu recitări, coruri, iar eu, „bun la română”, trebuia să rostesc un scurt cuvânt introductiv. Nu ştiu cum s-a întâmplat, nimeni n-a văzut textul pe care-l pregătisem. Din punctul lor de vedere, era un dezastru, aproape un text legionar. Eram conştient de provocare, sau nevinovat? Scrisesem că Eminescu era un „poet al naturii”, „expresia geniului poporului român” şi alte grozăvii de felul ăsta, neamintind nimic despre „Împărat şi Proletar”, care dovedea aplecările socialiste ale poetului. Scurta mea conferinţă a fost salutată cu aplauze, dar a doua zi am fost chemat la cancelarie. Directorul, un fel de demagog de şcoală veche, un poltron poreclit Farfuridi, avea alături pe secretarul de partid, un anume Tiberiu Ionescu, profesor de matematici cu profil de medalie romană, noi îi ziceam Tibère. Obsesia complotului, iată ce-i domina pe stăpâni. Dacă o iniţiativă era individuală, neîmpărtăşită şi fără complici, puteai beneficia de toleranţă. Tibère îmi luă un adevărat interogatoriu: cu cine mai vorbisem despre acest text? De unde avusesem ideile? Poate de acasă? Eu, cu un instinct just, m-am apărat doar negând. Nu, ideile ieşiseră doar din capul meu, nu mai văzuse nimeni rândurile acelea. După vreun ceas de anchetă cvasi-poliţistă m-au lăsat în pace, incidentul a trecut. Atmosfera generală era atât de încărcată de teroare, încât prietenii, ca şi părinţii mei erau de părere că Tibère fusese, de fapt, cumsecade. Judecase cazul meu doar în cadrul şcolar, normal ar fi trebuit convocată Securitatea. Poate că organizaţia de partid voise doar să ascundă propria lipsă de „vigilenţă revoluţionară”.
Nu ştiu de unde ieşisem eu cu vorbele acelea. Exista în noi acest filon, pe care-l cultivam prea puţin. A fi naţionalist (cum fusese Eminescu, un geniu pe care nu ne gândeam să-l contestăm) era o altă formă de rezistenţă. Noi eram cosmopoliţi. Dar eram şi un pic naţionalişti. Alţii practicau proporţia inversă. De pildă, Dan Zamfirescu – noi îi spuneam Zamf’ –, o prăjină de băiat, nepotul unui fost ministru „burghez”. Despre viaţa lui nu ştiam multe. Citea, citea foarte mult, poate mai mult decât noi. Cred că nu făcea nimic altceva decât să citească. Alte cărţi decât noi. Orizontul lui era pur românesc. Idolul lui era Nicolae Iorga, pe care-l citea şi predica. Într-un anumit fel, erudiţia lui ne uimea. Cum ne uimea şi patriotismul lui. Noi eram „cosmopoliţi”, el era „naţionalist”, două forme opuse de „reacţionarism” pe care partidul le critica dur. Pe noi, discursul lui Zamf’ ne agasa, deşi trebuia să recunoaştem că avea şi el o parte de dreptate. De aici, poate, din această rea-conştiinţă, ieşise vorbirea mea despre Eminescu, care îmi adusese necazuri.
Presiunea nu se exercita doar prin teroare, presiunea se exercita şi prin persuasiune… După zeci de ani, am văzut un documentar despre Hitler la televiziune. Era reprodus un discurs al Führer-ului, la puţină vreme după luarea puterii. Vocea puternică ce rezista perfect, nu se frângea, dicţia impecabilă, forţa lui, care venea nu numai din aceste calităţi elementare, fiziologice, ci şi dintr-un ce misterios care ţine de chimia personalităţii, m-au făcut pe mine, atunci om matur, uitându-mă la televizor, aşezat în salonul unui domiciliu comod dintr-o ţară liberă, să mă gândesc că, poate, tânăr, aflat în acea piaţă din München unde Hitler se adresa mulţimilor, nu aş fi rezistat. Luat de val, mi-aş fi pierdut personalitatea, aşa cum mi-o pierdusem temporar în mulţimea cu care defilasem de Întâi Mai în faţa tribunei. Dar poate că efectul ar fi fost mai durabil, iar convertirea mea, definitivă! Un minut mai târziu, a apărut pe ecran o femeie în vârstă, de o mare distincţie. Era o Gräffin, o contesă bavareză, care asistase, în tinereţe, la discursurile lui Hitler. „Niciodată”, spunea bătrâna doamnă, „nu am simţit nici cea mai mică adeziune la idealurile lui. Niciodată nu m-a impresionat felul lui de-a vorbi! Nu mi-a produs niciodată altceva decât o silă profundă!” Era deci posibil! Mi-a fost ruşine atunci. În rezistenţa mea exista o fisură, „noi eram noi şi nimeni alţii”, dar nu cu totul „noi”; pe undeva, ca într-un submarin avariat, se strecura un firicel din oceanul violenţei colective şi al propagandei mincinoase, care se infiltra în mine. Mi-am adus aminte de cursul de marxism-leninism pe care-l audiasem, student fiind, în anul I la filologie (la câţiva ani după întâmplările pe care le povestesc aici); era predat de o femeie al cărei nume l-am uitat. În fiecare miercuri, la opt dimineaţa, aveam acest curs, în amfiteatrul Bibliotecii Centrale Universitare. Profesoara era însărcinată, cu o burtă care depăşea marginea catedrei, aşa încât, mi se părea, vocea îi ieşea din burtă, ca şi cum ar fi vorbit fătul ce urma să se nască, o fiinţă purtând în ea viitorul, un viitor de coşmar. Avea o rochie albastră, largă, care-i dădea un aer aproape regal, deşi expresia feţei ei îmi amintea de o căţea. În mintea mea se amestecau cele două figuri feminine ale Apocalipsei, femeia însărcinată cu coroană care se chinuie să nască (capitolul 12) şi marea târfă (capitolul 17). Vorbirea-i nu era un simplu curs universitar, ci o operă de propagandă care mă izbea din plin cu o forţă extraordinară. Pornea de la un principiu al materialismului dialectic, aşa cum îl prezenta Stalin; cu puternice accente oratorice, cu o voce strigată care, precum cea a lui Hitler, nu se spărgea şi pătrundea până la ultimele rânduri ale balconului, trecea rapid de la principii la practică, ilustrând teoria cu situaţia actuală – lupta de clasă, dictatura proletariatului, zarea de aur a comunismului – şi terminând pe un ton apoteotic. Lecţia se încheia, femeia-purtătoare a viitorului de aur se retrăgea în arierscenă, odată cu poalele albastre, iar noi plecam spre Universitate, la seminare. În mine se dădea o luptă insuportabilă (nu o împărtăşeam nimănui!). Eram pradă unei zvârcoliri, unor sentimente contradictorii violente. Aş fi dorit să ader la principiile marii târfe şi, totodată, s-o slăvesc ca pe femeia încununată. Dar nu găseam de ce să mă agăţ, în eul meu, pentru a accepta. Nimic din ce primisem de la părinţi, nimic din anturajul prietenilor care mi-erau ca fraţii nu mă lăsa s-o fac. În acelaşi timp, mă gândeam cât de plăcut ar fi fost să nu mai gândesc, să mă supun! Conflictul acesta nu năştea în mine nimic altceva decât ură! Ajungeam în Piaţa Universităţii; aveam o viziune: mai multe spânzurători; de fiecare din ele atârnaţi, hâzi, cu limba scoasă şi echimoze pe faţă (cum văzusem spânzuraţi pe criminalii nazişti de la Nürenberg, în filme), unul câte unul, conducătorii partidului, cei ale căror chipuri le purtam în braţe la manifestaţii.
Mi-am adus aminte de un moment pe care-l trăisem în deplină singurătate într-o vară, la Zamora. Eram aşezat pe băncuţa unde, de obicei, venea Tudor să stea de vorbă cu acei ţărani simpli care erau merii pădureţi. Mă oprisem din citit. La ce bun atâtea cărţi? Atâtea ore de singurătate, de pasivitate? De întâlniri cu fantome – ce altceva erau imaginile pe care cărţile le provocau în mintea mea? Simţeam nevoia să acţionez, să ies, din mine, din gândurile mele. Să mă arunc în lumea largă. Să plec, să mă descurc singur. Să mă culc cu târfele din porturi. Să mă fac mecanic de locomotivă... soldat în Legiunea Străină. Dar toate aceste dorinţe rămâneau abstracte, simple imagini care defilau cinematografic prin faţa ochilor. şi tot din praful unei cărţi se ridica un îndemn:
„Le vent se lève! ...il faut tenter de vivre!
L’air immense ouvre et referme mon livre,
La vague en poudre ose jaillir des rocs!
Envolez-vous, pages tout éblouies!
Rompez, vagues! Rompez d’eaux réjouies
Ce toit tranquille où picoraient des focs!“5
La urma urmelor, de ce să nu rămân ce sunt? Am simţit o mare oboseală, am simţit că pătrund în vis ca printr-o poartă deschisă. O osteneală ca o revelaţie. Nu sunt născut pentru acţiune, mi-am spus. Sunt născut să stau cu faţa la idei, la imaginile frumoase şi veşnice. Înlănţuit în caverna lui Platon. Cel puţin, mi-am spus, lipsa mea de libertate să mă facă să tind către ce este etern, şi nu către vremelnicie. Este mai bine aşa. Totuşi, lupta interioară nu se oprise aici. Momentele de furie neputincioasă, laţul contrazicerilor în care fusesem prins, unde mă epuizam zbătându-mă, arătau că nu mă vindecasem... Viziunea groaznică a eşafodurilor se stinse.
...Mă tratam de suferinţa pe care mi-o provocau viaţa necruţătoare, vremurile de fier. Totuşi, cărţile... literatura are o putere nesfârşită. Ea poate să spună orice... chiar şi indicibilul, prin poezie. Poate să descrie întâmplări reale, lucruri care nu s-au întâmplat, care nu se vor întâmpla niciodată, imposibile... poate vorbi despre Dumnezeu, despre îngeri... despre acel mister absolut, înfricoşător şi inevitabil: viitorul. Toate astea sunt în cărţi, cine e prieten cu ele are calea deschisă către tot, de la real la imposibil, de la ce s-a înfăptuit spre ce se va înfăptui. Sau nu se va înfăptui niciodată.
Muzica nu-mi aducea nimic din toate minunile lecturii, era o altă minune. Întâlnirea mea cu ea se petrecuse în 1942 sau 1943, când fusesem cu mătuşa mea, Monica, la cazinoul din Sinaia. Am amintirea, preţioasă – câţi or mai fi având-o –, a unui recital de pian Enescu. În după-amiaza aceea interpreta sonata lui Liszt. Amintirea e exterioară, l-am văzut atunci pe maestru, deja adus de spate, aproape rupt în două. Nu mai putea cânta la vioară, se consacra pianului şi dirijatului. Eram nepregătit, concertul nu mi-a lăsat un sentiment, o impresie muzicală. Actul următor s-a petrecut în 1946. Era ultima stagiune a lui George Enescu în România, maestrul se pregătea pentru un exil definitiv. În acel an am fost cu T. la cele mai multe din concertele lui Enescu, duminică dimineaţa. Filarmonica interpreta simfoniile lui Beethoven. Nu ştiu câţi mai pot mărturisi astăzi despre acea stagiune muzicală. Era zece dimineaţa. În timp ce luminile se stingeau în sală, o alta, a zilei de iarnă, cobora prin lunetele cupolei. Maestrul intra în aplauze. Ploaia calmă de raze crea o reverberaţie, aşa încât scena, orchestra, dirijorul păreau învăluiţi într-o ceaţă strălucitoare. Începea concertul. Orice dirijor ar trebui să reuşească asta, dar eu atunci am avut impresia că Enescu nu numai că îi unea pe muzicieni, ci chiar crea muzica. Precum un demiurg, aduna forţele elementare ale naturii. Fără el, stihiile s-ar fi slobozit violent, ca o erupţie, un cutremur sau un uragan. Însă Enescu reuşea să integreze violenţa elementară, să prefacă dezordinea şi violenţa naturii în armonie şi pace. Fără să piardă forţa. Fiecare frază muzicală, fiecare acord descopereau o parte a universului. A universului sensibil, dar mai ales a celui moral. Zăceau în mine, ca virtualităţi, generozitatea, dăruirea de sine, curajul? Sau el, maestrul, mi le revela prin muzică? Nu puteam să răspund la întrebare, aşa cum nu pot răspunde nici azi. Tot ce ştiam, şi ştiu încă, era că mari părţi ale cosmosului, inaccesibile prin cuvinte (şi prin orice altceva), mi se deschideau, le vedeam prin portalul, în acea dimineaţă filtrat de perdeaua unei ceţe scânteietoare, muzicii dirijate de Enescu.
„Abia la bătrâneţe resimţim ceea ce în tinereţe doar ne-a întâmpinat”… maxima lui Goethe (pe care am aşezat-o în fruntea acestei cărţi) îmi permite să scriu ceea ce scriu aici. Tot ce am scris mai sus exista în mine, dar numai ca virtualitate. Mi-a trebuit mult timp ca să o pot exprima. Totuşi, dacă nu ar fi existat acel gând inexprimabil care abia aici devine cuvânt, n-ar fi existat memoria a ceea ce-mi permite azi să-l transcriu. Toată bogăţia trăirilor noastre are o şansă să apară odată în lumina verbului, dacă avem norocul să trăim destul.
Într-o pauză de concert, pe balconul intermediar al uneia dintre scările spiralate ale sălii Ateneului, am întâlnit-o pe o mătuşă prin alianţă, profesoară de vioară, Cecilia Lupu. Era văduva unui văr al tatălui meu, Justin, care fusese avocat, dar şi violoncelist. Îi consacra un anumit cult acestui soţ defunct, care pălea totuşi în faţa admiraţiei amoroase pentru Enescu. „Tanti Cicuţa” era o androidă în negru, purtând totdeauna o jupe-pantalon, cu nas coroiat, adusă de spate. Umorul ei era acid şi autoironic. Educase multe generaţii de muzicieni, la Conservator. „Ei, cum îţi place muzica”, m-a întrebat, întâlnindu-se cu noi într-o pauză. „Încerc să înţeleg”, am spus, ca un mic pedant ce eram. „Muzica nu trebuie înţeleasă”, a răspuns Tanti Cicuţa. A urmat o scurtă tăcere. „Dar ce trebuie să fac”, am întrebat. „S-o asculţi”, a spus Cicuţa, cu vădita intenţie ca această prea simplă recomandare să nu cadă în gol... Nu am învăţat niciodată teorie muzicală, istoria muzicii am prins-o de ici, de colo. Dar puţine zile din viaţa mea s-au scurs fără muzică. şi singura lecţie de muzică cu adevărat importantă pe care am primit-o vreodată a fost acest îndemn simplu dat de mătuşa mea, pe palierul intermediar al uneia dintre scările spirale ale sălii Ateneului. „Să asculţi.” Ce însemna asta? Semnificaţia îndemnului dat se preciza pe măsură ce „ascultam”. Să asculţi e mai mult decât să auzi. Trebuie să-ţi încordezi simţul auzului. Să reuşeşti – nu e totdeauna uşor – să te abstragi din ambianţă, să laşi la o parte preocupările cotidiene. Un anumit grad de „transă” e o precondiţie a muzicii, nu o stare provocată de ea. Să nu adormi... da, să fii într-o stare optimă de trezie şi de luciditate. Să adaugi unei experienţe o alta, devenind cu timpul conştient că toată muzica, în timp şi spaţiu, este un sistem, un vast ansamblu coerent, iar piesa pe care o asculţi tu în momentul acesta e o parte din sistemul muzicii universale. Să fi capabil să localizezi în acest univers unic muzical. şi, mai ales, să nu te întrebi „ce sens” are muzica. „Sensul” te duce la concept. În muzică nu există concepte; ori de câte ori le cauţi, muzica dispare, se împietreşte, devine un schelet de mărgean. Lucrurile astea le-am gândit confuz atunci, mi-au devenit mereu mai clare în cursul timpului, dar le-am înţeles, fie şi vag, datorită acelui îndemn al Cicuţei: ascultă! Beethoven era aproape un compozitor „comunist”, în aşa măsură făcuseră ei din dânsul geniul Revoluţiei. La concerte se dădea mereu Beethoven. Odată, trebuie să fi fost la un concert al lui Valentin Gheorghiu, am ascultat Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră. Spre finalul părţii întâi mi s-a părut evident că exista o legătură de nedezlegat între melodie şi pornirile omeneşti. Am înţeles că acea arie solemnă, curată, exprima generozitatea unui suflet liber şi puternic. Elanul ei m-a umplut, m-a făcut doritor să fiu mai bun, mai generos. Dar m-a făcut şi să înţeleg ce plini de forţă erau alţii, ce slab eram eu. Amintirea lui Egmont, consimţământul lui de-a muri pentru o cauză îmi revenea iar în minte, după ce ascultasem uvertura la munte, cu Mironi şi Matei, în acea zi triumfătoare de vară. Dar... Beethoven era un caz care ilustra prea uşor teoria... alţi mari muzicieni erau mai misterioşi, nu te lăsau să pui nici un cuvânt pe muzica lor. Bach, desigur. Exista un alt pianist excelent la Bucureşti, Mândru Katz, îmi amintesc când a interpretat un concert de Bach. Muzica sacră a cantorului din Leipzig ne era interzisă, pentru moment, de regim, dar aceste arii înalte, de un echilibru sublim (da, „sublim” şi „echilibru” mergeau, la Bach, împreună), ce voiau să spună? Nu ştiam, n-aş fi ştiut să spun nici dacă aş fi cunoscut mult mai bine viaţa... nu ştiu nici acum... Muzica mă umplea, deveneam mai dens, efectul dăinuia şi după ce încetam să ascult. Tot ce nu se poate exprima prin cuvinte, partea neconceptuală a universului, se găseşte în muzică. Citisem, la Zamora, pe Schopenhauer; înţelesesem că muzica este accesul imediat la Voinţă, acea entitate inaparentă care constituie Lucrul în Sine. De aici venea, fără îndoială, mulţumirea mea de-a asculta muzica, de la această transfuzie de voinţă, fără intermediar, pe care mi-o dădea ascultarea. Însă a trebuit să mai treacă un timp ca să devin atent la cealaltă parte a teoriei schopenhaueriene, anume că Voinţa se exprimă în frecvenţele muzicale; tonalităţile joase sunt expresia materiei inerte, cele mijlocii, ale lumilor animală şi vegetală, în timp ce tonalităţile înalte, care aparţin vocii omeneşti, dau un acces direct la Voinţa deplin conştientă de sine, aşa cum se manifestă în om... Ascultam prea puţină muzică vocală. Spre deosebire de orchestrele bucureştene, care erau de calitate şi aveau şefi admirabili, Opera nu ne satisfăcea nici prin repertoriu, nici prin performanţe. Muzica religioasă nu era aproape deloc cântată. Deci nu aveam o adevărată cultură vocală... Câţi ani nu ne-au trebuit să ajungem la ea!...
Deveniserăm fanatici ai concertelor de la Ateneu şi, din iniţiativa lui Mironi, spărgători de uşi. Nu putea fi vorba să cumpărăm bilete. Când nu reuşeam să-i păcălim pe uşieri, strecurându-ne, alunecoşi ca nişte şopârle, printre plătitori, încercam să pătrundem pe la intrarea artiştilor şi, cel puţin o dată, într-un mod şi mai aventuros, spărgând uşa spre subsol care se găsea pe Strada Episcopiei, pătrunzând prin pântecele marii clădiri, prin încăperi ce le descopeream chiar atunci pline de cutii de contrabas şi de piane vechi, până în foaier şi apoi în sala de concert. Buni de puşcărie!
O altă manie pe care o dobândisem era să mergem la repetiţii. Pentru concertele de sâmbătă şi duminică, repetiţiile cu întreaga orchestră începeau miercuri. Petreceam dimineţi întregi la Ateneu; nu cred că a existat o şcoală mai bună pentru noi decât acele adevărate analize muzicale care erau explicaţiile şi exigenţele dirijorului faţă de orchestranţi. Pe George Georgescu, „Gogu”, îl admiram pentru rigoare, spirit geometric şi autoritate. Favoritul nostru însă era Constantin Silvestri, omul cu ochii încercănaţi, cu faţa de copil blond îmbătrânit. Silvestri era admirabil, reuşea să impună lucrări dificile şi rar cântate. A reuşit să execute Missa solemnis de Beethoven, operă prin excelenţă mistică pe care, altfel, n-am fi ascultat-o. Marele lui cal de bătaie era simfonia Manfred a lui Ceaikovski, acea misterioasă bucată nenumerotată, compusă după a cincea şi înainte de a şasea simfonie, care îi înfricoşa pe dirijori din pricina dificultăţilor ei. Era o „muzică cu program”, şi asta îi convingea pe ideologii realişti-socialişti să-i „dea drumul”: „Manfred rătăceşte prin munţi”, „Manfred se întâlneşte cu zâna”... Dar cum să mai accepţi că muzica este o expresie directă a Voinţei universale? A nespusului de la temelia Lumii? Respingeam cu furie teoria muzicii cu program şi ascultam muzica în nonsensul ei plin de semnificaţii inefabile. Acceptam totuşi că anumite metafore te puteau ajuta să pătrunzi în misterul muzicii. Voind să se facă înţeles, Silvestri striga muzicienilor, acoperind valul urcător al melodiei: „Acum coboară îngerii... Acum simţiţi parfum de roze!” Ne amuzam, nu credeam că era serios. „Programul” este doar o capcană. Important în muzică este ce nu poţi spune despre ea. În înverşunarea noastră de-a apăra teoria schopenhaueriană a muzicii (la care n-am renunţat!) era şi o doză de exasperare. Era şi rezistenţa noastră interioară. Ne spuneam că temeliile lumii nu pot să fie tulburate de vârtejul tiraniei, că ele rămân neatinse şi veşnice. Muzica era acolo pentru a mărturisi această stabilitate. Aveam să trăim numai în frumuseţe.
Întâlnirea cu Aurel Stroe ne-a deschis orizonturile. Era fiul pediatrului meu, un mare medic, rafinat colecţionar de tablouri. În Mureşanu se găsea un obiect pe care nu-l meritam: un pian cu coadă, marca Beckstein. Aparţinea bunicilor, care trebuiseră să se restrângă în două camere şi nu-l mai puteau păstra. Acest pian era deci, la noi în casă, un element decorativ. Până în ziua în care a venit un adolescent, un băiat mare, puţin „urs”, un tip cu maniere boiereşti, interiorizat şi cu adevărat drăguţ, Aurel Stroe. Pe acel pian, în prezenţa întregii familii – sigur trebuie să fi fost de faţă şi Geamănul Matei –, a improvizat îndelung, şi atunci am avut senzaţia că înţelegeam cum se construieşte muzica. A fost începutul unei relaţii. Aurel avea darul să facă să dispară vulgaritatea şi aplecarea noastră adolescentă către Krawall, cum spuneam (de unde împrumutasem acest nemţism)? În apartamentul lui din strada Luigi Cazzavilan deveneam nişte tineri intelectuali distinşi. Aurel era deja la Conservator, student al lui Mihai Andricu. Împrumuta de la profesorul lui discuri rare şi, prin audiţii, ne lărgea considerabil cunoştinţele, ne rafina gustul artistic. Acolo, de pildă, am ascultat odată Missa Papae Marcelli de Palestrina. Acolo am descoperit pe Igor Stravinski, compozitor interzis, fiind emigrat din URSS. Ritmurile barbare din Sacre du Printemps ne zvârleau undeva departe de armoniile baroce sau romantice. Acolo am aflat cu uimire că jazzul putea să intereseze pe amatorii de muzică clasică, că nu exista o barieră de netrecut între genuri. Culmea, în adunarea aceea burgheză cu nuanţe aristocratice aflam că muzica nu era numai o afacere de salon. Enescu devenise invizibil, retras la Paris, un zeu care se oculta. Dar admiteam, ascultând suita Impresii din copilărie, că sursa populară nu era doar o manieră, un artificiu. Melodia, cu variaţiile ei infime ale înălţimii sunetelor, semitonuri, chiar sferturi de ton, fusese auzită de Enescu în doine, şi poate că în acele compoziţii de rară subtilitate pătrundeau zgomote din natură, adieri de vânt, cântece de păsări, vreun car în depărtare, o roată de fântână şi, mai ales, lăutarul. De la Aurel aflam şi că maestrul lui, Andricu, era un ascultător de jazz. Deci muzica aceea „de negri”, cvasibarbară, merita să fie ascultată. Cum să nu, ne explica Aurel, chiar cei mai mari, chiar Stravinski, folosesc ritmurile jazzului. şi influenţa este în ambele sensuri. Oare stilul New Orleans ar fi de conceput fără influenţa lui Chopin, a lui Liszt? Ce curios, lumea mare ni se deschidea, o lume în care totul comunica prin felurite canale, coridoare secrete, în care comunicam în timp cu trecutul, cu „frumosul trecut”, cu alte ţări, cu alte clase sociale! Mai mult decât literatura, muzica ne ajuta la astfel de descoperiri. Fiindcă eram închişi, fiindcă nu era nici măcar imaginabil să punem piciorul în afara fruntariilor, cultura aceasta „privată”, care ne venea prin prieteni, ne era nesfârşit de preţioasă.
…Era în orchestra Filarmonicii un muzician care ne plăcea, Iosif Pruner. şeful partidei de contrabas era un om voinic, cu ochelari grei; noi ni-l închipuiam ca pe cineva sever, riguros, dar aplecându-se asupra uriaşei viori părea satisfăcut, bine dispus, câteodată jovial. Imensul instrument ar fi trebuit să fie greu de strunit. De el asculta perfect. Pruner era profesor la Conservator, transpusese pe contrabas concerte pentru violoncel. Odată, ascultându-l în Simfonia Destinului, în acel scherzo misterios în care başii se întrec într-o fugă precipitată păşind mărunt şi greu, mi s-a părut că-l auzeam pe Pruner însuşi şi pe tovarăşii lui de partidă cântând cu voci adânci o melodie grăbită, ca o întrecere în noapte. Am avut o revelaţie: fiecare instrument muzical prelua un anumit registru din vocea omenească. Instrumentele fuseseră create spre a se substitui unui anumit registru al vocii absente. Vocea, numai vocea omenească era capabilă să redea toată amplitudinea muzicii. Aşa cum se spune că trupul omenesc conţine toate formele vieţii şi materiei organizate (de aceea fac studenţii de la Bele-Arte studii de nud: dacă poţi desena corect un nud, înseamnă că poţi să desenezi orice formă din natură) s-ar putea afirma că vocea omenească cuprinde toată muzica, iar instrumentele sunt numai specializări ale unor registre sonore. I-am transmis lui Aurel descoperirea mea, pe care el a primit-o cu scepticism. Pasionat de matematici, îmbibat de pitagorism (muzica era matematică, era variaţia continuă a unor relaţii care putea fi tradusă şi în cifre), Stroe părea prea puţin sensibil la părerea mea... şi totuşi, eu am continuat să cred: căutând să aud în fiecare strună de vioară, coardă de pian, un fragment de glas, am pătruns mai bine muzica. Muzica mea zilnică.
…Mă întorceam mereu la îndemnul Cicuţei, la lecţia originară de muzică pe care o primisem: „Ascultă!” În fond, ce însemna asta? Uneori, într-o sală de concert îmi pierdeam cu totul concentrarea . E foarte greu să fii tânăr şi să te laşi absorbit de muzică:
Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe
ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte...
Cum poţi cu adevărat să asculţi când eşti tânăr? Când interiorul tău e un vârtej de dorinţi, de nemulţumiri, de angoase, de fericiri care se evaporă cu o repeziciune halucinată, lăsându-te perplex, amar? Zăpăceala tinerească, evidentă, acea zăpăceală a eternului student Anselmus, care îi atrăsese atenţia lui E.T.A Hoffmann, este rezultatul sensibil al unei furtuni invizibile... Mă simţeam ca pajul Cherubino din Nunta lui Figaro:
„Non so più cosa son, cosa faccio,
Or di foco, ora sono di ghiaccio,
Ogni donna cangiar di colore,
Ogni donna mi fa palpitar...
…Un desio ch’io non posso spiegar“.6
Bietul de tine! Cum să asculţi? Câteodată, căzând într-un soi de letargie, lăsam muzica să treacă peste mine sau să mă îmbrobodească... la urmă, chiar fără să fi ascultat, rămânea ceva, o stare, o umoare, dovadă că trecuse prin mine şi mă schimbase, aproape fără să vreau. În aşa măsură este adevărat că şi ceea ce trece pe lângă conştinţa trează te schimbă; în bine, în rău... Alteori, muzica mă lua cu ea, pe un parcurs vertiginos. Era forţa ei proprie, interioară care mă răpea, eram eu altul, în orele acelea? Fiecare frază muzicală mi-era clară, mă identificam cu ele, timpul meu devenea timpul muzicii, eu deveneam muzica şi, în fredonarea cu gura închisă, cu ochii închişi, cu trupul legănat de melodie ca de valuri o barcă legată la chei, trăiam... departe de un desio ch’io non posso spiegar. Asemenea stări de graţie erau rare, la început, apoi mai dese... Am făcut – o descoperire pe care mi-o datoram doar mie – o observaţie mulţumită căreia ascultarea, adevărata „Ascultare” a muzicii, mi-a adus mai mult: dacă vrei să asculţi toată muzica unui ansamblu muzical, să absorbi întregul ei conţinut, concentrează-te asupra planului secund. Dacă urechea şi mintea ta se concentrează asupra acompaniamentului, asupra acelor firicele sonore care croşetează pe margini, urcă împotriva curentului, trec discret, ca ecourile, ca nişte îngânări, de la un instrument la altul, se joacă, plâng, imită, numai atunci pătrunzi în masa, în grosimea compoziţiei, atunci ea capătă volum... Asta nu se va produce pe seama firului principal, cel pe care îl aude toată lumea... el îţi va fi dat de la sine, pe gratis, fără efort.
Aşa trăiam în anii aceia, alături de prietenii mei, foarte uniţi, ca nişte căţelandri ai unei mici haite urbane, nişte căţelandri care citeau cărţi, ascultau muzică, sufereau din pricina tiraniei, discutau până în zori politică, artă, porcării, căutau femei şi nu căutau mântuirea... Banda noastră era mai mare decât s-ar putea crede citind aceste rânduri, dar nu vreau să mă îndepărtez de la firul meu, care nu se întrevede... încă.
Eram nefericit. Nefericirea o simţisem când, spunând mamei mele că mă plictiseam, ea îmi răspunsese atât de dur: „Un om inteligent nu se plictiseşte niciodată”. Riscul de-a apărea drept un „prost” mă făcuse să tac atunci când simţisem, repetat, mai târziu, un alt val de trăiri întunecate pe care, din neştiinţă, le botezam „plictiseală”... Există plicitiseala? Lumea este diversă, plină de ispite şi de primejdii, de frumuseţi... cine e viu nu se plictiseşte... Dacă mă acoperă valul mâlos al plictiselii înseamnă că o apă rea stinge în mine focul. Am avut, într-o zi, o vedenie: eu eram o barcă cu pânze pe întinsul unui lac ale cărui margini abia se vedeau. Înaintam încet, încercam să mă apropii de unul din maluri. Vântul căzu cu totul, coaja de nucă se opri în mijlocul apei. Aceasta este tristeţea... o pânză părăsită de vânt. În acelaşi timp, viaţa continua. Eram înconjurat de frumuseţe şi teroare. Le descopeream, pe una, pe alta. Prins în contradicţia unei conştiinţe nenorocite, stagnante şi splendoarea descoperirilor. Pasionat de prieteni, Tamino-Papageno mereu în căutare şi negăsire de femei (eram neîndemânatec, stângaci), pasionat de cărţi şi de muzică. Pe vremea aceea, nu ştiam că atâţia oameni trăiesc o viaţă frenetică şi, în acelaşi timp, în conştiinţa lor e umbră şi rece. Trebuie să ai o forţă destul de mare ca să poţi face faţă aparenţelor, ca să nu cazi îngenuncheat de ruina ta interioară.
În timpul ăsta, îmi muri o mulţime de lume. Mergeam des la cimitir, mult mai des decât ar fi trebuit să meargă un adolescent. Capela de la Bellu mi-era preacunoscută. În centru stătea mortul a cărui slujbă era în desfăşurare. Cu unul, doi sau trei popi, vorbind-cântând despre „Marea vieţii ridicându-se de viforul ispitelor” (toată slujba de înmormântare e plină de asemenea metafore avântate). Cei veniţi la trista ceremonie stau în jur. Vine momentul despărţirii, cu dansul ritual al colivei, veşnica pomenire, la care participă numai cei mai apropiaţi dintre apropiaţi. Urmează sărutarea finală, insuportabilă, a mortului, de către soţie, copii. În vremea asta, în firidele capelei circulare sunt expuşi alţi dragi dispăruţi, înconjuraţi de ai lor. Defuncţii sunt priviţi cu intensitate de puţinii aflaţi acolo, aşteptând mutarea trupului neînsufleţit în centru, pentru slujbă. Pe ei nu-i interesează ce se întâmplă în mijlocul capelei, după cum şi pentru cei din mijloc acele familii îndoliate din micile firide rămân străine. E vară, un miros puţin fetid, puţin aromatic, se târăşte prin lăcaş.
Muri bunicul meu. Fiica lui, mătuşa Monica, plecase în America. Năştea un copil pe an, scria acasă tot o dată pe an. Mama mea le făcea vizite de mai multe ori pe săptămână părinţilor ei. Erau ruinaţi, trăiau, el şi bunica, în casa din Domenii, înghesuiţi în două odăi, celelalte fiind atribuite unor locatari plasaţi acolo de instituţia de stat a „Spaţiului”. Voltairianul meu bunic, atât de critic, de incisiv, suferise metamorfoza cea mai malignă care-l poate pândi pe un sceptic: îndoiala metodică se prefăcuse în dezamăgire, iar aceasta din urmă în amărăciune. La urmă, căzu în adâncă melancolie şi în mutism. Petrecea zile şi luni înmormântat în ziare vechi, căutând urmele trecutelor activităţi, ca întemeietor al luptei contra tuberculozei. Tocmai apăruse un leac puternic, streptomicina. Mama îi spunea: „Visul tău s-a realizat! Boala e răpusă! Curând o să dispară. O să-i rămână doar amintirea!” „Nu, nu”, răspundea el. „Vor apărea forme noi, rezistente.” Eu înţelegeam asta simbolic, că Răul nu poate dispărea din lume. Apoi tăcea, încăpăţânat. Scotea un fel de geamăt articulat: „Înhhh”. Îmi aducea aminte de Baudelaire, afazic, care mai pronunţa un singur cuvânt: crénom. Nimeni nu putea să ştie ce se ascundea sub masca acestei tăceri îndărătnice: poate voia să arate că nu mai era nimic de spus. Sau că vorbele sunt inutile pentru a exprima durerea morală. Sau făcea să tacă dorinţa de-a striga de durere. Sau mintea lui se golise cu totul şi tăcerea era, de fapt, golul gândirii, abordarea neantului. Iată unde ajung corăbiile cărora nu le mai suflă vântul în pânze. În vremea asta, tanti Cicuţa, cea care mă învăţase cum să ascult muzica, trăgea şi ea să moară. Îndemnat de părinţi, i-am făcut o vizită. Locuia într-o singură cameră, într-o casă-vagon, pe Berzei. Ca să ajungi la uşa ei, străbăteai curtea lungă, plină de orătănii, şi erai lătrat de un câine negru. Ea era în pat; ca mulţi bătrâni, refuza să se mai dea jos. În cameră era murdar şi dezordine, m-a uimit să nu găsesc nici o urmă vizibilă a muzicii, o vioară, o partitură. Era camera unei cerşetoare; mi-am adus aminte de Pena Corcoduşa şi de domnişoara Hus. Pe masă era un mic bust al lui Stalin, din lut ars, cum se găseau pe atunci de vânzare în papetării. Mi-am închipuit că se găseşte acolo pentru a o feri de rele, ca o amuletă sau un mic idol. Ea a ghicit întrebarea pe care mi-o puneam. Mi-a spus: „Îl ţin pe masă fiindcă seamănă cu Georgian”. Acest Georgian (care era din Georgia, ca şi Stalin) fusese un bărbat pe care ea îl iubise. Murise demult. A fost ultima oară când am văzut-o vie.
Dar moartea cea mai zguduitoare nu a venit în familie. A fost moartea domnului Chiraleu, tatăl lui Mironi. Fostul restaurator care-şi clădise o situaţie şi o avere cu o virtute cu adevărat aromână devenise acum slujbaş la stat, ca toată lumea. Era responsabilul unui depozit de alcool pentru fabricarea rachiurilor. Greşeala fatală fusese atât de elementară încât era aproape de necrezut că o putea face el, un om obişnuit cu manevrarea spirtoaselor (s-a vorbit de o sinucidere, dar era prea cumplită ca să fi fost un plan deliberat): în beciul întunecat, vrând să vadă dacă pe fundul unui butoi se mai găsea spirt, scăpărase un chibirit. Vaporii de alcool se aprinseseră, iar de la ei faţa şi hainele nenorocitului om. Muri în două zile în chinuri la secţia de arşi, dar fusese de ajuns pentru o lungă şi dureroasă ceremonie de adio între el şi Mironi, a cărui suferinţă nici n-o puteam măsura, acum, când totul abia se isprăvise. Era o zi blândă de primăvară. L-am luat pe prietenul meu de la spitalul de arşi, unde închisese ochii tatălui său, ne-am aşezat pe o bancă la şosea. Mironi nu plângea niciodată. Lovea cu vârful piciorului în nisip, iar fălcile i se contractau nervos...
Au mai fost multe, multe morţi, dar de ce să le mai povestesc?
Oamenii au trăit mereu cu sentimentul a două lumi: o lume a viului, la suprafaţă, sub cer; alta, subpământeană, a morţilor. Dar poate că mormintele nu sunt doar chilii de sihaştri, unde mortul meditează sumbru, aşteptând totala lui înfrăţire cu pământul. Poate că între aceste reşedinţe strâmte şi solitare sunt coridoare, o reţea întreagă de tunele şi de ganguri, ca în peşteri, prin care cei plecaţi comunică între ei. Poate există şi spaţii unde toate pasajele converg în săli mai mari decât catedralele, cu înălţimi nebănuite, pierdute în beznă. Acolo sunt adunări, triste adunări. Ei sunt meniţi întunericului şi plictisului, dar, poate, cel puţin, au răgazuri să vorbească înainte de-a se întoarce în hrube. Însă acum, îmi spuneam – şi nu puteam să nu fim foarte conştienţi, de vreme ce erau atâţia şi atâţia în situaţia asta, tatăl lui Kiki, tatăl Doranei –, exista o lume subterană paralelă care nu mai era a morţilor, ci a unor dispăruţi; cine ştie, aceştia aveau chiar să se întoarcă odată. şi ei erau despărţiţi de noi printr-un fel de barieră de netrecut în ambele sensuri fără autorizaţia unor întregi escadroane de Caroni. O povestire mi-a atras atenţia asupra acestui infern paralel. Aveam un coleg, un anume Furnache. Era sportiv, juca rugbi la Dinamo. Nu ştiu de ce mi-a făcut o asemenea mărturisire primejdioasă, probabil că-l apăsa conştiinţa. De ce fusese invitat într-o seară de un ofiţer de Securitate la masă, la cantina Ministerului de Interne, chiar în sediul central, în clădirea de arhitectură clasico-fascistoidă unde se găseşte şi azi zisul minister? Cred că de fapt colegul meu nu-mi spusese totul: nu se ştie din ce pricini ofiţerul îl invitase la cină. În timpul mesei – băuseră ceva mai mult de două beri –, ofiţerul îi spuse, aparent fără legătură cu ce vorbeau până atunci: „În timp ce noi mâncăm şi bem, chiar aici sub planşeul ăsta, sunt celule de arest şi camere de tortură. Chiar aici se schinguieşte şi se omoară. Iar alţii stau legaţi, în aşteptarea torturii”. Da, arestul Ministerului de Interne nu era o grădiniţă de copii. Sângele îi fugi din cap, îmi povesti Furnache, văzu negru. Se îndepărtă de masă şi borî pe parchetul restaurantului.
Povestirea lui mă făcu conştient de această a doua lume subterană atât de apropiată de a noastră şi atât de apropiată de iad. Nu ştiu ce aniversare era atunci, dar am mers odată la o conferinţă despre Dante (nu citisem nici măcar un rând din Divina Comedie). Ţinea prelegerea un tânăr şi ambiţios profesor. Eram destul de mare să-mi dau seama că vorbirea lui era goală, o barbă sută la sută. Deci mă plicitiseam. Dar luam aminte din ce în ce mai puţin la explicaţiile profesorului, în timp ce-mi concentram atenţia asupra unei fiinţe: o fetiţă care părea să nu fi împlinit doisprezece ani, oacheşă, cu ochii de cărbune, cu dinţii strălucitori, puţin prea vizibili în faţă, o mică imperfecţie care o umaniza, altfel aş fi luat-o sigur drept o zeiţă. În talia ei subţire abia pătrundeau formele. Inima mea fragedă şi sensibilă ca o mimoză se umplu de duioşie privind-o şi mă întrebam cum se făcea că venise la prelegerea despre Dante. Ascultându-l pe conferenţiar ca prin vis – atât eram de fascinat de fetiţa din celălalt colţ al sălii –, am reuşit totuşi să prind din vorbirea lui cum Dante şi Beatrice se cunoscuseră de mici copii şi, poate, nu-şi adresaseră vreodată cuvântul... cu toate acestea, prin ea, poetul ajunsese la contemplarea eternei frumuseţi şi, prin asta, la viziunea Divinităţii. Am aflat cine era şi cum se numea Beatrice a mea: Mara C., fiica unui cunoscut savant. Avea într-adevăr doisprezece ani, cum mi se păruse. Nu am îndrăznit să mă apropii de ea nici în seara aceea, nici mulţi ani mai târziu. S-a căsătorit şi a avut copii. şi, foarte târziu, ca oameni adulţi, am stat de vorbă, dar niciodată nu am reuşit să-i spun cât o admiram şi cât de bine înţelesesem lecţia lui Dante graţie ei – şi, poate, puţin şi datorită mediocrului profesor. Niciodată nu aş fi reuşit să înţeleg semnificaţia lui Beatrice dacă Mara nu s-ar fi aflat şi ea acolo, atunci. Însă, în continuare, profesorul vorbi despre Divina Comedie şi cele trei părţi ale ei: „Infernul”, „Purgatoriul” şi „Paradisul”. Nu am înţeles mare lucru, dar acasă aveam un exemplar al traducerii lui Coşbuc. Am început să-l citesc pe Dante, aflând mai multe despre infern şi despre pedepsele groaznice şi veşnice pe care le sufereau osândiţii. Lectura mi-a adus aminte de fotografiile care circulau pe atunci cu deţinuţii de la Auschwitz, acei oameni goi, scheletici, camioanele încărcate cu cadavre – forme care păreau în plină dizolvare, trecând într-o pastă umană –, şi mi-am spus: „Dar poate că Dante e cu ceva vinovat; dacă el nu ar fi descris cu atâta forţă oroarea infernului nici aceste orori reale nu s-ar fi petrecut, după sute de ani de la scrierea Divinei Comedii” (nu ştiam că tot Evul Mediu se complăcuse în descrierea chinurilor infernului, iar omenirea trăia pe vremea aceea într-o spaimă continuă a Judecăţii). Teroarea iadului trecuse, dar oamenii care doreau puterea, puterea totală, îşi spuseseră că infernul ar putea să existe aici, la suprafaţa pământului, şi că existenţa lui, altfel decât imaginară, ar aduce spaima şi mai aproape de oameni decât o adusese existenţa închipuită. Mi-am amintit de Furnache şi aventura lui la Ministerul de Interne, de reacţia lui puternică atunci când aflase că lua cina chiar deasupra camerelor de tortură. şi am văzut poarta infernului, de la începutul Cântului III în versiunea lui Coşbuc: „Prin mine vii spre-a chinului cetate, prin mine vii spre veşnica jelire, prin mine vii spre cetele damnate. Dreptatea-mi fu temei de izvodire: m-a făurit puterea ziditoare, supremul rost şi cea dintâi iubire. Pînă la mine lucruri trecătoare n-au fost defel, şi eu durez în veci: voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare! Aceste vorbe sus, prin neguri reci, le-am fost zărit pe-o poartă încrustate; «Cumplite sunt, maestre!», zis-am deci. Iar el, ca unul preahârşit cu toate: «De orice îndoială se cuvine să scapi aici, şi de-orice laşitate, căci am ajuns în locul spus de mine, unde-ai să-i vezi în veşnica durere pe câţi pierdură-al cugetului bine»”. (Mi se pare mai fericit să reproduc acest pasaj fără scandarea versurilor, cum le-am citit atunci, parcă fără a respira.) Nu reuşeam să văd cu ochii minţii decât poarta; mai departe gândul nu putea să mă ducă, numai unul singur, Dante, reuşise să vadă ce se petrecea acolo. Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că florentinul era pătruns de un adânc sentiment de milă văzându-i pe acei nenorociţi, dar oare asta îl scutea de o anumită complezenţă faţă de rău? (Dacă arăţi răul, nu rişti să-l propagi în lume, cu toată mila pe care ţi-o inspiră suferinzii?) Sau poate inima îi era atât de rănită şi de ruinată încât nu făcea decât să descrie propriile suferinţe? Regăseam cerul fără stele al peşterilor şi hrubelor – desigur, şi al camerelor de torură de la Interne: „De-acolo bocet lung se desluşi, ce răsuna-n văzduhul gol de stele, încât şi mie plânsul mi-l stârni. Ciudate limbi, afurisenii grele, amare plângeri, scrâşnet de mânie, suspin şi urlet, mâini plesnind a jele se-nvârtejeau în sumbră vălmăşie prin pâcla grea, de-un fel la-nfăţişare cu colbul ridicat de vijelie”.
Existenţa lumii subterane nu-mi dădea pace... Nu pot să spun azi în ce ordine se succedau lucrurile acestea, ce anume mă cufundase în nefericire, morţile din jurul meu, conştiinţa că stăteam pe o pânză freatică de victime sau lipsa unei iubite (o experienţă pe care nu o avusesem, dar o doream cu înfocare). Straturile trecutului îndepărtat se suprapun şi se încalecă. Tot aşa, în geologie este nevoie de expertiza ştiinţifică pentru a deosebi straturile mai vechi de cele mai noi. Este însă mult mai greu să faci astfel de deosebiri când e vorba de memorie. În zilele de vară ale acelui an, luasem obiceiul să mă trezesc devreme, să merg la Herăstrău. Mai erau şi alţi preumblători la acea oră, privirile se încrucişau, dar nimeni nu-şi vorbea; îmi închipuiam că, aidoma mie, veneau să se umple de puritate după o noapte plină de coşmaruri şi de gânduri necurate. Apa lacului era perfect liniştită, răsfrângea sălciile, pe mal parterele de roze visau în splendoare. Pentru câteva ore, simţeam că mă voi putea bizui pe soartă, că voi găsi calea cea bună fără să fie nevoie să o caut prea mult. Poate Dumnezeu... Acea Entitate despre care vorbeam destul de mult cu prietenii mei mi se înfăţişase precum ceva abstract, un fel de lege matematică. În acele dimineţi senine, calde, dar fără să simţi arşiţa, odihnindu-mă după agitaţia nopţii pline de angoase şi de dorinţe, El devenea Încredere. Simţeam, pentru prima oară, o prezenţă temeinică lângă mine, care-mi îngăduia să păşesc fără grijă, purificat de miasmele coşmarelor şi aşternuturilor. Nu căutam mai mult. Chiar dacă, în timpul zilei, apoi pe vreme proastă sau iarna, când nu mai făceam acele plimbări, starea mea de nefericire continua, păstram amintirea acelor momente de încredere ca o fereastră spre speranţă.
Mă întorceam de la plimbare pe şoseaua Aviatorilor, sub parfumul ameţitor al teilor, alături de dărnicia arbuştilor cu roze. Într-o dimineaţă am văzut o fetiţă care traversa strada cu un ghiozdan în spate. Am recunoscut-o pe Mara. La şaisprezece ani, mă socoteam bătrân faţă de ea, a-i adresa cuvântul era exclus, ar fi fost o tentativă de seducţie odioasă. În sinea mea ştiam totuşi cât de curate îmi erau intenţiile, nu avea de ce să-mi fie ruşine. Preferam să nu mă apropii de ea, fie şi numai spre a-i spune bună dimineaţa. Eram fericit în acele momente, o fericire puternic colorată de melancolie. Mara făcea parte din universul posibilului, şi asta îmi era de ajuns. Cu ea descoperisem infernul, la conferinţa despre Dante; ea avea să mă ajute să-l ocolesc. Nu mă supăra deloc faptul că amestecam trăirile mele vii cu cele citite în cărţi. Cărţile făceau parte din viaţa mea, cum făceau parte teii, trandafirii sau părinţii. Oricum, pe Beatrice a mea o datoram unui moment care avusese ca pretext întâlnirea cu o carte.
Casa lui Mironi se găsea pe Calea Floreasca, chiar în faţa spitalului. Era o casă de negustori, cu prăvălie la parter, cu locuinţele patronilor la primul etaj, angajaţilor şi servitorilor fiindu-le rezervat al doilea, şi podul. Intrarea era pe strada laterală, a Dejugătoarei; pesemne fusese cândva acolo un târg de vite. Era pavată cu piatră de râu, casa Chiraleu fiind singura de pe stradă care avea etaje. Acum, familia pierduse prăvălia; pierduse şi casa, naţionalizată, locuită de tot felul de inşi. Foştii proprietari mai locuiau încă în apartamentul de la etajul întâi. Camera lui Mironi era pe colţ. Nu prea avea cărţi; în schimb, avea un „picup”, instrument preţios, şi vreo cinci discuri. Ascultam Sonata Lunii, cu Wilhelm Kempf. Discul de ceară era atât de zgâriat că muzica abia se auzea printre hârâituri, noi însă îl puneam şi-l ascultam cu delicii, reconstituindu-i, prin amintire, frumuseţea, aşa cum priveşti o femeie bătrână pe care ai cunoscut-o în plină splendoare, ale cărei trăsături minunate ştii să le regăseşti. Ne extazia partea a doua a Sonatei, cu acel reflex fascinant al astrului mort pe o întindere vastă, poate pe un peisaj de lacuri şi de păduri, ziceam, renunţând provizoriu la teoriile despre lipsa de sens a muzicii. Tot atât de hârşit era şi discul cu „Halleluiah” din „Messiah” de Haendel. Mironi punea capul pe masă, ca şi cum l-ar fi zdrobit prezenţa prea autoritară a Domnului. Văzut din faţă, părea decapitat, ca Ioan Botezătorul. Doamna Chiraleu bătea discret în uşă şi venea cu o tavă pe care pusese apă rece şi dulceaţă sau şerbet de casă. Mulţumeam politicos, dar trataţia de familie era dublată deseori de votcă sau de o poşircă infamă cumpărată de noi de la depozitul de vinuri de jos, fosta prăvălie a Chiraleilor, acum naţionalizată. Conu’ Mitia venea şi el uneori; filosofia lui era stoică, raţiunea era maximal utilizată pentru a face faţă cruzimii istoriei. Se autoportretiza ca un rafinat grec alexandrin, estet şi adorator al Afroditei. Năvăliseră barbarii, dar etica lui, făurită în duşmănia vremurilor, nu-i îngăduia disperarea sau resentimentul. Nu înjura, nu se revolta, i s-ar fi părut nedemn. Era parcă şi mai sublim în decadenţă şi în voinţa de autodistrugere ce se vădea în starea de beţie în care se găsea din când în când. Cu toate astea, nu-şi pierdea demnitatea, nici umorul. Erotismul lui era dezlănţuit. Era un faun, gata să penetreze orice, o bacantă, o capră, o scorbură. Nu ne puteam îndoi însă nici de delicateţea simţămintelor lui: în casă mai era cineva, Tănuşa. Era sora lui Mironi, dar noi ştiam că era de fapt un copil adoptat, de la nişte rude mai depărtate ale familiei. Mică, o brunetă palidă cu ochii migdalaţi, cu o privire inteligentă şi tristă, dar şi puţin severă, Tănuşa nu venea niciodată la petrecerile noastre, prea zgomotoase, prea vulgare. Nu numai de asta, dar şi din pricina unei reguli orientale, care funcţiona perfect în casa Chiraleu, de segregaţie între sexe. Din ce spuneau Mironi şi Mitia, trebuia să ştim şi să credem că Tănuşa era o fiinţă de o nobleţe desăvârşită. Nimic nu putea întina puritatea ei. Evolua într-un cerc de fete, precum Nausicaa cu tovarăşele ei de joacă şi de spălat rufe, când le descoperă Ulise, la vărsarea râului, la malul mării. Acolo, cu celelalte copile, era veselă, însă nu uşuratică. Tănuşa avea camera ei, unde intra numai mama; stătea singură, îşi făcea lecţiile. Cei doi veri, Mironi şi Mitia, vorbeau despre ea ca nişte îndrăgostiţi. Atât de duioasă şi de evidentă în acelaşi timp era iubirea celor doi fraţi, încât Mitia nu se simţea îndreptăţit să o curteze.
Mitia îşi consuma poftele în tovărăşia curvelor de cea mai joasă speţă (nu se sfia să-l evoce ca exemplu pe Pirgu, infamul măscărici din Craii de Curtea Veche, ale cărui gusturi pentru feminităţile cele mai vulgare şi deşucheate pretindea că le împărtăşeşte: dar nu o făcea doar pour épater le bourgeois, burghezii ce trebuiau „epataţi” fiind puştii care eram noi?). Astfel, îşi putea permite să o aştepte, fără speranţă, pe Tănuşa, gândeam noi. Adresa ţigăncii din Obor, cea cu gingiile nude, erotice, Mironi de la el o avea, fără doar şi poate. Dar poate că, în realitate, era cast şi totul era literatură. Poate că se mulţumea să-şi examineze germenii vieţii la microscopul arhaic din Precupeţi. Oricum, era splendid, imperial. Chiar beat, nu se degrada. Devenea impulsiv, putea fi, în astfel de împrejurări, primejdios, ne aminteam cum încasase Matei acea statuetă de bronz în cap. Mult timp, în naivitatea mea tinerească, am considerat că atitudinea lui era livrescă, dictată de admiraţia pentru filosofii antici, pentru toate şcolile filosofice. Era stoic, fiindcă suporta durerea şi degradarea fără să se plângă. Era epicurian, nu numai pentru că proclama primatul plăcerii, dar şi pentru că, precum un bun discipol al maestrului din Grădină, punea deasupra tuturor plăcerile înalte izvorâte din contemplaţie: pictura, poezia, pe care le practica cu dedicaţie, chiar cu fervoare. şi, nu în cele din urmă, era cinic, neascunzându-şi propria natură, refuzând pudoarea ca pe un fals. Pe măsură ce l-am cunoscut mai bine (încă şi mai mult după moartea lui timpurie, avându-l mereu prezent în minte cu atenţie şi afecţiune), am înţeles că era în mod natural aşa. Poţi să simulezi pentru scurt timp sau faţă de puţini oameni. El a fost aşa toată viaţa, cu toată lumea. Făcea parte dintr-o spiţă mediteraneană unde există această filosofie de viaţă, nu ca o atitudine curentă, dar, cu siguranţă, la un tip de oameni superiori.
Mironi se consola altfel. Dintre noi toţi, numai el colecţiona iubite. Iubite adevărate, nu curve. Nu ştiu unde o întâlnise pe Nataşa. O adevărată Nataşă, cu o singură coadă blondă groasă, cu ochi de peşte fiert, cu sânii mari. „Nebună”, ziceam noi. Vorbea cu voce prea tare şi râzând mult, cu gura mare şi buzele roşii. O adevărată femeie! Mironi se făcuse mai tăcut, motănea. Când vremea Nataşei trecu, veni vremea lui Mical (pentru noi era un nume de băiat!). Senzualitatea ei era mai discretă, mai rafinată, gândeam noi, fără să îndrăznim a ne rosti gândul, dar trebuie să fi fost cumplită, ne continuam solilocviul tăcut. Fiindcă Mical avea părul negru, era slabă şi înaltă, umbla în sandale din care ieşeau cele mai frumoase degete ce se văzuseră vreodată. Avea pielea uscată de parcă o bătuse vântul Saharei. El şi Mical aveau o legătură profundă, despre ea nu se glumea Au întrerupt-o doar împrejurările tragice ce înconjurau familia Chiraleu, altfel s-ar fi legat pe viaţă, poate.
Mironi, atras puternic de femei, mult mai precoce decât noi, îi atrăgea, la rândul lui, pe homosexuali cu o putere magnetică. Nu voi vorbi decât în treacăt de Jean, un actor cvadragenar care căuta tovărăşia noastră, dar numai în speranţa de-a pune mâna (la propriu) pe Mironi. El practica pederastia ca pe o religie. Ceea ce şi era, o religie idolatră centrată pe obiectul unic, falusul. Frumuseţea obrazului, graţia taliei, mersul, vocea erau adorate doar ca nimburi. În timpul plimbărilor la şosea la care Mironi ne aducea pentru a-l agasa pe Jean (acesta şi-ar fi dorit plimbări doar în doi, romantice, şi visa desigur la o îmbrăţişare sau chiar la o atingere, fie şi fugară, a obiectului sacru), Jean susţinea că toţi marii creatori fuseseră homosexuali: Platon, Da Vinci şi atâţia alţii... „Bine, dar Beethoven?”, întrebam noi pentru a-l sâcâi. „Beethoven? Sigur că da! Nu ştii ce mult îl iubea pe nepotul lui?” „Dar Bach”, continuam, siguri că-l vom pune în încurcătură. „Bach, dar, dragii mei, gândiţi-vă cum ar fi putut el compune acele partite sublime cu gândul la nişte rogojini!” Însă şi unul din noi, de la altă şcoală totuşi, era îndrăgostit mort de Mironi. Era Otokar, un băiat foarte serios, elev excelent şi studios, fervent ortodox, deşi venea dintr-o familie de cehi stabiliţi de mult în România. Cu el ne îmbătam adesea, ceea ce-i permitea băiatului bine pieptănat, adorat de o mamă grijulie, să-şi strige disperarea de-a nu fi luat în seamă. Mironi nici nu se uita la el, îl trata cu sarcasme, îl acuza de pedanterie: „Mittel-europaeisch”, spunea că nu are nimic „autentic” (era un cuvânt pe care-l foloseam des, o noţiune-cheie, luată de noi de la trăirişti). Culmea perversităţii a fost că, într-o noapte (rămâne secretul lor ce s-a petrecut cu adevărat, erau singuri), Mironi i-a dat voie lui Otokar să facă ceva, nu ştiu ce soi de îmbrăţişare. A fost o clipă unică, neurmată de nimic.
Şi Mical, şi Otokar au trăit. Cu sufletele bolnave. I-am reîntâlnit în cursul anilor şi deceniilor. Amândoi se căsătoriseră, aveau copii. Ea rămăsese subţire. El se îngrăşase şi manifesta o anumită euforie, suspectă de a ascunde mari amărăciuni. În mintea mea au rămas nemângâiaţi, Mironi fusese marea lor întâlnire cu dragostea. Un sentiment unic, irepetabil.
...Tănuşa, precum Nausicaa, ducea rufele la râu cu Colette şi Dorana. Transpusă în epoca noastră, ceremonia casnică însemna că citeau ca nişte fete cuminţi şi intelectuale ce erau. Cărţi grele citeau, Tolstoi şi Dostoievski, Rilke şi Valéry. Se mai jucau şi cu mingea, precum Nausicaa, cea din Odiseea. Nu aveau iubiţi; curtezani aveau. În ce o priveşte pe Tănuşa, ştiam că exista o explicaţie pentru faptul că stătea departe de ochii băieţilor: explicaţia se numea Mironi. Ea ştia că şi el ştia. şi totuşi, s-ar fi putut iubi: această îndepărtare întru sânge era atât de vădită! El era un zeu blond venit din Nord (aşa cum venise şi Apollon, divinitatea doriană care rămăsese cu obiceiul de a-şi petrece iernile printre cimerieni). Ea, cu ochii de măslină, cu talia subţiratică şi gravitatea unei Antigone pregătite să suporte cele mai mari orori, să covârşească pe cei vii cu conştiinţa crimei lor fără să scoată un singur strigăt, doar prin prezenţa ei de mic arbust ars pe coastele mării, nu semăna deloc cu fratele ei, eroul descins din mitologia germanică. Poate, vorbeam uneori cu Geamănul Matei, era şi el un copil înfiat, dar, spre deosebire de Tănuşa, nu din familie. Era, continuam să fantazăm, un copil de prinţ got, scăpat cine ştie cum din teroarea revoltei care năruise burgul Walhalla, născut de părinţi care nu l-ar fi putut creşte... şi unul, şi altul trăiau ca pe o cumplită nedreptate ne-dreptul de-a se uni. Ca pe o apăsare fără nume de rea, aceea de a-şi înfrâna dorinţele unul faţă de celălalt. De aici veneau încleştările maxilarelor lui Mironi, tristeţea liniştită şi nobilă a Tănuşei. Nu puteam spune în ce fel, dar asuprirea în care trăiam, larma cumplită din jur erau legate de povestea tragică a celor doi amanţi despărţiţi printr-o barieră de foc, ca Siegfried şi Brunehilde. Întâlnirea lor era expresia marii vânzoleli care cuprinsese lumea. Înainte, eram toţi în găoacea noastră. De aceea avea atâta dreptate Mitia să ne considere drept locuitorii unei cetăţi alexandrine recent cucerite de barbari. Neregula care intrase în vieţile noastre nu ar fi existat fără marele Krawall universal.
…Eu. Bordelurile fiind desfiinţate, ne treceam adresele unor femei care exercitau cu devotament, cu mari primejdii (Miliţia era, se spunea, necruţătoare), cea mai veche şi mai respectabilă meserie. Ultima adresă pe care o aflasem nu venise de la un prieten sau un coleg de şcoală; venise de la un nebun. Mă încrucişasem cu el într-o noapte: ieşisem din cârciumă, singur (nu-mi aminteam cum ajunsesem acolo), când am fost acostat de un tânăr deşirat cu nas enorm, neras, murdar – dar nu era beat, ca mine –, care vorbea incoerent, cu subton ameninţător. În haosul de cuvinte se strecură un nume, al lui: Ionuţ. şi apoi, nu ştiu cum, o adresă: a unei curve. Strada şi numărul mi se lipiră pe creier. Deveniră, în zilele următoare, obsesie. Femeia îşi practica meşteşugul în centrul oraşului, nu departe de Biserica Icoanei. Am făcut o descindere la locul cu pricina şi am găsit o fiinţă obosită, enorm de bătrână pentru mine (trebuie să fi avut patruzeci de ani). Avea dinţii galbeni, era grăbită. Mi-a propus să-mi facă ce-i făcuse lui Mironi baba din Obor, aceea cu gingii de gumilastic ...Pătrunsesem, cu „bomba mare oarbă de cercetătoare”, într-un spaţiu întunecat, în afara lumii, în caverna lui Platon. Dinţii femeii erau delicaţi, dar ar fi putut să se strângă oricând într-o strânsoare emasculatoare; n-o făcea, îi datoram recunoştiinţă. Am simţit plăceri uriaşe. În caverna platoniciană se năştea un vid, uşor aş fi putut să fiu aspirat cu totul dacă nu s-ar fi produs orgasmul. Am zburat în paradis, am cunoscut fericirea. Când m-am întors, eram nemaipomenit de vesel şi de puternic; ea tocmai scuipa produsul trudei ei maxilare în focul din şemineu (încă aprins, era o zi crudă de primăvară). Mi s-a părut că face explozie, flacăra devenea verde, cu reflexe trandafirii.
…Precum Otokar, mă îndrăgostisem şi eu de un băiat. De unul mai tânăr ca mine, Florian. Era şi el un blond, dar mai fragil ca Mironi, un tip de premiant, dar şi un intelectual rafinat care citea poezie, asculta muzică, la fel ca noi. Pentru nimic în lume nu aş fi acceptat să-i spun sentimentele mele... de altfel, despre ce era vorba? Nu aspiram să mă unesc cu el! Contactul fizic îmi apărea ca o oroare... totuşi, puteam să petrec după-amieze întregi la lacuri, privind cum se culca soarele îndărătul sălciilor de la Bordei, gândindu-mă la el. Încercam acea duioşie, acea frăgezire a inimii care este singura dovadă a înamorării. Este iubirea dinainte de iubire, aurora cu degete de roză a zilei fierbinţi a dragostei. Eram plin de dorinţa de a-i împărtăşi ştiinţa mea, gusturile mele, ca un pederast antic, de a-i da din preaplinul meu intelectual. Nu luam seama la faptul că diferenţa dintre noi doi nu era aşa de mare, că eu nu eram Socrate, şi nici el Alcibiade. Alteori, îl pândeam la ieşire, zăbovind în jurul liceului sau chiulind de la ultima oră. Îl însoţeam până acasă vorbind de una, de alta, mai ales despre poeţii pe care-i citeam, Barbu, Arghezi, Minulescu (mă prefăceam că-mi place acesta din urmă ca să-i fac plăcere lui). La urmă, în faţa casei, îi atingeam mâna cam uscată, poate că-l şi priveam nu ştiu cum.
Cu vremea, dulcea, preaplăcuta melancolie de a-mi simţi, pe malul lacului, între sălcii, inima fragedă ca un muşchiuleţ şi fruntea proaspătă plină de idealuri pedagogice începu să mă apese. I-am mărturisit lui Mitia sentimentul meu şi chiar am prilejuit o întâlnire în trei, pentru ca Marele Con să se poată convinge că nu confabulam, că iubitul meu exista. (Geamănul era la curent, ca şi Mironi; ei nu se pronunţau dacă era bine sau rău ce se petrecea cu mine.) După ce ne despărţirăm de Florian, Mitia reacţionă. „Cum”, spuse, „tu ai fi capabil să-l sodomizezi pe ăsta?” „Da”, am răspuns eu fără să şovăi, dar am simţit că fac pe grozavul. Eram la mii de ani lumină de aşa ceva. „Pentru că”, şi-a urmat Mitia gândul, „chestia asta e o chestie groaznică. Doare, e murdar...” Am tăcut... în tăcerea mea era multă încăpăţânare şi prea puţină jenă. Discuţia cu Mitia m-a cam destabilizat. Începeam să simt absurditatea situaţiei, să înţeleg că eram o victimă a iubirii de sine. Îmi iubeam prea mult sentimentele, le cultivam cu o grijă de grădinar. Mă înduioşam de propria înduioşare. La ce bun? Nu ştiam încă, e drept, că nu scapi niciodată de înamorare, că orice dragoste începe aşa, prin contemplarea deşartă a frumuseţii tale interioare. Aşa suntem făcuţi noi oamenii. Doream acum să ies din povestea asta şi nu ştiam cum. La urmă am inventat o stratagemă. Am reinventat literatura, s-ar putea spune, arta de-a te adresa cuiva făcându-te că vorbeşti pentru toţi: am scris o poveste. Despre un băiat de şaptesprezece ani care se îndrăgosteşte de unul mai mic. Despre frumoasele lui melancolii. Despre plimbările, discuţiile lor şi vagile lor strângeri de mână, două mâini uscate care se atingeau. Nu menţionam nimic care să semene discuţiei cu Mitia. Trebuia să găsesc şi un sfârşit povestirii mele. Am păşit în viitor, am făcut un loc anticipaţiei. Mi-am imaginat că îi propun iubitului meu o nouă întâlnire. Locul era la Muzeul Satului, pe treptele bisericii de lemn maramureşene. Acolo îi declaram dragostea mea. Când am isprăvit povestirea, i-am spus lui Florian că vreau să-i citesc ceva, scrisesem o „nuvelă”. Locul ideal pentru lectură era biserica de lemn. L-am convins să lipsească de la şcoală. Ne-am întâlnit într-o zi frumoasă de vară, în pridvorul liniştit al lăcaşului, şi i-am citit povestirea. Ultima frază era: „Ion îl convinsese pe Florian să lipsească în ziua aceea de la şcoală. Se întâlniră pe treptele bisericii de lemn şi Ion îi citi povestirea”. Textul se termina ex abrupto. În momentul acela, prezentul epic al lecturii coincidea cu prezentul real. Îi citeam despre o scenă care se petrecea pe treptele bisericii de lemn, chiar acolo unde ne găseam în clipa aceea. L-am privit drept în ochi pe Florian. Continuarea depindea de el. El spuse: „Te înţeleg, dar nu”. „Nu”, mai spuse o dată. În ce mă privea, eram uşurat. El nu trebuia să ştie asta.
În timpul peregrinărilor noastre, alcoolice sau „pure”, am jucat odată un joc. Încercam să ne închipuim ce vom deveni, fiecare dintre noi, peste treizeci de ani. Mitia se vedea un fel de cerşetor-profet, murind într-un şanţ. Eu mă închipuiam profesor universitar, un ins gras, celibatar înrăit, un erudit ros de toate viciile, împărţindu-mi viaţa între bibliotecă şi tripouri clandestine. O razie mă găsea în acel loc ilicit. Eram duşi cu toţii la secţie. Miliţienii descopereau că eram marele savant Ion. Eu constatam cu satisfacţie cât de jos ajunsesem. În ce-l priveşte pe Geamănul, se proiecta ca poet, om de litere, traducător al rafinaţilor poeţi elisabetani. Mironi spunea: „Eu nu voi trăi. În timpul acela îndepărtat eu văd noaptea. Moartea. De fapt, e aproape”.
După cum se înţelege, nu aveam planuri de „carieră”. Numai Otokar spunea că va fi cineva foarte bine, un soi de director general, de funcţionar înalt, internaţional. Restul eram o bandă de revoltaţi vicioşi.
Eram naivi fără să fim inocenţi. Eram vicioşi fără să fim ticăloşi. Eram citiţi fără să fim învăţaţi. Eram chiulangii fără să fim secături. Idealurile noastre erau înalte, dar, precum păsările pe deasupra unei bălţi, ne cufundam câteodată în abjecţie, ieşind cu aripile de tot murdărite.
Priveam la generaţiile dinaintea noastră. Cei imediat mai vârstnici erau şi mai loviţi decât noi: soldaţi a căror retragere fusese tăiată, prinşi într-o pungă de rezistenţă, fără sorţi de-a ieşi din ea, prizonieri. Undeva, de cealaltă parte a frontului, se întrevedea detaşamentul învingătorilor. Nu aveam de unde să ştim că şi ei, cel puţin unii dintre ei, care nu erau „cretini”, cum ne plăcea să-i numim, erau plini de îndoieli şi se temeau. Mai întâi de propriii lor tovarăşi. Apoi de duşmanul de clasă (au trebuit să treacă zeci de ani, să cadă întregul sistem, pentru ca noi să ne dăm seama că teama lor de duşmanul de clasă nu era chiar ipohondrie pură). Deocamdată, jucau cartea impertinenţei. Unul din tabăra noastră se dusese într-o redacţie de-a lor. Băiatul tradusese din Rimbaud. „Este un poet al Comunei din Paris”, încercase el marea cu degetul, sperând, fără să creadă, că va fi publicat. „E poezie decadentă, tovarăşe”, răspunsese redactorul, Veronica Porumbacu. „Bine”, replicase traducătorul, „dar este totuşi o măiestrie artistică mare în versurile lui («Măiestrie artisică»: expresie consacrată, o calitate, desigur, dar nu o scuză pentru «formalismul burghez»)”. „Ha, ha”, ricanase utecista, „păi formalişti ştim şi noi să fim. Dar nu vrem. Păi versuri d-astea putem face şi noi în redacţie, cu toptanul. Aşa, ca exerciţiu”. Culmea, spuneau aceste obrăznicii idioate, dar le şi era frică. De ai lor, mai întâi; apoi de „americani”. Chiar şi Dan Goldstein, cavalerul alb al marxismului teoretic, ar fi putut fi plin de dubii. Oare faptul că se refugia în cărţi şi citate din Lenin nu era un semn că nu se simţea prea sigur pe el? Dar nu eram destul de deştepţi să ghicim teama lor, aveam destul de-a face cu a noastră.
Eram prizonieri, cu toţii. Chiar şi gardienii unei închisori sunt prizonieri. Ei au libertatea limitată de-a se întoarce acasă după ce se isprăveşte tura de serviciu; însă a doua zi se întorc la penitenciar. Nu sunt bătuţi, mănâncă mai bine. Dar şi ei au un lanţ, virtual, de picior. Temniţa propriu-zisă are un orizont, al liberării. Temniţa mare în care evoluam noi nu comporta un termen. Era pe viaţă. Fie că îi opuneai o negaţie, fie că te sileai să o iubeşti, erai al ei pentru totdeauna. Lumea exterioară, de unde ne soseau veşti, era despărţită de noi printr-un zid de netrecut. Era un contrast dureros între timp şi spaţiu. În timp, lumea de dincolo de graniţă era lumea culturii noastre, cu care comunicam perpetuu, dar numai prin cărţi. În spaţiu, era inaccesibilă. Nu ne închipuiam că am putea ajunge acolo. Acolo, în cetăţile luminate, în pieţele cu catedrale, în muzeele unde fusese aşezată, în repaos, frumuseţea lumii. Era defectul grav al închipuirii noastre, sentimentul că limita era de netrecut. Era mărturia pasivităţii ce ne cuprinsese nu numai pe noi. Tot atât de grav ca şi iluzia că „orânduirea socialistă” era acolo pentru eternitate.
Un băiat ceva mai mare decât noi se antrenase la înot ani în şir. Apoi se dusese pe malul Dunării, undeva pe lângă Porţile de Fier; trecu Dunărea. Grănicerii români simţiseră ceva, deschiseseră focul... în van, tânărul îndrăzneţ înotase printre rafale, trecuse în Iugoslavia şi, de acolo, după lagărul obligatoriu, în Franţa. Dar dacă nu aveai tăria şi structura eroului, rămâneai în ţară.
…Casa din Mureşanu rămânea ungherul fermecat al temniţei, locul unde mă întorceam din cămările păcatului. Locul unde revolta individualistă „Noi suntem noi şi nimeni alţii” răsuna cam ridicol. Locul, de o stranie castitate (oare nu era cam rece, cam depărtat?), pe care trebuia să-l respecţi totuşi, deşi, precum unii gnostici, preamăream, dar în secret, virtuţile viciului. În această casă îi regăseam pe părinţii mei, pe sora mea Măriuca, o intimitate, o încredere mare unii într-alţii, sentimentul că aici nu ni se poate întâmpla nimic rău, atâta timp cât zidurile fortăreţei nu vor fi dărâmate.
Am înţeles că T. era îngrijorat de comportarea mea abia într-o seară, când, după obiceiul cunoscut, am rămas singuri pe canapeaua verde. Fără legătură cu ceea ce tocmai vorbeam, mi-a spus: „Idealul meu, toată viaţa, a fost acela de-a servi. Să faci bine celorlalţi, cum poţi. În ce mă priveşte, îl pot face, binele, împărtăşind cât mai limpede, mai inteligibil, ceea ce ştiu. Originalitatea nu mă interesează. Lucrul important este să transmiţi ştiinţa ta. Restul e deşertăciune”. Eu tăceam, îmbufnat. „Sunt interesante experienţele tale, dar mi se pare că te risipeşti. Caută să te gândeşti că va trebui în primul rând să serveşti pe cei din jurul tău. Pregăteşte-te pentru asta”. „Eu nu cred”, am răspuns, „că trebuie să serveşti. Numai servitorii servesc”, am adăugat cu obrăznicie. „Eu cred că cea mai importantă misiune a omului este originalitatea. Numai originalii, creatorii, rămân în amintirea oamenilor.” „Asta este numai vanitate”, mi-a răspuns. Vocea lui, care rămăsese calmă un timp, trăda acum o nuanţă de nervozitate. „ştii că atunci, în 1947, era cât pe-aci să nu ne mai întoarcem din străinătate. Dacă m-am întors, a fost în primul rând ca să-mi urmez misiunea. Care nu poate fi decât aceea de profesor în ţara asta. Restul ar fi fost vanitate.”
Nu am mai obiectat, dar mi-am păstrat tonul rece, jignit. Îmi aminteam de discuţiile nesfârşite dintre ei, părinţii mei: dacă au făcut sau nu bine să se întoarcă atunci, în 1947. Dacă nu ar fi trebuit să se elibereze de teamă. Teama de exil, de existenţa anonimă şi meschină a exilului. Acum, aici, un singur sentiment domina: frica. Arestarea se putea produce oricând. Ce bine ar fi fost dacă ne-am fi găsit acolo, în lumea libertăţii! Viaţa devine infernală când mintea, conversaţiile se fixează asupra ocaziilor pierdute. Asupra unei mari ocazii pierdute. I-am auzit de atâtea ori, dedaţi exerciţiului deşert de a-şi închipui ce ar fi fost, dacă ar fi fost să fie. Acum mi se servea lecţia „servirii”. Dar dacă ceea ce el numea „a servi” nu era altceva decât „vanitate”, exact ce îmi reproşa el mie? Exilul este obscuritate, umilinţă... Aici era celebru, adorat... Plătea prin frică, asta era sigur... dar nu este amorul-propriu sentimentul cel mai puternic, căruia i se subordonează toate celelalte?
Muzica... muzica mă ajuta acum să înţeleg, să rezolv dilema. Două melodii se suprapun. Este una cauza celeilalte? Tot aşa, amorul-propriu şi conştiinţa datoriei se suprapun. Instrumentele preiau în alternanţă cele două melodii. Una se aude mai tare, cealaltă trece în planul doi... apoi forţa lor relativă se schimbă.
T. exercita în acei ani asupra oamenilor mai tineri un ascendent extraordinar, care nu venea numai din puterea lui intelectuală, ci şi dintr-un farmec greu de descris. Jurnalul lui N. Balotă Caietul albastru este cel mai bun martor al acestei simpatii care se asocia cu percepţia fragilităţii lui T. şi cred că, de fapt, nu poţi iubi decât ce este delicat şi pieritor, sensibil pieritor. Restul este respect, teamă, orbire.
Balotă vine la Bucureşti în octombrie 1954 şi părăseşte oraşul, arestat, în trenul ce-l ducea spre Cluj, în primele zile ale lui ianuarie 1956. Un sejur de cincisprezece luni al unui om tânăr – deja un bărbat în plină putere –, plin de viaţă, al unui ins extrem de dotat intelectual, de o mare cultură. Un cosmopolit prin origini, un adevărat european ardelean, un greco-catolic credincios, raliat Bisericii romane, acum când uniţii erau trimişi în catacombe. Un complotist pentru libertate, alipindu-se unui grup de rezistenţă împotriva regimului, până la urmă trădat de unul dintre ai lor. Este autorul Caietului albastru, al unui jurnal care conţine cea mai pătrunzătoare descriere a oraşului căzut în sclavie, însă unde o întreagă societate intelectuală îşi duce existenţa. Libertatea interioară nu s-a alienat cu totul, iar poliţia secretă nu a instalat încă un denunţător şi un autodenunţător în fiecare creier. Primejdia e mare, dar mintea e încă liberă.
Libertatea interioară: discuţiile mele şi ale Geamănului cu Mironi pe această temă erau dese şi aprinse. În Mironi era o mânie, o furie chiar, care îşi căuta ieşirea, prin explozie. Era un provocator înnăscut. Într-o noapte fusese reţinut la Miliţie, pentru tulburarea liniştii nocturne. Ofiţerul l-a întrebat ce profesie avea. A răspuns: „şomer”. Interogatorul era furios: „Nu există şomeri în Republica Populară Română”, i-a strigat miliţianul (conform canonului, şomajul era posibil doar în capitalism). „Şomer”, a repetat Mironi cu încăpăţânare. Tipul turba de furie, dar i-a dat drumul. Eu, cred, eram un terapeut înnăscut (lucrul ăsta n-a fost străin de alegerea, ulterioară, de către mine a medicinei ca profesie). Voiam să-l vindec pe Mironi de o boală care avea să-l distrugă, să confirme prezicerea şi presimţirea lui că nu va trăi. „Rezistenţa nu poate fi decât interioară”, îi spuneam. „Desigur, nu trebuie să păcătuieşti prin oportunism. Trebuie să rămâi demn. Respectuos faţă de tine: un anumit fel de a-ţi fi credincios. Păstrează ascunse în profunzimile fiinţei tale valorile cele mai scumpe, nu le lăsa să se degradeze.” Nu cunoşteam pe atunci practica înţelepţilor zoroastrieni din Persia. Fiind constrânşi să se convertească la Islam, practicau în secret dacă nu religia, atunci cel puţin convingerile străbunilor lor, cu o anumită voluptate a tainei. „Ketman” se numeşte această formă de rezervă mintală relatată de Gobineau. Fără să ştiu, practicam ketmanul, precum burghezul gentilom proza. Bineînţeles, acest ketman presupunea o etică strictă a abţinerii, de pildă, de la marile liturghii ale lichelismului. Un mers pe o creastă ascuţită!
Balotă voise un moment să se facă preot, după ce trecuse prin seminarul de la Blaj. Cred că i s-au împotrivit pulsiunile puternice, o sexualitate vie. Era omul unei înalte culturi, dar şi al unui angajament patetic pentru libertate, care-l vor duce la „uneltiri” contra regimului. şi-a petrecut ultimul an înainte de închisoare la Bucureşti. Caietul albastru este povestirea acestui an, trăit într-un soi de exaltare spirituală şi bărbătească. Sociabilitatea lui este mare, cunoaşte pe toţi oamenii interesanţi din Bucureşti, pe T. îl caută la Universitate şi îl însoţeşte în lungi întoarceri acasă, pe jos. Am povestit impresiile lui despre casa din Mureşanu. În 29 noiembrie 1954, notează: „Îl petreceam, mai zilele trecute, pe Tudor Vianu spre casă. L-am aşteptat la Universitate şi, la îndemnul lui («dacă nu ţi-e prea frig, n-ai vrea s-o luăm pe jos?»), am făcut o lungă şi delectabilă plimbare printr-un Bucureşti posomorât şi rebegit”.
„Delectabilă datorită lui. Deşi îl întâlneam abia a doua oară, îmi părea că-l cunosc de totdeauna. Desigur, virtuţile lui cele mai evidente joacă un rol esenţial în aceasta. Virtuţi din sfera aparent superficială a politeţii: calma civilitate a omului de bună învoire, care respectă vechi convenţii cu atât mai preţioase cu cât sunt mai delăsate într-o lume pe cale de grabnică sălbăticire; amenitatea celui care a fost, desigur, nu o dată rănit şi de aceea cunoaşte preţul cuvântului amabil, consolator, vindecător; afabilitatea celui care ştie să asculte cu interes şi de o manieră graţioasă pe interlocutorul său; gentileţea prevenitoare, curtoazia celui bine crescut, urbanitatea celui ce are «l’usage du monde», şi tactul, şi respectul celuilalt, şi discreţia, şi distincţia, şi... Chiar dacă o înaltă conştiinţă a sinelui şi o mândrie oarecum naturală, ca şi o alură oarecum grandioasă pe care şi-a făurit-o îl fac să pară ostentativ dominator, chiar dacă afectează prezumţiozitatea şi priveşte lumea de sus, morga lui este lipsită de aroganţă, amorul său propriu nu este identic cu vanitatea. Ar putea să fie un admirabil rector magnificus, plin de o seniorială demnitate, ba chiar şi – în altă epocă şi alt loc – un doge întrupând plin de superbie grandoarea Veneţiei.”
Dar aici şi acum, continuă Balotă, „nu este decât un biet profesor obligat de o programă analitică, alcătuită de nişte semidocţi... să vorbească doar o oră despre Eseurile lui Montaigne şi să-l lichideze într-altă oră pe Shakespeare...”
„L-am simţit, în timp ce înaintam pe bulevard, cum se animă, cum se încălzeşte, cum îi piere rigiditatea obosit-morocănoasă de la început. Ne-am pierdut cu voluptate într-o mare de nume, de opere, de aluzii la un univers din care cred că se simte exilat.…” În drum, îl întâlnesc pe un cunoscut comun, pe Ion Chinezu. Toţi trei îl cunosc pe Lucian Blaga, care, în acelaşi timp, macină şi el exilul intern, la Cluj. şi, notează Balotă, „îl vedeam pe poetul Câinelui din Pompei urcând singur, timorat, amărât, strada Andrei Mureşanu, în sinistra seară de noiembrie clujană, cum ne vedeam noi trei acolo, într-o stradă cu acelaşi nume din Bucureşti, sub un copac desfrunzit, nu mai puţin întunecaţi, imagini ale dezolării”.
Întâlnirile, lungile plimbări prin cartierele altădată frumoase ale capitalei, acum atinse de decadenţă, continuă. „Când i-am vorbit lui Vianu, acum câteva zile, despre libertate (în legătură cu libertatea creaţiei artistice...), am surprins privirea sa furtivă aruncată în jur. În zadar: însăşi pronunţarea cuvântului «libertate» presupune un mărunt gest de libertate şi, ca atare, este primejdioasă.”
„Cu Vianu încep să am o relaţie plină de ambiguitate”, mai notează Balotă, „avem foarte multe referinţe comune, ceea ce ne apropie, îl văd că ar dori deseori să-mi dea dreptate; chiar şi atunci când îşi exprimă dezacordul în faţa mea simt că – în parte cel puţin –, nemărturisit poate nici sieşi, e de partea mea. şi trage consecinţele acestei poziţii. Dar există între noi o falie, şi aceasta străbate toate straturile – metafizice, morale, politice... –, chiar cele ce ne sunt comune. E necredincios, sau cel puţin vrea să apară ca atare. şi trag consecinţele acestei poziţii. Lipsa oricărei apetenţe pentru Sacru, mai mult decât excesiva sa prudenţă, îl face incapabil de sacrificiu. Păcat, îmi face uneori impresia că omul ăsta s-a scopit pe sine.”
Întregul Caiet albastru al lui Balotă, jurnalul acelor paisprezece luni în timpul cărora merge triumfător spre sacrificiu, citind, iubind, conversând cu oamenii cei mai remarcabili ai vremii lui şi ai oraşului aceluia, al nostru, care se lăsa greu să moară, este plin de un elan extraordinar al dăruirii de sine, al întâmpinării lui Hristos. Sacrificiul omului tânăr este mult mai impresionant şi mai efectiv decât al vârstnicului. Nu degeaba s-a presupus că balada Mioriţei este de fapt un bocet pentru un bărbat mort tânăr. Resemnarea presupusă a ciobanului moldovean este un sacrificiu, un mod de-a dezvălui lumii infamia celor ce o stăpânesc. De aceea moartea lui trebuie celebrată prin nunta cosmică. Spre deosebire de sacrificiul terorist al kamikazeului, japonez, musulman, care aduce cu el moartea unor victime nevinovate, sacrificiul creştin caută doar să forţeze recunoaşterea superiorităţii etice a martirului. Cât de teribilă apăruse acea enclavă „musulmană” în cultura noastră, care fusese „moartea legionară”, o moarte care, e drept, presupunea sacrificiul suprem, dar, odată cu moartea martirului, făcea şi din adversar o victimă! Anihilând astfel forţa exemplară a jertfei! Balotă, împreună cu verii lui, Boilă, nu cădeau într-o asemenea capcană. Ei înaintau spre pierderea libertăţii şi, poate, a vieţii, oferindu-se jertfei, în cea mai bună tradiţie martirologică. În elanul lui tineresc, Balotă devine rigorist, consideră prudenţa lui T., pe care-l respectă totuşi, îl iubeşte, simţind între ei o adevărată afinitate, ca pe o autocastrare.
Şi nu era adevărat? În momentul în care Tudor, cel din Caietul albastru, se întorcea pe jos de la Universitate însoţit de tânărul său prieten sau când luau împreună măsura parfumului de tei de pe şoseaua Jianu constatând rapida decădere a cartierelor şic, care era viaţa lui religioasă? Un răspuns la această întrebare nu aveam să primesc decât mai târziu, zece ani mai târziu, atunci când maestrul şi tatăl meu se afla în pragul morţii. „Toată viaţa”, mi-a spus el, spontan (în aceeaşi voită ruptură cu conversaţia curentă, de parcă ar fi vrut astfel să pună mai bine în evidenţă însemnătatea mărturisirii, nepricinuită de nici o ocazie particulară), „toată viaţa”, spunea, „m-am rugat în singurătate, în secret. În secret făceam cruci mari” (a pronunţat un cuvânt rar, probabil de el inventat, „crucioaie”, semne ale Crucii, închinări pornind de deasupra creştetului şi atingând pământul cu cele trei degete unite, cu înclinări ca la mătănii; apoi la dreapta şi la stânga umerilor, dar departe de trup, singurul chip de-a face semnul pentru a restitui imensitatea Crucii faţă de micul trup răstignit). Era o practică absolut secretă de care nimeni nu trebuia să ia cunoştinţă, numai fiul său, cu puţin înaintea morţii tatălui, spre a o face cunoscută unui îndepărtat viitor. Asculta ceea ce cerea Iisus: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.
Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“ (Matei, 6, 5-6). Ocultare multiplă: a omului faţă de oameni, pentru a nu da pretext de manifestare ipocriziei, dar şi pentru a avea cu Dumnezeu un dialog în care El şi Omul se pronunţă simetric. După cum El se manifestă pe ascuns, şi cel ce I se adresează trebuie să o facă printr-o discreţie aidoma vocii tăcute şi atotputernice a Creatorului, a cărui fire este ascunsă şi a cărui privire scrutătoare asupra omului rămâne şi ea secretă.
De altminteri, această practică secretă (care mă izbise de când eram copil – de pildă, discreţia asupra bolilor ce-i puseseră viaţa în primejdie, asupra morţii angelicului Angeli şi, nu în ultimul rând, asupra originilor noastre evreieşti, care nu excludeau, ba, dimpotrivă, prin venerarea unui Iisus evreu, sporeau pietatea), această practică secretă, spun, era o trăsătură profundă, cea mai profundă poate, a caracterului lui Tudor, fixată de el într-un poem de maturitate: „Hombre Secreto”, „Om Tainic”, pe care nu înceta să mi-l recitească:
Te ’neacă plânsul: pune-ţi mască
şi iadul dacă gurile îţi cască
Aruncă simulacrul şi porneşte
Pe culmea de lumină, vultureşte.
Doar masca mea o veţi avea, duşmani,
În tot acest amar de ani
S-a întocmit puterea măştii mele
Ascunsă-n sine, trainică la rele.
Suspinul meu de om şi de părinte
Nu are preţ de bani, nici de cuvinte
Nu-l cumpără vecia-ntreagă
N-o să-l dezlege, n-o să-l înţeleagă.
Ah, de-aş avea un singur frate
Cu faţa goală m-aş abate
În praful drumului şi în neştire
Aş plânge de durere şi iubire.
A trebuit să moară T., să treacă multă vreme pentru ca eu să dobândesc luciditatea, să am îndrăzneala să mă apropii de „Hombre Secreto” (cu toate că nici azi nu mi-a dezvăluit toate misterele). Această mască, o exuvie lăsată „duşmanilor” cu vădita intenţie de a le crea iluzia că au pus mâna pe el, este mai mult decât un „simulacru”, de vreme ce se „ascunde în sine”, rezistă acţiunii corozive a răului. Este ea însăşi un „sine” şi, prin asta, o operă de artă, după cum anumite măşti mortuare surprind eternitatea, involuntar (de vreme ce au fost mulate spre a fixa secunda, atunci când viaţa se opreşte), dar tocmai această pretenţie, modestă, a permis încremenirea în arhetip, în tot ce are insul mai durabil, în permanenţa pe care viaţa, cu neîncetata ei mobilitate, nu a îngăduit-o... încremenirea, cine ştie, în eternitate... Este ca şi cum masca însăşi ar avea mai multe straturi, unul superficial, vizibil „duşmanilor”, adică celor ce se apropie de tine doar prin indiferenţă sau ură; celălalt, „închis în sine, trainic...”, accesibil inteligenţelor şi afectelor prietene. Acesta e stratul la care ajunge Balotă. Unde vede prudenţa extremă care-l ofensează pe interlocutor; spaima chiar, în acele vremuri de groază; marea deschidere intelectuală, ca o largă suprafaţă oferită lumii. Îndărătul ei se găseşte neantul. Ceea ce a existat a fost răpit, dus „vultureşte” pe o „culme de lumină”. şi ce este răpit, separat de sine, adăpostit în depozitul sacru, inaccesibil, al muntelui de lumină? Nimic altceva decât „suspinul de om şi de părinte”. Partea de suferinţă. „De om şi de părinte.” Nu încape îndoială, nu e suferinţa narcisic aplecată asupra sa, ci Grija, Sorge, în sens goethean, asupra mersului lumii, asupra primejdiilor ce-i pândesc descendenţa în acel noiembrie care pare că se eternizează!
Şi ruperea în două, partea de simulacru lăsată vulgului, ca şi partea de suspin răpită în empireu (ca Zeus-vultur răpind pe Ganymede – în datele acestei viziuni, nimic altceva decât partea cea mai suferindă şi mai sensibilă a eului propriu), această rupere ar fi putut fi împiedicată dacă strigătul lui ar putea fi auzit, aici. Dacă ar exista măcar un singur frate. Nu puteam să nu mă gândesc la Alecu, la plânsul îngrozitor, la urletul dezarticulat pe care i-l provocase moartea acestuia. Poate că moartea lui Alecu, pe lângă suferinţa pierderii unei fiinţe reale iubite, îi produsese şi o conştientizare: aici, pe pământ, nu mai există fraţi.
…Fusese dat afară, pur şi simplu: dat afară din Universitate (incidentul avusese loc înainte de plimbările din acel etern noiembrie evocate de Balotă).
I se spusese că se va găsi o soluţie pentru el, la Institutul de Istorie Literară. şi apoi, partidul, tot aşa cum îl scosese din învăţământ, hotărâse să-l reprimească. Dându-mi vestea cea bună, că lucrurile se „aranjaseră”, o făcea pe un ton trist, împovărat, ca şi cum ar fi anunţat o nenorocire. A adăugat: „Dacă nu aţi fi fost voi” (prin „voi” înţelegea „voi copiii”), „nu aş fi acceptat această umilinţă”. Aveam să trăiesc cu vinovăţia de a-l fi constrâns, prin existenţa noastră, la o concesie dureroasă? Oricum, era într-o lume fără fraţi. Într-o lume căreia nu-i puteai lăsa decât masca ta, trainică la rele, cu diferite straturi de opacitate. O, dac-ar fi avut un singur frate!
Şi apoi, după mulţi ani (ani care ies din cadrul acestei povestiri), gândind la „Hombre Secreto”, am avut o nouă revelaţie. Acel frate pe care-l întâlneşti pe un drum prăfos, acea întâlnire care te aruncă la pământ şi te face să plângi în acelaşi timp de durere (de remuşcare pentru că l-ai lovit, l-ai rănit) şi de iubire (pentru că ai recunoscut în el un frate autentic şi eşti fericit, neţărmurit de fericit) mi-au amintit deodată ceva: drumul Damascului! Întâlnirea Sfântului Pavel cu Cel Înviat. Numai el te poate face să plângi de durere şi iubire, tăvălit în ţărână, chinuit de viziunea beatifică şi de vinovăţie. Fără îndoială, moartea lui Alecu îl pregătise să înţeleagă ce înseamnă să ai un frate şi apoi să-l pierzi. Acest frate absent, dar definitiv, putea fi Iisus Hristos.
Dar Dumnezeul-frate tăcea. Se ascundea.
O scrisoare din Câmpulung, datată 28 septembrie 1953:
„Mult stimate domnule profesor”, scrie C. Noica, „de la primirea rândurilor dvs. au trecut câteva bune săptămâni. Când mă întorc spre ele, regăsesc emoţia şi bucuria ce mi-au pricinuit de-a vedea că nu aţi sfârşit, pe plan cărturăresc, ca şi pe plan uman, cu mine. ştiu bine, domnule profesor, amărăciunea ce v-am pricinuit. Am fost conştient încă de atunci că trebuie să plătesc un preţ greu pentru gestul meu, şi fiţi sigur că riscul de-a mâhni fiinţe ca dvs. m-a făcut să şovăi. Cum am putut înfrânge totuşi o asemenea reţinere, vă voi spune poate cândva. Acum daţi-mi voie să vă întreb dacă v-a căzut sub ochi pagina lui Goethe despre «pietra fungaja» – o piatră care nu e propriu-zis un mineral, ci, sugerează Goethe, o plantă care n-a putut face altfel decât să preia în creşterea ei o piatră întâlnită în cale – şi să vă spun că aşa au stat lucrurile şi cu mine. Să înlătur acel fenomen nu puteam: era prea rezistent. Să-l ocolesc, iarăşi nu puteam: m-aş fi îndepărtat prea mult de rădăcinile fiinţei mele. A trebuit, ca alţi câţiva (mă gândesc la Cioran), să-l preiau în creşterea mea şi să-mi apar mie însumi straniu, în consecinţă.
Mi-ar fi simplu să spun astăzi, în lumina a tot ce a urmat: tuturor li s-a întâmplat la fel: toţi poartă cu ei o piatră, o abatere şi, astfel, o vină. Dar renunţ de la început la o asemenea acoperire. Prefer să rămân descoperit şi să-mi spun că trebuia să se întâmple aşa, cu tot preţul greu pe care l-am plătit; că mi-era mai uşor şi nespus mai avantajos – o ştiam bine de la început – să nu fac aşa, dar că atunci poate n-aş mai fi sfârşit în «atopia» aceasta faţă de societate şi n-aş fi rămas atât de exclusiv devotat culturii. Sunt încredinţat că ordinea culturii, ordinea devenirii întru fiinţă a acesteia, este alta decât a gata-făcuturilor lumii. Am făcut ce mi-era dat ca să le ocolesc. Iar dacă vă regăsesc azi cu acelaşi interes – şi cu un interes deschis, care să poarte deopotrivă asupra a ce aţi făcut, ca şi asupra a ce veţi face de acum înainte – este pentru că într-un ceas al vieţii am cutezat să vă dezmint şi să vă mâhnesc.
Toate acestea v-ar fi fost spuse direct, cu un plus de justificare şi căldură, dacă aş fi avut norocul să vă pot revedea curând. Acum mi-e cu neputinţă. Aş fi fost în acelaşi timp adânc interesat să-mi spuneţi ce era de spus despre Anti-Goethe (din care vă rog să nu lăsaţi necitit măcar capitolul VII). Îmi rămâne să aştept un alt prilej, care totuşi s-ar putea să nu fie prea îndepărtat. Vă doresc din toată inima spor în creaţia dvs. şi vă mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa ce arătaţi faţă de a mea. Acum mă îndrept spre cercetări de logică, unde m-aş putea simţi iarăşi îndepărtat de dvs. Dacă exemplul şi adânca dvs. conştiinţă de cultură nu m-ar domina şi instrui mai departe.
În nădejdea că voi fi cândva demn cu adevărat de ele, vă trimit gândurile mele respectuoase şi adânc devotate,
C. Noica“
„Amărăciunea” pe care i-o pricinuise profesorului său nu putea fi decât una singură: Noica participase la mişcarea legionară. Noica nu era vindecat de legionarism în momentul când scria această scrisoare. Este spre onoarea lui că refuză, în acel moment extrem de primejdios, să se dezică de ceea ce crede. Într-adevăr, în creşterea lui organică a întâlnit o „piatră”. Încorporând-o, trebuie să înainteze cu ea, oricare ar fi riscurile asumate. „Piatra” este o metaforă folosită de legionari pentru a desemna apartenenţa lor la o ideologie a Pământului, ceva greu, care-i trage în jos. În „Tindă”, un poem dedicat bisericii din Jupâneşti şi lui Radu Gyr, Ion Barbu scrie:
„...Picioare de capră Satana
Apasă-n platan spre-a mă pierde.
Grea, însă, ca zaua şi stana,
Va trage cămaşa mea verde.”
Această „stană” este cea la care Noica face aluzie. El se scuză, dar nu pentru crezul său politic, ci pentru faptul de a-l fi supărat pe profesorul său. Regretele sale sunt limitate, jignirea pe care i-o fi adus-o celui pe care pare să-l venereze a afectat raporturile lor individuale. Din acest crez crud, care nu vrea să retracteze, rezultă totuşi sincera dorinţă a împăcării. Noica parcă ar spune: „Dacă mă ierţi fără să-mi mai reproşezi nimic, vom putea fi prieteni”. Desigur, nu ne putem abţine să nu luăm în considerare tentativa de seducţie. Filosoful, exilat la Câmpulung, a scris Anti-Goethe şi doreşte să fie luat în seamă, citit. (Nu ne putem imagina că spera să fie şi publicat, atunci.) În tonul lui Noica intră şi o anumită captatio benvolentiae. Tonul scrisorii e cu atât mai semnificativ cu cât concesiile de fond sunt minime, nule, aş putea spune. Noica explică, nu se scuză, nu i se pare necesar s-o facă. În schimb, îi pare rău că a jignit omul „Într-un ceas al vieţii am cutezat să vă mint şi să vă mâhnesc”, scrie el. Acelaşi menajament pentru cineva deosebit de fragil, asemenea unui obiect preţios. Un amestec de respect şi tandreţe. Din partea unui mare „imoralist”. Cât despre menţiunea unei „minciuni” nu ştim şi nu vom şti despre ce era vorba, dar din context se poate deduce că „minciuna” era legată tot de împrejurările din 1940.
Dragostea pe care o provoacă T., izvorând totodată dintr-un respect înduioşat şi din perceperea unei fragilităţi amestecate cu o neînfrântă forţă intelectuală, se regăseşte la toţi discipolii, chiar şi la cei ce se apropie de el vremelnic, ca N. Balotă. Unul constant este Ion Frunzetti, ale cărui sentimente se vădesc în următoarea scrisoare, trimisă de la Timişoara, în 27 august 1950, unde se găsea într-un exil ce avea să se dovedească temporar:
„…şi-acum, nel mezzo del camin, când ştiu că s-ar putea să plec, nu se ştie când, nu se ştie unde (nici dacă...), mi-e bine să ştiu că totuşi am iubit. Că s-a produs, întrucâtva, fenomenul vaselor comunicante. Că n-am fost cu totul şi cu totul izolat în Sahara asta a existenţelor cotidiene, care se macină la diferenţele continentale excesive de climat... Că de 15 ani încoace am fost tot atât Tudor Vianu cât am fost Ion Frunzetti. şi că e mai bine că simt, odată, că regretaţi că am plecat decât să bănui în d-voastră regretul de a vă fi rămas în preajmă. Când ţi-a fost dată karma să te naşti fiul duşmanului tău – ca să-l înţelegi şi să-l ierţi –, e cald şi bine într-o existenţă ca a mea să fi descoperit cine ţi-e părinte.
…E o recompensă pentru faptul de-a mă fi născut în România în vremea primului război mondial, una în plus, descoperirea mea de aici de la Timişoara: sunt fiul dumneavoastră, vreţi-nu-vreţi. şi fiindcă, după cum se ştie, fiii moştenesc păcatele părinţilor, parşiv fiind şi pehlivan à mes heures, nu mă pot opri să zâmbesc la gândul că vă voi putea de-aici încolo opune, la imputările de viitor asupra inconstanţei mele sentimentale şi presupusei mele imoralităţi (reproşuri pe care vă place să mi le adresaţi uneori, fără totală dreptate), vă voi putea opune exemplul dvs. personal: aveţi doar un copil, de nu din flori, din frunzeţi.
E cineva vinovat de hereditatea sa?
…Ion
…P.S. Transmiteţi, vă rog, doamnei, omagiile bastardului d-voastră şi multe sărutări fraţilor mai norocoşi, Duta şi Ionel“.
Frunzetti, un tip nervos cu un tic tensionat, sucindu-şi gâtul ca spre a îndrepta un guler imaginar, talentat în orice întreprindea (dar, la ora aceea, mai ales admirabil traducător al Iluminărilor lui Rimbaud), cultivând credinţa în metempsihoză şi ştiinţele oculte, mai cu seamă astrologia, îl urmase pe T. neîncetat. Tânăr asistent în 1944, plecase cu el la Belgrad, când T. fusese ambasador, în 1946-1947, ca secretar de ambasadă, apoi îi fusese din nou asistent. Iar acum se pregătea să plece din Bucureşti, sperând să fie numit la Timişoara, unde copilărise. Era fiul unui colonel de jandarmi şi povestea o relaţie mizerabilă cu tatăl său biologic, de unde căutarea unui alt părinte, electiv. Ce patetică este această căutare, simetrică cu aceea din „Hombre Secreto”! Mereu căutăm fraţi, părinţi, pe drumul Damascului, în a cărui pulbere ne prăbuşim, plângând „de durere şi iubire”. Pentru el fusese un drum de 15 ani, din vremea liceului timişorean. În scrisoarea citată o spune fără înconjur, ceva mai sus: „…Ana-Maria n-a existat, cum n-au existat nici Elena, Stela, Liliana, Dana, Sanda, Monica, sau Mia, sau Any, sau Milica, sau câte altele. Nu despre ea, nu despre ele mi-a vorbit în 1950 Timişoara. Ci despre emoţia şi aşteptările de îndrăgostit, în fiecare lună, a numerelor din Revista Fundaţiilor, în care depistam sinoptic, celeriter, buchiile 10 de toate, dispuse câte cinci, într-o simetrie care-i seamănă, numele marelui guru al tinereţii mele; despre amor intellectualis magistri...” O adopţiune progresivă, mergând până la identificare.