Cotrocenii au un fel de-a fi deosebit de Parcul Filipescu, cartierul unde am copilărit. În timp ce triunghiul dintre şoseaua Aviatorilor, Iancu de Hunedoara (fostă Bonaparte) şi Calea Dorobanţi este clădit mai ales de marea burghezie triumfătoare ieşită din revoluţia socială care a urmat primului război mondial („fin de l’ancien régime”, nota Mateiu I. Caragiale în Agendele sale), cu vile elegante, mai mult decât confortabile şi vaste – adevărate hôtels particuliers –, pe străzi largi care amintesc surprinzător de anumite cartiere berlineze sau müncheneze, Cotrocenii, ansamblu plăcut, întorcând spatele arhaismului şi mizerabilismului cartierelor centrale ale mai vechiului Bucureşti, emană o atmosferă burgheză, mai puţin bătătoare la ochi decât ansamblul ultraelegant din nord, marcat pe veci de miliardarii Malaxa şi Auschnitt, de regele Carol al II-lea, prin madame Lupescu, de prinţul Nicolae. În timpul războiului, în 1944, Parcul Filipescu fusese bombardat, dar îşi păstrase identitatea luxoasă şi parvenită (unele străzi mai mărginaşe ale aceluiaşi cartier, precum cea pe care locuiam, se sustrăgeau acestui gust, cam prea bătător la ochi). Acum, sub comunism, se instalaseră acolo membrii noii clase. „Nomenclatura” îmbrăcase hainele celor pe care îi despuiase. Cotrocenii îşi păstraseră mai lesne locuitorii: profesori, doctori, câţiva artişti. Totuşi, cartierul suferise o modernizare; de pildă, mica biserică Sf. Elefterie Vechi, fermecătorul lăcaş de ctitorie cupeţească din secolul al XVIII-lea având în tindă o frescă a iadului menită să disuadeze de la preacurvie cucoanele din cartier (un diavol luând o femeie cu sâni voluptuoşi), se găsea pe o insuliţă prinsă între meandrele râului; după rectificarea cursului Dâmboviţei, sub Carol I, strada Elefterie devenise o arteră dreaptă, cu vilişoare de o parte şi de alta. Biserica era – şi este încă – plăcut aşezată într-un scuar din mijlocul arterei, pe un pământ stabilizat unde miasmele aduse pe vremuri de şerpuirea apelor nu mai bântuie. şi apoi, Cotrocenii erau vecinii parcului şi palatului, foştilor codrii şi fostei mănăstiri cantacuzineşti unde se consumaseră drame complicate de stat şi de dragoste, unde se petrecuseră momente de glorie sub domnitori şi regi, sfârşind cu acel dramatic Consiliu de Coroană din sufrageria regală unde se decisese adeziunea la Antantă, în 1916, sfâşiind inima lui Nando, umplând-o de bucurie pe a lui Missy. Cotrocenii aveau o patină istorică pe care noi „filipescienii”, vecini cu viciile camarilei, o simţeam mai depărtată.
… Cum alesese Facultatea de Medicină să-şi ridice sediul în Cotroceni nu ştiu cu certitudine. Pot totuşi să bănuiesc că lucrul s-a datorat afinităţilor dintre domnitorul Carol şi celălalt Carol, de mare anvergură, Davilla, doi străini, doi colonizatori binevoitori şi prestigioşi din soiul de care avem mereu nevoie. Apropierea dintre facultate şi palat nu este întâmplătoare. Autoritatea care guverna şi cea care salva vieţi îşi dădeau mâna. Lăcaşurile puterii şi al tămăduirii erau apropiate. Davilla murise de aproape douăzeci de ani în 1903, când a fost inaugurată clădirea din Cotroceni, dar figura lui continua să domine, ca şi impunătorul bronz din faţa intrării principale, sculptat de Carol Storck. Când am ajuns eu acolo, în prima mea zi de student în acel îndepărtat septembrie 1954, am simţit că răsuflam mai bine decât la Filologie. Aparent, era răspunzător, mai întâi, locul: între grădini, în mijlocul lor. Vechea clădire a Universităţii din centrul oraşului este prinsă între blocuri, asfixiată de trafic. Holul de marmură e grandios, adevărată sală a paşilor pierduţi; dar scările sunt meschine, culoarele oarbe, sălile de seminar înghesuite, amfiteatrele triste. Numai biblioteca de la litere, cu ferestre mari şi galerii pline de cărţi, are o anumită eleganţă. La medicină, în schimb, localurile se găsesc în mijlocul unui parc vast care a îngăduit clădirilor să se înmulţească după deschiderea oficială din 1903. Spre răsărit se întindea un vast teren unde se cultivau cele mai felurite specii de plante medicinale, pentru studenţii de la farmacie (în parte, acest spaţiu botanic a fost înghiţit de spitalul municipal). Clădirea însăşi, cu parter şi etaj, avea ceva luminos, deschis. Intrarea principală, cu colonade de un gust neoclasic rafinat, nu era niciodată deschisă, astfel că intrarea se făcea prin lateral. Amfiteatrul Mare era în întregime îmbrăcat în lemn, amintind, deşi era mai puţin elegant, de amfiteatrul lui Morgagni de la Bologna. Era plonjant, vizibilitatea fiind excelentă. De partea cealaltă a marelui culoar, la parter, erau sălile de disecţie. Spre ele se îndrepta toată atenţia noastră, fiindcă anatomia avea încă un mare prestigiu. Era încă puternic mitul conform căruia descrierea corpului omenesc e baza medicinei. Lucrul pe cadavru era deci ucenicia indispensabilă pentru a înţelege şi viaţa, şi boala. Marele anatomist Francisc Rainer, despre care se vorbea cu un respect cvasireligios, murise doar de zece ani. Dar amintirea (dacă nu şi spiritul lui) era peste tot. Deasupra sălii principale de disecţie era fixată o inscripţie, o cugetare a profesorului: „Anatomia este ştiinţa formei vii”. De ce era nevoie să ştii asta, înţelegeai imediat intrând în sală: cadavrele erau întinse pe mese; a spune că nu mai aveau nimic viu nu era numai o petitio principii. Trupurile, supuse unui tratament cu formol, erau uscate până la mumificare, ca nişte păpuşi patetice, dar realiste. Pe o masă puteai să vezi o femeie bătrână, trecută printr-o lungă decadenţă fizică, ale cărei trăsături fine lăsau să se bănuiască o fostă frumuseţe. Alături era întins un bărbat cu fruntea largă, cu un craniu bine proporţionat, dolicocefal, cu nasul drept, clasic, ce sugera o anumită distincţie intelectuală, poate chiar o viaţă petrecută între cărţi sau în lumea puterii (astfel de imaginări erau lesnicioase în vreme de revoluţie, când multe destine deviaseră, ca nişte „corăbii bete”). Pofta de a-mi imagina poveşti se manifesta de-atunci: aş fi creat o biografie pentru fiecare dintre acele trupuri. Exista viaţa lor, desigur, iubiseră, fuseseră iubiţi, dar şi persecutaţi, loviţi. Apoi bolnavi, fireşte, sau grav accidentaţi, surprinşi de moarte, decedaseră într-un spital sau pe stradă, fuseseră duşi la morgă. (Chiar faptul că erau acolo, în sala de disecţii, însemna că vieţile lor ajunseseră pe o cale comună. Nimeni nu se interesase de ei morţi, nimeni nu se oferise să le asigure ultima ceremonie sau o sepultură. Nu se găsise o Antigonă, o fiică sau o soră iubitoare care să arunce peste ei măcar un fir de pulbere.) Soarta trupului lor mumificat nu putea fi disociată de viaţa lor, care cunoscuse o ruptură, apoi cea mai mare însingurare. şi totuşi, mai aveau un chip, cum observasem la acea bătrână descărnată sau la omul matur ce arăta a intelectual; un chip, dar nu o identitate. Nici norocul, pe care încă nu-l preţuisem destul, al unui mormânt, căci resturile lor, decupate, scoase din găoacea corpului, aveau să sfârşească la crematoriul facultăţii, la un loc cu animalele de experienţă. Îmi aminteam pasiunea intensă cu care rudele îşi priveau morţii la capelă, la Bellu, înainte de suprema despărţire. Aici nu-i mai privea nimeni cu o asemenea specială atenţie. Totuşi, o urmă de ceremonial se mai păstra, cât timp trupurile supliciate mai dăinuiau între zidurile facultăţii. La intrarea în sală, care se făcea cu o oarecare solemnitate, în grup, la ora dată, cadavrele erau acoperite de câte o pânză albă. Grav, laborantul, nea Vichentie, ridica giulgiurile. Asistenţii intrau pe uşa opusă şi lucrările începeau, într-o atmosferă tinerească, fără ostentaţie. Cine ar putea crede că este nevoie de cinism pentru a înfrunta o moarte expusă aşa de brutal se înşală: trupul formolizat se apără contra cinismului. Cadavrele erau golite de viscere, reduse la stadiul de exuvie; tot aşa cum adultul părăseşte pupa insectei, zburase şi viaţa din aceste trupuri.
În anul I studiam doar muşchii, nervii, vasele de sânge ale membrelor (raporturile organelor interne urmând a fi studiate mai târziu). În fond, mai mult decât un învăţământ obiectiv asupra formei umane, disecţia era o procedură iniţiatică. Trebuia să te confrunţi cu moartea, care este orizontul medicinei. Ne întrebam încă de pe atunci dacă nu înveţi mai bine formele anatomice din planşele expresive ale unor tratate ca al lui Rouvière sau al lui Gray. Ceea ce îţi aducea în plus corpul (acea marionetă uriaşă care devenise corpul „preparat”) era incertitudinea, căutarea, încercarea de-a desprinde din masa de ţesuturi coagulate (care, în stare vie, ar fi fost sângerânde şi fremătătoare) linia, traseul, individualitatea organului. Eram în căutarea „formei vii” despre care vorbise Rainer. Orice disecţie este un soi de sculptură. Înţelegeam oare pe atunci ce voise să spună marele profesor? „Forma vie” era tocmai ce nu se găsea acolo, in tabula, pe masa de disecţie. Dar poate că forma vie nu se găsea nici în omul viu, pe masa de operaţie: forma este opusă vieţii, aşa cum râul este opus albiei, este ceea ce se lasă fixat, pe când viaţa curge mereu, fuge din faţa ochiului treaz. „Forma vie” este un ideal intangibil; în acelaşi timp, fără urmărirea neobosită a formei fugitive care se joacă de-a v-aţi ascunselea, conceptul, călăuza principală a raţionamentului şi acţiunii, nu se lasă prins. Noi, la disecţii, eram la începutul acestui joc crud, plin de decepţii, dar la capătul căruia se aflau o mare promisiune şi o mare satisfacţie.
...Când nu eram la facultate, rămâneam acasă. Am amintirea unor lungi după-amiezi de lectură lentă, cu creionul în mână, cu gândurile pe care luptam să nu le las aiurea, a marelui tratat de anatomie al lui Testut. Nu se găsea pe piaţă; îmi fusese dăruit, ca şi dicţionarul latin al lui Quicherat, de bunicul meu, care-l avea de pe vremea studiilor lui la Paris, înainte de 1900. Cuprinzătorul op nu mai era recomandat de profesorii noştri; era de negăsit la anticariate şi considerat prea amănunţit pentru anatomia mai grăbită care ni se preda. Eu însă mă încăpăţânam să studiez după Testut; pierdeam câte o după-amiază studiind un subcapitol, un paragraf. Aveam nevoie de multe zile pentru a putea cuprinde complexitatea unui singur organ cum ar fi fost, de pildă, osul temporal. Temporalul are trei părţi principale: scuama, ca o scoică mare, plată; stânca şi a ei mastoidă; osul timpanal. Fiecare dintre aceste părţi are prelungiri, numite „procese”, mastoida de pe stâncă, zigomaticul ţâşnind din scuamă, stiloida, în prelungirea osului timpanal. Suprafeţele netede sunt brăzdate de şanţuri, făgaşele unor vase de sânge; de proeminenţe, pe care se inseră diferiţii muşchi. Aveam la dispoziţie, pe lângă manualul cu planşele destul de amănunţite, şi un craniu uman adevărat, pe care îl cumpărasem de la un student dintr-un an mai mare. Era un obiect perfect lustruit, cu reflexe de fildeş, un adevărat obiect de artă; acest craniu fusese altădată al unui om viu, închisese în el un creier, stătuse pe un trup, prin intermediul unei vertebre plate ce-l susţinea, atlas (de la Atlas: „Cel ce în vechime susţinea Cerul pe umăr”), şi prin intermediul celei de-a doua vertebre, axis, pe restul coloanei cervicale. În mod obişnuit, craniul „meu” şedea pe o consolă de marmură. De câteva ori i-am dat şi altă folosinţă: „Alas, poor Yorick! I knew him, Horatio: a fellow of infinite jest, of most excellent fancy; he hath borne me on his back a thousand times; and now, how abhorred in my imagination it is! my gorge rims at it. Here hung those lips that I have kissed I know not how oft. Where be your gibes now? your gambols, your songs, your flashes of merriment...?”19, recitam în faţa unor fetişcane, colege, care mă invitau, din când în când, la „ceaiuri”. Pentru ele eram „Bătrânul general al celor trei Graţii”, mă instituisem protector şi preceptor al lor... Anii mei de anatomie, trei cu toţii, nu m-au apropiat prea mult de miezul vieţii. Nu am salvat pe nimeni de la moarte, nu am ucis pe nimeni din ignoranţă. În schimb, au fost ani de intensă poezie şi contemplaţie. Petrecuţi în bună măsură cu nasul în cărţi, dar şi privind cu răbdare, cum priveşti un tablou de maestru, „formele” care tocmai au devenit forme, încetând să mai fie vii...
Cât este învăţarea medicinei instrucţie adevărată şi cât iniţiere? şi care poate fi conţinutul acestei iniţieri? Apropierea de cadavru este un memento mori sugestiv şi puternic; te învaţă să-ţi stăpâneşti oroarea şi să prevezi suferinţa. În alt fel, dar nu fundamental diferit de al liturghiei morţilor: „Tare se mai chinuieşte bietul om când moare...” şi această obositoare însuşire a amănuntelor unei ştiinţe, anatomia, amănunte care nu-ţi vor sluji la mare lucru, chiar dacă te vei face chirurg, să zicem... la ce poate servi, dacă nu te fac să te simţi ca aparţinând unui ordin care, de veacuri, trece prin aceleaşi învăţături... Eram şi nu eram conştient de asta: cu fiecare seminar la masa de disecţie, urcam o treaptă a iniţierii mele în ordinul cavaleresc al medicinei. şi cât de mic eram în ierarhie, pentru moment! A face parte din această confrerie este nu numai un privilegiu extraordinar, căci în orice societate, de la cea mai primitivă până la cea mai complexă, medicine man este un individ respectat, un domn (ceea ce se vedea chiar şi în lumea noastră comunistă, unde persista „domnule doctor”, „tovarăşe doctor” fiind rezervat doar şedinţelor politice), dar implică şi anumite datorii, una dintre ele fiind absolut constrângătoare: solidaritatea cu tagma medicală. Acest legământ corporatist puternic presupune, ca într-o altă francmasonerie, o serie de trepte ale iniţierii. Una dintre primele pe care ai a le urca este obişnuirea cu moartea. Familiaritatea cu moartea. Apropierea de trupul neînsufleţit, dar care aminteşte, sugerează forma vie într-un chip imperfect faţă de planşele de anatomie te introduce în imediata apropiere a morţii, care este şi apropierea vieţii... Puţin mai târziu, la cursurile de fiziologie, avea să ni se pomenească celebra frază, luată din Cursul de medicină experimentală al lui Claude Bernard: „La Vie, c’est la Mort”, „Viaţa este Moartea”. Viaţa se autogenerează, se autoperpetuează. De unde va fi venind, care au fost condiţiile ce i-au dat naştere, sunt întrebări de natură filosofică; în schimb, este evident că viaţa generează moarte, neîntrerupt. La centru, viaţa pulsează; la margini, se zdrenţuieşte, decade, ratează, dispare. Fiinţa cea mai neînsemnată, dar şi cea mai complicată reintră în circuitul vital, iese din individualitatea ei; moleculele, descompuse, se realătură lumii minerale; la urmă, cad în abisurile oceanelor, sunt sorbite de magma centrală. Doar organismele lipsite de individualitate, ca bureţii de mare, s-ar sustrage morţii; ar putea să crească la infinit; precum în unele povestiri ştiinţifico-fantastice, să umple lumea, sufocând, cu groaznic de pufoase îmbrăţişări, vieţile mai complexe. Dar această posibilitate este teoretică, deoarece vrăjmăşiile naturii – cea dintâi dintre ele fiind că hrana poate lipsi – opresc expansiunea. Până să murim ca indivizi, murim în fiecare clipă doar fiindcă trăim, eliminăm; iar faptul că, la un moment dat, începem să ne debarasăm mai greu de resturile pe care le producem este un semn al îmbătrânirii, adică tocmai a ceea ce va duce de la mica moarte, care este partea fiecărei zile, la moartea cea mare: neantul care ne primeşte în braţe. Iar Omul – mai este nevoie să o spunem? – este singura fiinţă care meditează asupra acestui proces: viaţa este moartea. De aceea, „Tare se chinuieşte bietul om când moare...”. Fără moarte, pesemne, nu ar fi existat religia. Nu ar fi existat nici o religie. Religia îl însoţeşte pe om când moare, îi face pe cei rămaşi să suporte dispariţia celor iubiţi, religia gestionează în chipul cuvenit despărţirea de trupul neînsufleţit, amintirea celui dispărut. Toată religia, toate religiile sunt metode de a face moartea suportabilă pentru cei ce se apropie de ea, pentru cei care o ţin încă la distanţă, dar îi văd pe cei apropiaţi îndepărtându-se. şi în faţa acestui sistem impunător, Religia, adică toate formele de gestionare a morţii cu nenumăratele ei matrice stilistice, stă cealaltă reacţie, reacţia activă, pragmatică, militantă, anticontemplativă prin excelenţă care este Medicina. Medicina se opune, încearcă să se opună fatalităţii sau, mai bine zis, plăsmuieşte o fatalitate nouă, în care intervine cu mijloacele proprii de manevrare a trupului viu, adică a celui care moare neîncetat. De aceea, medicine man a fost mereu adversarul tainic al preotului, chiar dacă, de ochii tribului, doctorul şi preotul au dat semne că se înţeleg. Dar pentru o funcţie atât de importantă, gestionarea activă a morţii, era nevoie de o iniţiere tot atât de masivă şi de gravă ca şi iniţierea în arta preoţiei. Iată sensul învăţării anatomiei, aşa cum o învăţam noi la Facultatea de Medicină pe la jumătatea anilor ’50 ai veacului trecut. Era o vreme când toţi idolii cădeau. Această prăbuşire năştea dezastre. Îi făceam vizite bunicului meu şi vorbeam cu el, foarte atins de vârstă, foarte pesimist... Din ce în ce mai laconic, monosilabic îndeobşte, mai povestea câteodată ceva despre anii lui de studiu al medicinei, la Paris, înainte de 1900. Religia anatomiei mergea pe atunci mult mai departe. Cele şase pagini despre apofiza stiloidă a osului temporal, acul osos care se lungea nemăsurat plecând de la baza craniului spre ţesuturile moi ale gâtului, cu litere mici, din volumul de osteologie al lui Testut erau martorele acelui descriptivism extrem care nu ar fi avut sens dacă descrierea corpului n-ar fi fost îndeosebi un exerciţiu ritual. Chiar pentru bunicul meu, care terminase medicina în anul 1900, anatomia era prea descriptivă, cum mi-a spus într-una dintre ultimele discuţii cu el, într-o vară, pe terasa umbrită a casei din Drossu. Acum, în vremea mea, viermele scepticismului rodea mărul dogmei. Disecam, îmi amintesc, o palmă. Cu vârful bisturiului, îndepărtam, sub controlul asistentului, ţesuturile pentru a pune în evidenţă arterele şi venele carpiene. Acestea formează două salbe, sub articulaţia cu braţul, apoi la baza degetelor. Cele două ramuri transversale sunt legate prin anastomoze. Mai departe, fiecare deget primeşte şi colectează sângele de la două feluri de artere, superficiale şi profunde. Există o supraabundenţă de mijloace în organismele vii, ca şi cum Natura ar fi prevăzut ca, în caz de accident, dacă una dintre căi se blocheză, o alta să-i ia locul. Disecţia, dacă e corectă, creează o formă artistică, o dantelă, o sculptură. Iată ce trebuie să fi simţit Leonardo Da Vinci în timpul disecţiilor practicate pe ascuns. Disecţia mea nu era artistică, nu reuşea să pună în evidenţă dantelăria delicată a arcadelor palmare. Dar nici asistentul care mă supraveghea nu părea să aibă răbdarea necesară, nici ochiul, nici îndemânarea spre a evidenţia opera naturii. Lui, care era asistent de anatomie numai după-amiaza, iar dimineaţa opera într-o clinică de chirurgie, i-a scăpat într-o zi o vorbă: „Păi”, a spus, „disecţiile astea sunt cam inutile. Când operezi o mână nu ai nevoie să ai în minte toate detaliile astea”! Eram cam perplex. „Cum, nu este nevoie?” „Acolo, în plagă, lucrurile par mult mai simple!” Poate că era adevărat, dar credinţa mea în necesitatea absolută a anatomiei minuţioase, benedictine, era pusă în cauză primejdios.
Totuşi, înaintam în ucenicie, în cunoaşterea care nu ne dădea, pentru moment, capacităţi practice (cum aş fi avut deja, dacă aş fi făcut o şcoală de moaşe sau de agenţi sanitari), ci un fel de nobleţe spirituală, de dominaţie autoritară, simbolic-autoritară, asupra morţii. Urcând de la parter la etaj, ajungeam în laboratorul de fiziologie. Acolo viaţa nu mai era împietrită în rigiditatea ceroasă a cadavrelor formolizate. Nu mai erau nici cadavre umane, doar modele mai simple, animale. Trebuia să-ţi înfrângi scârba pentru a „pescui” cu mâna goală câte o broască aşteptându-şi soarta într-un lavabou. Lucrul cel mai teribil era „spinalizarea”. Poftiţi de asistent care dăduse exemplul, pătrundeam în canalul vertebral cu un ac de seringă şi, cu o mişcare de sus în jos, distrugeam măduva broaştei. Vietatea, pe care o ţineam strâns în pumn, reacţiona printr-un spasm generalizat, după care se relaxa, definitiv paralizată. Legătura dintre sistemul nervos central şi organele interne era tăiată. Apoi, deschideam cu o forfecuţă toracele batracianului, punând în evidenţă inima. În ciuda distrugerii nervoase, micul organ continua să bată ritmic, să reacţioneze în modul aşteptat, încetinind, grăbindu-se, sub influenţa unei substanţe, picurată sau injectată în artera aortă, dovedind astfel că un sistem nervos „autonom”, mai primitiv, exista şi putea funcţiona în ciuda distrugerii contactului dintre creier şi organe. Desigur, nu ar fi fost nevoie ca fiecare dintre noi să sacrifice atâtea broaşte care-şi isprăveau viaţa lamentabil în chiuveta laboratorului; chiar dacă „metoda intuitivă” era folosită pentru a ne face să memorăm un lucru atât de important ca existenţa sistemului nervos „autonom”, ar fi fost de ajuns sacrificarea unui singur batracian, coram populo, de faţă cu toată lumea; exuberanţa masacrului, de atâtea ori reluat, avea un alt sens, ascuns: trebuia să ne obişnuim, fie şi pe o scară minimă, subumană, cu suferinţa, cu puterea noastră de a da suferinţa; meseria pentru care eram pregătiţi era aceea de-a diminua durerea; cu toate acestea, o veche tradiţie medicală arăta că existau dureri legitime, dureri, într-un fel, „bune”. Ni se amintea că, până în urmă cu o sută de ani, chirurgii făceau amputările unui membru pe viu. Este preferabil să salvezi o viaţă printr-o durere uriaşă decât să laşi cangrena să ucidă. De aici pornea ideea – şi această idee trebuia susţinută printr-un soi de demonstraţie orbitoare – că, din când în când, trebuie să şi dăm suferinţa, că meseria noastră era de a lua durerea, dar aveam şi putinţa s-o dăm. Fireşte, fiziologia, medicina nu putuseră să facă paşii mari pe care-i făcuseră fără experimente pe animale, dar faptul că ni se dădea nouă posibilitatea vivisecţiilor avea un alt sens, un sens moral. Trebuia să dovedim că suntem în stare să înfruntăm moartea şi suferinţa, chiar să producem suferinţa… dacă acest lucru ar fi fost necesar pentru acel ceva misterios care se numeşte vindecare. Aici se situa o graniţă de netrecut, care era mai mult subînţeleasă decât exprimată, în anii primei noastre formaţii, preclinice (ea avea să facă obiectul celui de-al doilea grad al iniţierii): a privi în faţă moartea, a produce suferinţa nu este posibil decât dacă te situezi concret şi categoric în slujba binelui. Acest „bine” nu este o categorie filosofică abstractă, o simplă speculaţie; este bun tot ce diminuează suferinţa. Moartea este răul suprem. Ceea ce îndepărtează, fie şi pentru puţină vreme, moartea este bun. Între timp, descoperisem cartea autobiografică a doctorului Albert Schweitzer, un uriaş, umanist, teolog, filosof, muzician-organist şi practician al medicinei, instalat în jungla cameruneză, la Lambarené. Care este principiul etic suprem? se întreba acest gigantic spirit protestant, comentator al Apostolului Pavel şi al operei de orgă a lui Bach. şi răspundea: ţelul suprem, de nedepăşit, este respectul pentru viaţă, pentru viaţa cu orice preţ. Era un enunţ filosofic, dar, pentru noi (cred că aveam dreptate), o astfel de gândire nu putea să vină decât şi prin practica medicinei. Era esenţa medicinei să susţii viaţa, împotriva speranţei, chiar cu preţul unor mari suferinţe… Nu ne dădeam seama, ca „boboci”, exact ce putea să însemne, câteodată, acest lucru… Era o treaptă superioară a iniţierii, pe care nu păşisem.
Vorbesc la plural povestind solemna intrare în templul medicinei, simbolizat de portalul cu coloane în faţa căruia se ridica silueta de bronz a lui Davilla, întemeietor al lăcaşului nostru, în uniformă de general. Eram mai bine de şase sute, băieţi şi fete, care ispiteam soarta, trecând în anul acela, 1954, pragul medicinei. Atmosfera era deosebită de cea de la litere. Filologii mi se păruseră mai trişti, mai tăcuţi. Era în ei ceva umil. Această modestie şedea bine misiunii de slujitori ai cuvântului. În Evul Mediu, filologul era călugăr. Copierea manuscrisului, traducerea sau interpretarea lui erau atribuţii monahale. şi în faţa Cuvântului, în apropierea Cuvântului, nu poţi decât să te smereşti. Filologii de genul lui Mihai Nasta, exuberanţi, asociativi, excentrici, nu mai existau; aş spune că el era chiar excepţia absolută. Nichita Stănescu – Nini – era un vulcan, un geniu în erupţie. Poeziile, ca şi bubele ieşeau prin porii obrazului său încă puber. şi el, nu numai Nasta, era excepţional. Prototipul studentului în filologie era o fată frumoasă şi modestă al cărei nume nu mi-l amintesc. Abia sosită de la ţară, purta un batic de şantung legat sub bărbie, din care ţâşnea abia un cârlionţ şaten. Avea ochii de cafea şi sclerotica pură. Ar fi fost un element extrem de erotic de vino-ncoace (albul ochilor mare este un semn care cheamă bărbatul) dacă întregul ei fel de-a fi nu ar fi îndemnat la reţinere. Nu aş spune că era timidă; avea un fel de bună-creştere ţărănească, ţinea la distanţă orice provocare. Trupul i se legăna, nelubric, ca spicul grâului, cu o graţie pe care noi adolescenţii urbani nu eram în stare a o prinde, nu aveam experienţa, nu ştiam a citi toate codurile trupeşti. şi, semănând cu ea, erau mai mulţi băieţi cu uşoare plete (lungi cât autoriza Uniunea Tineretului Muncitor) care iubeau poezia naţională, voiau sincer să se înalţe prin cultură; şi fetele, şi băieţii de la filologie erau varianta laică a călugărului copiator de manuscrise, ajunşi între zidurile filologiei prin efectul modernităţii şi, în urmă, al catastrofei istorice. Dar exista în ele, în ei, şi o parte mai ascunsă pe care nu o mărturiseau, din teamă de ridicol şi fiindcă ar fi putut să le fie dăunătoare politic. Toţi aceşti copii foarte curaţi, coborâţi de la ţară, mulţi din sate de deal, mirosind a mere şi a iasomie, erau poeţi, poeţi ascunşi, ascunzându-se de ceilalţi, citind, în grupuri mici, versuri sensibile de iubire, de patrie, pasteluri, câte o epigramă sfioasă, căutând printr-un umor coroziv să asimileze universul urban. La medicină erau copiii unei alte lumi – tot lumea românească a acelor ani de închidere în care eram osândiţi la nedespărţire. Mai întâi, era o lume mai orăşenească. Nu lipseau copiii de la ţară, dar idealul lor părea altul, mai puţin conservator sau tradiţionalist. Printre ei se găseau copii de popi cu un solid spirit pragmatic, puşi pe carieră. De la unul din ei am auzit că a fi medic este, trebuie să fie, o ocupaţie bănoasă. M-am cutremurat de silă, cu un puritanism absurd. Apoi, era o categorie separată, numeroasă: copiii de doctori; de doctori mari, profesori; de doctori mai puţin celebri, din provincie. Copiii de doctori erau un soi de aristocraţie, aşa mi se părea. şi aşa le păreau şi celor, câţiva, nu foarte numeroşi, cu „şcoala specială”, elita celor cu „origine socială sănătoasă”. Aleşi dintre tinerii muncitori, la rândul lor fii de ţărani săraci, făcuseră un soi de liceu seral rapid, „pe puncte”, apoi, cine ştie cum, apăruseră la medicină pentru a echilibra originile burgheze ale celorlalţi, copii de doctori sau de popi, copii de capitală, chiar de Cotroceni. Dintre cei cu şcoală specială se recrutau activiştii UTC, unii feroce, sumbri, terorişti, alţii cu o benignitate ce avea să se vădească odată cu trecerea anilor. Iar altora le era sortit să dispară, curând, fără urmă: de pildă, un anume I., mult mai matur decât noi, un tip cu o mustaţă gruzin-stalinistă, tăcut, muncitor; se îmbăta din când în când (după cum aflasem de la colegii din cămin); atunci se transforma cu totul; începea să-i înjure pe „bolşevici” în ruseşte. Într-o zi dispăru fără urmă. După o vreme, se află cine fusese şi ce devenise: un soldat sovietic evadat în momentul intrării trupelor ruseşti în ţară. Se făcuse muncitor; având o educaţie comunistă, nu-i fusese greu să inspire încredere, să fie trimis la şcoala muncitorească. De acolo fusese îndrumat spre medicină. Dar NKVD-ul îi dăduse de urmă, îl prinsese şi îl deportase în Rusia. O altă figură interesantă era Rohilă. Noi îi ziceam „domnul Rohilă”, trebuie să fi avut vreo 40 de ani la intrarea în facultate. Era un student extraordinar de conştiincios, un om de treabă; arăta puţin ca măgarul între oi, de bătrân ce ni se părea; atitudinea lui faţă de noi, faţă de fete în special, era paternă. A mers până în anul şase. Dar la examenele finale nu s-a mai prezentat. Era dat dispărut... când s-a aflat: înainte de-a intra în facultate fusese ofiţer de Securitate la Timişoara, însărcinat cu urmărirea chiaburilor şi demascarea reţelelor „titoiste”. În această calitate, se spunea, torturase înfiorător. Căzuse în dizgraţia Organelor, chiar cele pentru care depăşise limitele bestialităţii. Dispăruse, îşi făurise o nouă identitate, acum voia să devină medic. Fiara sălbatică se prefăcuse într-un păstor de treabă. Spre deosebire de I., soldatul sovietic evadat, despre el am mai avut ştiri. Până la urmă, partidul l-a iertat. A terminat medicina, a profesat ca medic de cartier, a ieşit la pensie, a murit. Două vieţi într-una a avut, pe rând. Erau apoi evreii. Bucureştii erau încă, la mijlocul anilor ’50, un mare oraş evreiesc, unul dintre cele mai mari din Europa. O parte se născuseră în capitală, alţii veniseră din Moldova sau Basarabia în vremea războiului. Erau foarte discreţi în privinţa persecuţiilor suferite acolo, a morţilor pe care-i lăsaseră în urmă, despre care nu este bine să-ţi aminteşti. Doar după zeci de ani am putut vorbi cu unii dintre ei despre acest subiect greu de atins. Migraţia masivă către Israel, către Statele Unite nu începuse. Evreii constituiau, într-o anumită măsură, nucleul bucureştean al anului nostru universitar. Deşi eram cu toţii izolaţi de restul lumii (străinătatea fiind concepută ca o realitate inaccesibilă, cvasitranscendentă!), prin ei ne parvenea o undă de cosmopolitism. Fetele, picante, brunete, mai aveau câte o jupă, o pereche de pantofi care nu semănau cu cele din magazine, primite din Vest. Printr-o colegă evreică mai venea chiar şi câte o carte de la Paris. E drept, foarte rar, dar, dacă nu altceva, cel puţin numele ultimelor cărţi care aveau succes acolo, Bonjour tristesse, de pildă, de Françoise Sagan. Sau şocantul roman Printemps au parking de Christiane Rochefort. O carte pe care o socotisem sexual stimulantă, chiar pornografică. Eroii erau „cinici”, vorbeau explicit despre dorinţa lor de sex. T., la curent cu lecturile noastre, îşi exprima indignarea: „în ce hal a ajuns literatura”, exclama (treizeci de ani mai târziu, am constatat cu o uimire care a dispărut curând că era obiect de studiu la şcoala unuia dintre băieţii mei, în Elveţia; pentru T., literatura implica în mod necesar atributul înălţimii). Evreii alcătuiau, aş zice, partea cea mai mare a păturii burgheze a anului nostru. Singurul dintre ei care era comunist şi chiar secretar de UTC era un mieluşel, nu inspira teamă, precum ceilalţi din comitet (de altfel, a fost şi printre cei dintâi care au emigrat în America). Însă cele mai remarcabile apariţii ale anului nostru erau fetele frumoase. Cât de modeste erau florile terapeutice care creşteau în grădina Facultăţii de Farmacie faţă de aceste minunate creaturi care ne hrăneau visările! Poate că din pricina lipsei mele de experienţă nu le apreciam destul. Sunt sigur că, teleportat în trecut cu ochii mei de acum, aş înlemni de emoţie văzându-le sau, dacă ar fi sirene, aş voi, precum Ulise, să mă arunc după ele (şi ar trebui ca tovarăşii să mă lege de catarg, pentru a le putea sorbi cântecul, rămânând viu). Nu vreau să vorbesc despre fiecare dintre ele, mai ales că în grupul fetelor care îţi opreau respiraţia era şi viitoarea mea soţie, Ioana Bolomey. Erau subţiri şi înalte. Aveau părul bogat. Picioarele lor de vis erau nişte fusuri puternice, dar graţioase, acoperite de ciorapi de mătase „ca un leşin”, ar fi zis M. Blecher. S-au înregistrat lupte, adevărate pugilate, pentru ele. D. era iubitul uneia, superbe. Într-o după-amiază, D. sosi pe neaşteptate în hogeacul ce adăpostea zbaterile lor de dragoste. Acolo se găsea numitul W., care-i uzurpase locul cald. Se înfruntară ca doi cocoşi, se luară la trântă. Timp de ore se rostogoliră pe jos, când unul, când altul deasupra, îşi cărară pumni… fără intenţia de-a se ucide. Era noapte târzie când isprăviră pugilatul, epuizaţi. şi cred că frumoasa i-a dat afară pe amândoi, au plecat ca beţi, sprijinindu-se reciproc, să nu cadă.
Ce vie era viaţa noastră, în prezenţa morţii, a cadavrelor, a animalelor sacrificate în laborator! Nu mai era mănăstirea manuscriselor, acel cenuşiu lăcaş al literelor moarte care fusese pentru mine Facultatea de Filologie, ci mai de grabă abaţia Thélème a lui Rabelais. Pe frontispiciul ei scria: FAY CE QUE VOULDRAS, „Fă ce vei voi”. Desigur, Facultatea noastră de Medicină nu avea somptuozitatea acelor ziduri imaginare, cu turnurile de pază, cu sălile şi bibliotecile infinit de bogate; nu se arborau aceleaşi costumaţii princiare şi, mai ales, era imposibilă aplicarea acelui principiu, singurul fundamental al călugărilor thelemiţi de ambe sexe: „Fă ce vei voi”. Dar trăiam totuşi în iluzia că, faţă de regimul totalitar, eram, dacă nu liberi, cel puţin ceva mai liberi decât alţi meseriaşi. şi, cu siguranţă, era în această iluzie şi un strop de realitate. Când eşti în spital, în faţa bolnavului, în faţa enigmei vii a bolii, eşti liber. Dacă asculţi de imperativul binelui şi al adevărului, care te-a împins să mergi la medicină, faci ce vrei. Într-o vreme a prejudecăţilor şi a dictaturii, gândirea medicală rămânea liberă. Existau tentative de subjugare, dar rămâneau periferice. „Nervismul”, acel pavlovism generalizat care voia să ne facă să credem că toate bolile depindeau de sistemul nervos (prin urmare, de condiţionarea de către societatea totalitară), era în acelaşi timp predat la cursuri şi batjocorit de noi între patru ochi. Pe de altă parte, Darwin nu era o garanţie destul de sigură pentru ateismul militant. Trebuia demonstrat că viaţa se naşte mereu, fără intervenţia Demiurgului. Un moment semnificativ a fost lucrarea practică de biologie, unde ni se preda teoria Lepeşinskăi, savanta sovietică, fostă moaşă, multprotejată de Stalin, devenită un soi de profet al noii biologii. „Vaca” moscovită, cum o numeam între noi, pretindea că generaţia spontanee, departe de-a fi înghesuită într-un ev arhaic, la începuturile vieţii, este o realitate permanentă, se repetă la fiecare generaţie. Teoria generaţiei spontane, care existase într-o fază depăşită a ştiinţei Vieţii (când se credea că şoarecii se nasc din rufele murdare), se reînnoia. Astfel, primum movens divin, posibilitatea de a exista un început al vieţii datorat unui creator se excludea total! Asistentul de biologie ne prezenta nişte lame pe care, cu ajutorul microscopului, priveam un frotiu din gălbenuş de ou. „Vedeţi”, spunea, „alături de sferele de gălbenuş sunt celule. Ei bine, aceste celule s-au format direct din gălbenuş, nu din altă celulă! Principiul savantului reacţionar Virchow: omnis cellula e cellula, orice celulă provine dintr-o altă celulă, este astfel infirmat. VIAŢA SE CREEAZĂ NEÎNTRERUPT, DUMNEZEU NU E NICĂIERI!” Eram ispitit să-l cred, această ipoteză mi se părea fantastică, ce extraordinar ar fi dacă ai putea să fii prezent la geneza neîntreruptă a vieţii din materia organică! Creaţia perpetuă, în afara clipei unice sau a unor momente de graţie biologică. Asistăm la minunea continuă... care, în acelaşi timp, exclude orice minune! Ce puternic loviseră materialiştii dialectici imaginând acest lucru! Fiecare dintre noi devenea un martor al Creaţiei! Nu numai că acest gând te îndepărta de Biblie, aşa cum nu o făceau ipotezele ştiinţifice despre naşterea vieţii într-un moment privilegiat, unic... dar primeam în dar un soi de orgoliu în calitate de spectatori permanenţi, din loja de avanscenă, la Facerea lumii. Materialismul este o beţie? Deodată, îmi aminteam că sunt un om de ştiinţă. Ochiul lipit de microscopul monocular se străduia să vadă Creaţia. La naiba cu entuziasmele!
„Eu văd aici picături de gălbenuş şi celule, tovarăşe asistent, dar nu văd cum se prefac unele într-altele.” „E greu să surprinzi faza propriu-zisă”, răspundea asistentul, cam plictisit de lipsa mea de tact. „Dar trebuie să crezi, această prefacere necontenită a materiei inerte în viaţă există!” Pronunţa clar cuvintele; în acelaşi timp, subtonul lăsa să se înţeleagă că îndeplinim un act de credinţă, chiar de ascultare, necesar bunului mers al lucrurilor, evitării unor drame umane. Un mare profesor, Gr.T. Popa, trebuise, din motive ideologice, să se ascundă, murise în clandestinitate. În fond, părea să spună asistentul, trebuie să ne prefacem a crede în ciudata teorie; miza jocului era alta… miza era să intrăm în tagma vindecătorilor… în arhaica frăţie pe care toate generaţiile, chiar şi barbarii, o respectaseră… noi urcaserăm acum treapta cea dintâi, unde auzeai cuvintele grave: îţi este dat să priveşti moartea şi suferinţa, învaţă să nu te cutremuri…
Mi se părea că acest enunţ solemn pe care l-am asociat mai târziu cu aria lui Sarastro din Flautul fermecat, In diesen Heil’gen Hallen, în aceste locuri sacre, vocea de bas a preotului care iniţiază pe prinţul Tamino în misterele Templului. Da, tocmai acest enunţ solemn făcea din noi, copii ieşiţi din cartierele sau târguşoarele lor, verzi sau cenuşii, nişte fiinţe mai vesele, mai puternice decât cei care se pregăteau să devină profesori sau ingineri… sau orice altceva. Buna noastră dispoziţie era extraordinară. Aici trebuie să vorbesc despre Dinu şi Radu. Cu ei fusesem coleg de clasă la liceu, cu cel dintâi chiar şi la şcoala primară. La terminarea liceului, ei merseseră către Politehnică, eu la limbile clasice. Nu ştiu de unde am aflat unii de alţii, ce făceam, ce proiecte aveam… Din motive diferite, convergeam acum spre medicină… De fapt, motivul era în primul rând politic, un inginer era, ca şi un profesor, un sclav al sistemului, iar noi speram să fim mai puţin sclavi… în tagma vindecătorilor. A început atunci o prietenie strânsă, eram mereu toţi patru împreună, percepuţi ca un grup separat, cam îngâmfat, prea burghez… Radu avea un frate, pe Dan, iar curând s-a adăugat grupului nostru un braşovean euforic, alt Dan, căruia, printr-un joc de cuvinte, îi dădusem numele „Dante” (Dan Teculescu)... Dinu, Radu, Dan, Dante şi Ion… am trăit ani euforici de învăţătură, cu lungi întâlniri la unul, la altul, reluând neîncetat buchiile cărţii, glumind, pierzându-ne în calambururi şi alte jocuri de cuvinte absurde, râzând despre orice, în afară de medicină, luând, de fapt, ştiinţa şi meseria noastră cât se poate de în serios. Cu ei am făcut excursii, am cunoscut ţara. Era orizontul nostru. Lumea mare ne era închisă, nu putea fi vorba să călătorim în străinătate. Parisul făcea parte dintr-o lume virtuală. De Moscova nu aveam chef. În schimb, simţeam ca pe un fel de imperativ anumite zone ale ţării, mai ales naturale. Aveam un cult al munţilor. Efortul fizic, performanţa ne erau necesare, ne măreau respectul de sine. Beţi de efort şi de nesomn, am ajuns în zorile unei zile de august la Toance, unde se formau plutele de buşteni care coborau pe Bistriţa până la Broşteni. Ne-au primit ţăpinarii, acei oameni puternici, copţi (tinerii plecau la Piatra, la Bacău, se făcuseră muncitori); cu ţapinele oţelite la vârf manevrau plutele, ocolind ţancurile de stâncă, sărind cu convoaiele (adevărate trenuri de plute) peste cataracte. Îi plăteam cu ţigări şi votcă. În timp ce pe lângă noi se perinda malul râpos, trist, cu brazii negri, încrucişam libelule albastre zburând în zigzaguri bruşte, atingând apa pe care lăsau o urmă fugară. După cinci ore ajungeam la Broşteni. Oamenii cu faţa aspră povesteau că va veni camionul să-i ducă înapoi, la Toance, să pornească alte plute. Pe vremuri, făceau drumul pe jos. „Era mai greu?” „Era mai bine! Beam un kil de vin vechi, făceam douăzeci şi cinci de kilometri pe jos dintr-o suflare.” „Acu’, vin nu se mai face?” „Se face, la Bacău, da’ din praf.” „Din praf?” „Da, domnule, din praf de pe drum!” şi tot aşa, am fost în Ţara Moţilor, pe Ceahlău, în Piatra Craiului, nemaivorbind de Bucegi. Într-una din aceste peregrinări, în Rarău, stând pe terasa cabanei, am văzut cum se apropia un uriaş, în urma căruia trudea un măgăruş încărcat cu desagi. Era un doctor din Iaşi, un bărbat sub treizeci de ani. Pornise din Rodna, să străbată creasta Carpaţilor. Până la Cazane. şi lumea munţilor era o lume liberă. Câteodată primejdioasă. Într-un rând, am văzut pe o culme, de la distanţă, o omidă umană; urcau în şir indian, încet, aplecaţi de greutăţile pe care le purtau: partizani! A doua Românie, nesupusă. Cei care nu erau dispuşi să accepte teoriile Lepeşinskăi pentru a deveni doctori. Nu erau primejdioşi pentru preumblători, am aflat, dar câteodată confiscau buletinele de identitate, să-şi facă acte false.
Iarna mergeam la schi cu fetele. Erau tabere entuziaste în Postăvar sau la Bâlea-Lac (asta din urmă fost extraordinară, un vis de lumină!). Dimineaţa se schia. Mai bine zis, ei schiau, eu eram de o neîndemânare înduioşătoare. Nici iubită nu aveam, pe când câţiva dintre ei aveau. Seara jucam cărţi, cele mai stupide jocuri, popa-prostu’, trombon. Scopul era să râdem. Euforia era obligatorie. Acum mi se revela ceva din viaţă, viaţa simplă, viaţa pur şi simplu. Existenţa din cărţi devenise ceva depărtat. Un filtru către realitate, nu inutil, de care, un timp, mă puteam lipsi. Totuşi, erau semne că nu eram ca ei, capacităţile mele fizice erau mai slabe. Călătoriserăm toată noaptea cu trenul; cu schiurile în picioare, trecuserăm prin satele de şes în timp ce se crăpa de ziuă; era o dimineaţă geroasă, senină. La glăjărie, băuserăm ceai. De acolo am pornit spre cascadă, pentru primul popas de noapte în drum spre Bâlea-Lac, prin pădure, pe drumul care începea să urce brusc şi abrupt. Prin zăpada enormă, am rămas în urmă, prietenii şi iubitele lor avântându-se, uitând de mine cu un fel de egoism, cu euforia înălţimilor, în timp ce eu pierdeam distanţă, venind la vale în marşarier cu schiurile ultrademodate, fără canturi, dinainte de război. Câţiva fagi mai purtau frunze uscate care se mişcau sub vânt cu un zgomot uscat, fărâmicios. Printre ramuri se vedea cerul intens albastru. Peste tot, în afara urmelor lăsate de prietenii care se depărtau, tronau nămeţii, acoperind brădetul cu formele lor umanoide. La un prag, am alunecat şi am căzut pe spate, violent; nu ştiu cum, mi-am dat cu băţul în cap, am ameţit, parcă mi-am pierdut cunoştinţa, firul s-a rupt o fracţiune de secundă. În sinea mea a fost o veşnicie, în realitate a fost doar o clipă: când mi-am revenit, lumina era aceeaşi. M-am regăsit pe spate în zăpadă ca o rădaşcă, am reuşit icnind să mă îndrept. Nu eram deloc obosit, dar voinţa de-a lupta mă părăsise. Lumina era blândă şi caldă: „Trebuie să fie amiaza”, am gândit. şi eu eram la zenit. O nevoinţă de viaţă se cuibărise în mine, calm. Nu ştiu cât am stat aşa nu, eram în afara timpului. Apoi copacii au reflectat ecoul: de sus, dintr-o cotitură sau în jos, pe un fir de vale, s-au auzit vocile prieteneşti. Mă strigau; tentaţia de-a muri s-a risipit. Am pornit din nou urcuşul cu alunecări şi împleticeli şi, de sus, a sosit Dinu să mă ajute. şi mi-a fost aşa de bine toată săptămâna aceea petrecută la cabană, încât nu puteam, nici nu voiam să le explic experienţa prin care trecusem, la jumătatea drumului, între voinţa de-a muri şi cea de-a trăi; parcă mă eliberasem de o povară. Într-o zi, tot pe la prânz, am văzut coborând, din est, din şeaua Caprei, doi schiori, ocolind în slalom larg ţancurile dezgolite. Au ajuns pe terasă, şi-au scos schiurile în chipul cel mai firesc. Era marele Dinu Cristea, unul dintre cei mai celebri alpinişti, cu un fârtat. I-am salutat cu respect, ăştia erau pentru noi adevăraţii oameni mari. Au răspuns majestuos: „Bună ziua, băieţi”. Au cerut cabanierului să le aducă ceai; din rucsac au scos un joc de table; imediat după ce au încheiat partida, şi-au pus iar schiurile, au spus la revedere şi au pornit spre apus, urcând şaua ca zidul, dintr-o suflare. Până la următoarea cabană mai erau vreo patru ore bune, aveau să ajungă odată cu seara.
Meditaţia de sub mărul pădureţ de la Zamora, sentimentul şi voinţa de neacţiune, acea debilitate fizică pe care parcă o căutam, în care mă complăceam ca adolescent persistaseră în mine. Ba chiar îşi atinseseră maxima intensitate când căzusem în noianul de zăpadă. Dar omul cu măgăruşul, alpiniştii, fiziologii care spinalizau broaştele, lumea aceea crudă, chiar cinică şi totodată veselă şi nevinovată, cărţile lăsate deoparte dădeau un exemplu de acţiune. Parcă ceva necunoscut, un lucru de care nu voisem să ştiu, mi se arăta în faţa ochilor, mi se impunea. Nu mă făcusem nici mecanic de locomotivă, nici ofiţer, ca în visele copilăreşti. Nu aveam să devin alpinist, şi nici nu eram un uriaş, cu asemenea puteri ca omul cu măgarul care urmase crestele Carpaţilor de la Tisa la Cazane. Dar, poate pentru prima dată, făceam o descoperire: capul şi corpul meu puteau să lucreze împreună. Cu forţa minţii şi cu forţa fizică puteam să schimb lumea! Nu în felul unui politician, prin intrigi, prin jocuri de putere; mai mult ca un magician, ca Prospero din Furtuna care îşi pune în întregime îndemânările în slujba binelui, adică în slijba vindecării şi Sănătăţii. Furtuna fusese pentru mine marea lectură shakespeariană a adolescenţei. Dacă s-a născut în sinea mea vreodată dorinţa de a mă identifica cu un erou, acest erou a fost bătrânul magician. ştiam că în caverna lui erau tomuri groase, „secrete”. Avea darul de-a evoca spiritele cu semnele din acele pagini. Precum Faust în laboratorul său. Dar Prospero era şi un om de acţiune. Prin spiritele pe care le mânuia: Ariel, Caliban. Dar, mai ales, fusese un mare călător, ajuns la urmă pe insula lui. Dintr-odată, nu mai eram osândit la bibliotecă şi mi-era clar că fără ea n-aş fi putut trăi, mărginit la o existenţă pur fizică, deci brutală. Da, să fiu undeva pe insula mea, cu câteva dintre acele tomuri, dar mai ales cu ştiinţa lor secretă... Întors de pe munte, la adăpost de euforia aproape primejdioasă a acelor zile cu soare crunt în gerul de la Bâlea-Lac, începeam să mă pregătesc pentru noua cotitură a vieţii. Mi se părea, şi nu mă înşelam, că descoperisem ceva: acţiunea şi contemplaţia nu se mai împotriveau, erau două părţi ale vieţii. Violenţa o respinsesem. Am mai povestit o dată (nu-mi place să mă repet, dar unele reluări nu le pot evita) visul meu în care aveam şase ani (visul însuşi îl voi fi avut mai târziu, dar în vis aveam un suflet de copilaş): eram un fel de „premilitar”. Făceam parte dintr-o grupă de puşcaşi. Poate că puştile erau de lemn. Ni se comanda să punem puşca la ochi şi să tragem. Iar eu mă împotriveam, descărcând arma în aer, spunând, pe nemţeşte: „Ich will grüssen, nicht schiessen”, „Vreau să salut, nu să împuşc”. Cum să nu ucizi, cum să nu răneşti, dar să acţionezi totuşi? Răspunsul? Unul singur: ca medic. Eu aveam să fiu medic. Acţiune şi bunătate. Aşa cum spune Iorga, a existat o „vreme a cavalerilor” aci în România. Dar umilinţele, turcirea, au extirpat la noi spiritul cavaleresc. Dacă aş fi trăit în lumea apuseană, aş fi fost poate un cavaler. „Tuitio fidei et obsequium pauperi” – „Păstrarea credinţei şi grija săracilor”. Astfel de idealuri aici erau inexistente, ba chiar erau ţinta batjocurii. „A fi cavaler”, a sări în apărarea văduvei şi orfanului, a răzbuna onoarea cu sânge... Ridicol! Aici oamenii se umilesc, nu la onoare visează, ci la privilegii. Excepţia fusese Armata Română, care avea un spirit de castă, deci simţul onoarei. Acum, onoarea se stinsese, ca orice formă de individualism. A-ţi da cuvântul de onoare era „antipartinic”. Comuniştii nu puteau să profeseze o virtute cum era onoarea, care înălţa pe ins în detrimentul colectivităţii. Iar dacă partidul îţi cerea să minţi, să ucizi, trebuia s-o faci. Singura cavalerie spirituală rămânea cea medicală. şi oare nu descopeream, singur, un principiu esenţial: că monahul-soldat, care este cavalerul, este, în egală măsură, un călugăr-doctor, un ospitalier?
Aveam şaisprezece ani când am citit Don Quijote, în timpul unei lungi şederi în pat, din cauza unei hepatite. Avusesem putinţa să discut despre cavalerul rătăcitor de la Mancha cu T., dar şi cu domnul Papu, care era hispanist şi traducător al marelui roman renascentist (împreună cu Frunzetti). Atunci am înţeles că în portretul eroului lui Cervantes nu este numai ironie, ci şi o cumplită nostalgie a unei lumi pierdute, în care valorile gratuităţii, ale apărării celui mai slab erau chiar valori vii. Omul din Mancha era anacronic – de aici râsul, un râs întreţesut cu icnete de plâns. Dar, ce regreta Don Quijote era un univers de valori etern, batjocorit de o lume care îşi pierduse sensul spiritual. Iată, tot cărţile vădeau izvoarele valorilor mele, ale celor mai adânci. Chiar acum, când le respingeam, trăgând cu toată puterea aerul în plămâni, aerul faptelor, referinţa mea ascunsă rămânea o carte.
Nu mai trebuia să-mi petrec toată vacanţa la Zamora. Voiam să redescopăr marea, nu o mai văzusem din 1940. Aveam o amintire din luna septembrie a acelui an îndepărtat, susţinută de câteva fotografii, păstrate între filele unui album, de pe cheiul cazinoului din Constanţa. Părinţii mei par tineri, sprijiniţi de balustrada cheiului; eu sunt în faţa mamei, care mă ţine de umeri. Pentru a-i ascunde burta: peste puţine zile, mi-am dat seama, privind peste ani acea fotografie, urma să se nască sora mea. Data avea şi o altă semnificaţie: pe când eram noi la Constanţa, regele Carol al II-lea abdica (6 septembrie), lăsând ţara pe mâna legionarilor şi a lui Ion Antonescu. Dacă părinţii mei au ales să petreacă acea vacanţă neaşteptată din motive politice, pentru a se pune la adăpost, nu ştiu. Amintirea acelor zile petrecute la mare cu ei am păstrat-o ca pe ceva preţios; fusese un sejur senin, numai eu cu mama şi tata, la mare. Aşa cum avea să fie şi plimbarea mea, aproape treizeci de ani mai târziu, cu Ioana, la Corbeanca, prin lan, în seara dinaintea naşterii lui Tudor. Apariţia unui copil este ca a unui extraterestru care se pregăteşte să-şi ia reşedinţa pe planeta noastră, precedată, la cei ce-l aşteaptă, de o linişte festivă, plină de încredere şi reculegere. Dumnezeu coboară printre noi, cum a coborât atunci când Ruth s-a simţit însămânţată de Boz: „Les ombres de la nuit flottaient sur Galgala”, „Umbrele nopţii plutesc desupra ţării sfinte”. Calculând data conceperii mele, am ajuns la concluzia că ea se produsese tot la mare. Părinţii mei spuneau din când în când: „în iulie 1933 am petrecut două săptămâni la Eforie, la hotel Bellona”. Nu mai petrecuseră alte vacanţe la mare. Îşi luaseră acea vacanţă voit, să mă facă pe mine, la mare. şi îmi trimiteau pe ascuns acest mesaj: ai fost conceput pe malul mării.
...Pe cheiul cazinoului din Constanţa am descoperit puterea valurilor. Chiar pe o vreme liniştită, spinările lor mătăsoase sosind paşnic din larg devin deodată agresive, se sparg violent de stânci explodând în jerbe cu traiectorii improbabile, în focuri de artificii lichide. De unde vine energia? Unii spun că este a vântului. Eu prefer cealaltă ipoteză, starea neliniştită a fundului marin, un tsunami cronic, martor al neliniştii planetare, al vieţii nepotolite a Geei. Imensitatea apei nu reuşeşte să-şi găsească o stare stabilă. Marea Neagră este mereu neliniştită; când am descoperit Mediterana, am fost oarecum dezamăgit, părându-mi-se un lac. Pe cât de aventuros este înotul în Marea Neagră, unde trebuie să străpungi mereu noi legiuni de valuri adaptându-te cadenţelor ei capricioase, pe atât de banal şi de monoton este înotul în apele Mediteranei. Apoi, Marea Neagră îşi merită numele. Lumina pe care o răsfrânge este închisă, noptatică, chiar în plină zi, cu soare orbitor. Aşa trebuie să o fi resimţit şi poetul Ovidiu în exil la Tomis, comparând-o dureros cu dulceaţa Ostiei. Dar faptul că este cruntă îi conferă o notă originală: din apele Mării Negre nu ne vom aştepta să iasă o sirenă; poate o erinie; sau una din acele păsări cu gheare de fier, harpiile, zburătăcind pe deasupra valurilor.
Tsilla. Mi-a plăcut, îmi va plăcea întotdeauna numele, cu gust de măr văratic. În vara aceea am întâlnit-o pe Tsilla, studentă la arhitectură. Pe plaja îngustă, pietroasă de la Eforie. Am intrat în vorbă. Era mărunţică, avea o energie colosală, părea să nu se odihnească niciodată. M-a stupefiat că ştia citi ruseşte. Cu toţii învăţasem această limbă, dar o sabotam conştient, nu voiam s-o învăţăm, şi reuşeam; Tsilla, doar ea, în ciuda violentului ei antisovietism, raţionase că orice limbă ai şti este un privilegiu, cu atât mai mult rusa, vehiculul unei atât de mari literaturi. În vara aceea, citea Însemnările din subterană ale lui Dostoievski. Le citisem şi eu, cu ani în urmă, mă entuziasmasem cu Geamănul asupra lor, deşi nu înţeleseserăm totul, nici pe departe. Era vorba despre cum duce nihilismul la rău, la crimă. Cred că eseul lui Gide despre Dostoievski ne ajutase să înţelegem oarecum alegoria, destul de inaccesibilă. Să o aplicăm la situaţia în care ne găseam, la vieţile noastre. Fantastica răutate care se desfăşura în jur era aceea a nihiliştilor care luaseră puterea, deveniseră oameni de stat! Înţelegeam că necredinţa duce la un soi de plictis existenţial şi că, odată ajuns în această stare, trebuie să faci răul, singurul tonic pentru nihilişti în stare să-i scoată din luciferica lor posomorală. Aşa procedează „omul din subsol” al lui Dostoievski, umilind-o pe prostituata Liza.
Tsilla era o fată cu un trup minion, formele ei feminine erau neaccentuate; arăta ca o adevărată fetiţă. Purta – şi avea să poarte toată viaţa – aceleaşi rochii-şorţ cu bretele, cu un decolteu pătrat sub care apărea o bluză până la gât, cu guleraş. Aparenţa ei era cât se poate de nesenzuală. Ce mă atrăgea la ea, magnetic? Tristeţea. O tristeţe fără lacrimi, fără văicăreli, fără suferinţă proclamată, o tristeţe curajoasă, stoică. Trebuie să înduri, părea să spună. Să nu te văicăreşti, să nu jeleşti. Nu spunea asta niciodată cu voce tare, dar am înţeles că era filosofia ei.
Într-o noapte ne-am plimbat pe faleză. Atunci, prima dată, aşezaţi pe marginea de piatră, am cuprins-o de umeri şi am sărutat-o. Buzele îi erau reci – erau şi sărate –, amare încă de apa mării; dar dorinţa ei de-a se apropia de mine o simţeam. Am fost prins de farmecul trupului ei de fetiţă, am dorit-o, i-am vorbit despre asta. Nu se ruşina, dimpotrivă. Avea o piele uscată, coapsele îi erau subţiri, dar musculoase, ca ale unei atlete. În timp ce ne sărutam, aşezaţi pe marginea de piatră, a venit patrula. Sergentul era ungur, ne-a spus cu accent că nu aveam voie să stăm acolo noaptea: scuzaţi, ve rog, e zonă de frontieră. Am plecat ţinându-ne romantic de braţ. Conversaţia redevenea intelectuală. I-am vorbit despre Freud, cu entuziasm. „Nu cred în psihanaliză”, mi-a răspuns, „nu poţi să te vindeci de trecut. Ce a fost bun nu se mai întoarce, iar de ce a fost rău nu te mai poţi despărţi. În mintea ta, rămân regretul, revolta”, a adăugat.
Nimic nu se schimba pe faţa ei, care păstra aceeaşi expresie inocentă şi puternică. Doar pe vârful nasului se formă o minusculă pată roşie care mă făcu să cred că îşi stăpânea cheful de-a plânge. Nici nu ştiu dacă am făcut această observaţie, dacă aveam destulă experienţă a emoţiilor pentru a înregistra atât de mici schimbări; s-ar putea să fie o adăugire a memoriei. Sigur este că a tăcut; o tăcere mai grea ca un suspin. Regretul ei pentru ce avusese, dar şi pentru ce nu avusese loc se auzea ca o tăcere... Chiar dacă eu, lipsit de experienţă, lipsit de discernământ psihologic, nu am înţeles nimic atunci, mi-am dat seama că vioiciunea ei ascundea contrariul vioiciunii, al spontaneităţii ei aparente. Ceva tragic se ascundea îndărătul refuzului tragediei. Dacă socotim că trecutul lasă în urma lui ireparabilul, este bine să nu ne mai întoarcem niciodată în trecut, sperând, în felul acesta, că vom sfârşi prin a uita relele care ne-au atins. Asta se deducea din întreaga ei atitudine.
Tatăl Tsillei murise cu ani în urmă, când ea era fetiţă. Doctorul filantrop şi socialist de stânga era urât de comunişti. Fusese un fel de noroc pentru el să moară cu puţin înainte de terminarea războiului; ar fi sfârşit, cu siguranţă, la închisoare sau de glonţ. Noua mea prietenă locuia cu mama ei, o femeie destul de întunecată, cu coc de învăţătoare. În apartamentul lor din strada Romulus, unde am început să merg din ce în ce mai des în toamna aceea, i-am cunoscut familia. Dintre veri şi unchi, mi-a rămas figura lui Efraim, un doctor între două vârste, un original, un enciclopedist. Putea vorbi despre orice, cu miez. Istoria, înainte de toate, era specialitatea lui. Istoria universală, luptele politice din Roma republicană, cruciadele cu cortegiul lor de pustiiri şi nedreptăţi, Revoluţia franceză şi Teroarea, Revoluţia rusă, istoria contemporană a României (Ionel Brătianu era, pentru el, un monstru rece). Marea lui teorie, care mă fascina, era critica „luptei de clasă”. Fusese comunist în ilegalitate, făcuse puşcărie ani buni, şi în perioada comunistă. Oameni ca el nu reuşesc niciodată să fie conformi. În momentul când ar trebui să culeagă roadele atitudinii lor, să se înalţe pe creasta valului, se retrag, cad în adâncuri. Iar tovarăşul de drum care nu mai vrea să meargă alături devine un adversar mai urât decât alţii, arătându-le foştilor tovarăşi, celor care nu crâcnesc, cât sunt de laşi – şi asta naşte ură din partea lor. Aşa se explicau puşcăria şi situaţia lui ultramodestă în profesie, în societate, în care moartea l-a şi găsit, după câţiva ani.
În detenţie, Efraim îşi revizuise total convingerile marxiste, păstrând însă oarecum schema. Polemos, spunea, zeul războiului, este cel mai mare zeu. Omenirea luptă. Esenţa existenţei sociale este conflictul. Marx, adăuga el cu înţeles, a avut acces la cele mai bune izvoare ale înţelepciunii şi filosofiei, se baza pe Heraclit. Totuşi, Marx se înşelase într-un punct esenţial: conflictul principal nu era între săraci şi bogaţi; în războiul permanent pe care-l duc oamenii unii cu alţii se distrug enorme cantităţi de bunuri. Pentru ca această distrugere să fie eficientă, armele se perfecţionează neîncetat. Tot astfel, trebuie să se perfecţioneze şi opera de reconstrucţie, deoarece, în mod natural, distrugerea crează emulaţie, vrem să ridicăm oraşe mai frumoase şi mai bine întocmite, să purtăm veşminte mai luxoase şi mai calde... etc. Psihologic, ura desparte aceste două tabere. Fabricanţii şi mânuitorii armelor, soldaţii, trebuie să se încarce de ură spre a distruge civilizaţia constructorilor. şi invers, fabricanţii de bunuri ale civilizaţiei, bunuri de consum, agricultorii, arhitecţii şi toţi ceilalţi, îi urăsc pe războinici. Altfel ar fi în imposibilitatea fiziologică şi psihologică de-a se anihila reciproc. Dar, fără Polemos, timpul s-ar opri. Civilizaţia ar stagna. Omenirea nu este capabilă să existe altfel decât în distrugere şi în reconstrucţie. Polemos, zeul suprem, este şi cel mai ascuns. Oamenii proslăvesc, ipocrit, pe Eirene, pacea, care, în realitatea istorică, este doar o zeitate secundară, o mască vremelnică a lui Polemos.
Efraim mă fascina. Nu mai auzisem asemenea teorii. Heterodoxia nu se purta aşa de mult la noi acasă. Ce spunea Efraim era original. şi o spunea cu multă convingere. Lumea îmi apărea altfel, ca şi cum, folosind o lentilă cu proprietăţi diferite, ar fi creat o altă imagine a ei. Dar, în acelaşi timp, mergând cu luciditatea atât de departe încât recunoştea, până la urmă, că războiul era tot atât de necesar ca pacea, nu te arunca, în fond, în scepticism şi, prin urmare, în inacţiune? Pe de altă parte, oricare ar fi fost consecinţele politice ale ideilor lui (erau rău văzute prin prisma marxism-leninismului, asta era sigur), constatam că Efraim era doctor, cum mă pregăteam şi eu să devin. Doctorii erau din tabăra păcii. Asta îmi dădea o anumită siguranţă. „Ich will grüssen, nicht schiessen”, „Vreau să salut, nu să împuşc”, spusesem când eram copil.
Însă tot la mama Tsillei venea şi un alt personaj, unchiul Mihael. Era profesor de drept. Înrudirea lui cu tatăl Tsillei, disidentul detestat de partid, îl făcea pe Mihael, spre deosebire de Efraim (gata să lanseze orice teorie, oricât de flamboiantă ar fi fost), foarte prudent. Înalt, foarte închis la faţă, ca un arab, strecura aproape în fiecare frază un elogiu al regimului. Dacă spuneai „copilul lui X a avut pneumonie”, el se grăbea să adauge că acel copil ar fi murit în vechea societate burgheză... dar acum regimul „nostru” asigura copiilor antibiotice gratis. Aproape orice spusă a lui era o parabolă. Lumea tăcea, nu era bine să-l contrazici pe aceste teme. Numai Tsilla îl mai lua peste picior; ciudat, unchiul Mihael nu reacţiona la ironiile ei. Ca şi cum nepoata iubită ar fi avut toate drepturile. În fond, Mihael mi se părea trist, apăsat, spusele lui propagandistice aveau ceva forţat, parcă se silea să vorbească aşa, nu avea adevărate convingeri şi se temea groaznic să nu se vadă că nu credea în ce spunea.
Înr-adevăr, Tsilla era o mică Antigonă răsfăţată. Avea din Antigona tăria slăbiciunii, care trezeşte respectul, dar poate şi ura. La temeiul existenţei, al prezenţei Antigonei în lume, stă o catastrofă. Fiinţa ei e fragilă şi, în acelaşi timp, de nesupus. Tsilla, ca şi modelul ei Antigona, fusese un copil neaşteptat, nesperat, miraculos; de aceea se răsfăţa. Provenea dintr-o lume de comunişti; cu toate astea, era rezistentă la propagandă, fără iluzii. Sub valul de elogii aduse partidului, se întâmpla ca noi ceilalţi să ne plecăm, o clipă. Ea – niciodată. Avea luciditatea unui om bătrân; nu şovăia să ne facă de ruşine, dacă ne lăsam păcăliţi, fie şi o clipă numai. În mediile burgheze circula vorba că principiul comunismului era bun, numai aplicarea lui era vicioasă. Astfel de afirmaţii o făceau pe Tsilla să sară cât colo. Nu! Totul era pervers, de la Marx începând. şi se arunca într-o demonstraţie filosofică: Marx, pe de o parte, credea în determinismul economic al convingerilor omeneşti. Raţionăm cu stomacul şi cu portofelul. Pe de altă parte, Marx a spus că socialismul va învinge prin superioritatea ideilor lui. Chiar şi capitaliştii vor ceda în faţa evidentei superiorităţi a sistemului socialist. Nu era o contradicţie în termeni, insuportabilă, nedemnă de un geniu?... Sau gândim cu stomacul, sau cu spiritul! Argumentele ei aşa de mature porneau totuşi dintr-un cap şi un trup de fetiţă, de şcolăriţă cuminte cu şorţ. În orice caz, unchiul Mihael nu se lua la harţă cu ea, evita polemica, parcă recunoscându-se învins de la început. Cu ea, unchiul Mihael lăsa frâu liber relei conştiinţe izvorând din reaua-credinţă, la rândul ei pornită din frică.
Mama Tsillei pleca de acasă zile întregi, în provincie, cu nu ştiu ce „delegaţii”. Puteam petrece nopţi la ea, ţinând-o în braţe. Devenea o copilă neajutorată, nici măcar prea duioasă, acceptând însă mângâierile... Credincioasă convingerii că trecutul este în acelaşi timp prea dureros şi prea scump pentru a fi evocat, nu-mi făcea mărturisiri. Din felul friguros în care mi se cuibărea în braţe înţelegeam că încerca să adune energie spre a înfrânge o tristeţe pricinuită de o nenorocire. Dacă nenorocirea fusese numai aceea că-şi pierduse la o vârstă fragedă un tată minunat, singura iubire posibilă, sau dacă se mai adăuga ceva, poate brutalitatea lumii ori pofta brutală faţă de o fetiţă fără tată, n-am ştiut atunci. Nu ştiu nici azi. Nici nu aş fi vrut, nu vreau nici azi să ştiu. Îmbrăţişările noastre erau făcute din milă şi din senzualitate în acelaşi timp. Am impresia că şi ei îi era milă de mine, simţea slăbiciunile mele latente, cele care nu se vedeau deloc în euforia care domnea la medicină, în vesela sală de disecţii, dar răsăreau în pat. Descopeream fericirea suferinţelor împărtăşite, a consolărilor care nu-şi spuneau numele. Orice atingere se transforma într-un plâns, neînchipuit de dulce, dar un plâns interior, fără lacrimi şi suspine. Dacă aş fi cunoscut cuvântul „dolorism”, valorificarea frenetică a durerii, l-aş fi folosit. Apoi, fără tranziţie, puteam sări la discuţii intelectuale, care semănau foarte bine cu cele pe care, în liceu, le puteam avea cu prietenii din cercul apropiat, cu Geamănul în primul rând. Tsilla, desigur, arăta interes pentru literatură, nu însă şi pentru filosofie, pe care o dispreţuia, cu un scepticism de bătrân. Ateismul ei era total.
Spre deosebire de prietenii mei, care îşi afişau viaţa „conjugală”, ieşeau cu iubitele lor, dansau la „ceaiuri”, mergeu în excursii, la mare, iubirea noastră se desfăşura între patru ziduri, cu perdelele trase. Dacă ar fi fost să ne iubim fără încetare, am fi devenit nişte spectre decolorate. Ascultam muzică la un patefon răguşit, citeam poezie cu glas tare, mai ales Baudelaire. Tsilla traducea din Esenin, când nu citeam cu bărbia pe umărul ei gol cartea din mână:
„Potopul ploii s-a topit în sine,
Furtuna toată s-a făcut nimic.
Serghei Esenin, mi-i urât cu tine,
şi silă mi-e privirea să-mi ridic. (…)
Tu n-ai să scuturi frunzele ursuze,
Nici n-ai să dai prin cântece îndemn,
Neputincioase, roşiile-ţi buze
Sunt pironite pentru veci pe lemn.
Pentru vecie, braţele şi anii
Ţi-a desfăcut stelarul tău Pilat…
O, Eli, Eli, Lama Sabachtani,
În asfinţit scoboară-mă treptat“ (traducerea era a lui G. Lesnea).
Un freamăt mistic ne străbătea din cap până-n picioare, amintindu-ne că El ar putea să fie. Ea însă îndepărta cu un gest, ca şi cum ar fi şters o pată pe un geam, posibilitatea. Trecutul trebuia uitat... iar făgăduinţa veşniciei nu se putea evoca. Doar prezentul dureros era suportabil. Nu ne aducea veselie... în schimb, inventasem alchimia de a-l preface în plăcere.
Unchiul Efraim apăru pe neaşteptate într-o seară... Aproape ne surprinsese în flagrant. Trebuie să fi fost într-o criză sufletească gravă, era foarte tulburat în tot cazul. Numai aşa se explica faptul că voi să ni se spovedească nouă, atât de tineri: în Piaţa Universităţii zărise, printre maşini şi tramvaie, un câine al străzii, rebegit şi murdar. Amuşina în rigolă, în sus şi în jos. Apoi, brusc, fără motiv, ţâşni spe mijlocul pieţei, se azvârli sub roţile unui tramvai. Era un câine disperat care s-a sinucis, comenta Efraim recenta întâmplare. Angoasa lui ne angoasa, nu ajungeam să înţelegem cum îi venise ideea să povestească unor tinerei ca noi acel fapt divers câinesc, o fantastică, tragică proiecţie a stării lui de spirit.
Prin Tsilla, şi prin lumea care se învârtea în jurul ei, luam cunoştinţă de ceva care îmi rămăsese străin: în plin regim comunist, cei mai lucizi şi, totodată, cei mai tulburaţi erau foştii comunişti căzuţi în dizgraţie, pradă celei mai cumplite decepţii. La prima vedere, nu era limpede ce fusese la început: decepţia sau dizgraţia? Respinşi de partid, li se luase vălul de pe ochi şi le apăruseră deodată, într-o lumină violentă, viciile grave ale sistemului? Sau, dimpotrivă, rezervele lor, oricât de bine ar fi voit ei să le ascundă, deveniseră transparente, prea transparente, ceea ce atrăsese eliminarea lor din partid? Am întrebat-o pe înţeleapta Tsilla (da, era de o înţelepciune precoce, avea stofă de femeie-profet, cei din jurul ei îşi dădeau prea bine seama de asta), ea mi-a răspuns că nu avea importanţă care era cauza şi care efectul. Disperaţi şi prin asta marginalizaţi; marginalizaţi şi apoi disperaţi... era totuna. Important, îmi explica Tsilla, cu o expresie serioasă, dar de fetiţă, nepărăsită de o mare vioiciune, important era că aceşti oameni, ca ea, ca unchiul Efraim şi chiar ca unchiul Mihael (la suprafaţă era un conformist mulţumit, dar, în adânc, disperat), erau lucizi. şi eu pot să confirm că, mereu, în viaţă, cei mai lipsiţi de iluzii mi s-au părut vechii comunişti decepţionaţi. În timp ce burghezii se mai puteau converti pe criterii superficiale (cum avea să fie naţionalismul lui Ceauşescu), vechii comunişti, cei care trecuseră întâi prin proba de foc, apoi prin cea de cenuşă, nu-şi mai permiteau asemenea iluzii.
Cu cât înainta mai mult duioasa noastră legătură, cu atât mi se părea că relaţia noastră era mai pătrunsă de un spirit de jale; dar şi de consolare. Tsilla avea nevoie de mângâieri; iar eu învăţam darul minunat pe care ni-l face iubirea, oferindu-ne tot ce am pierdut prin înţărcare: micile şi marile atenţii pe care ni le ofereau mama şi doica, femeile care ne veghează şi ne dezmiardă când suntem mici, sunt readuse la viaţă prin dragostea care ţi se cere şi ţi se dă. Nici când eşti copil nu eşti numai un primitor. Chiar între mamă şi prunc este o subtilă relaţie de reciprocitate care face ca, precum iubirea adultă, ea să nu se repete: nu există două iubiri la fel, nici între mamă şi copil, nici între bărbat şi femeie. Din prima clipă a vieţii, două caractere se confruntă, se completează, se unesc... Este excesivă şi chiar monstruoasă pretenţia că trebuie să-ţi iubeşti copiii la fel. Nu-l poţi iubi pe fiecare dintre ei decât într-un anumit fel. şi fiecare din copii îşi iubeşte şi el mama într-un anumit fel, unic. şi asta naşte diferenţa. Este un dozaj de aderenţă şi de distanţă, de şantaj şi de gratuitate în orice iubire; el dă un rezultat unic, fiecare amestec are un gust al său. Acest joc al dăruirii şi al răpirii, al altruismului şi generozităţii cu egoismul şi cu lăcomia rapace a păsării de pradă este însăşi esenţa iubirii. Nu pot să spun că eram conştient de violenţa luptei care se dădea între mine şi Tsilla; cele spuse aici au fost descoperite de mine în lungul şir al anilor, sunt rodul unei vieţi; totuşi, nu pot să nu vorbesc despre iubirea noastră de atunci altfel decât prin aceste cuvinte. Naşterea, prima copilărie au pus în noi un anume fel de-a iubi; de el nu ne vom despărţi până la moarte. Aparenţa cea mai vizibilă a iubirii trupeşti şi sufleteşti dintre noi doi era aceea a unor copii nenorociţi, a unor orfani care cad unul în braţele celuilalt pentru a se consola de duşmănia lumii. Cu toate astea, situaţiile noastre nu se asemănau prea mult; ea îşi pierduse tatăl, avea o mamă rece şi absentă, trebuia să lupte cu cine ştie ce amintiri întunecate cu o violenţă pe care ea nu mi-o dezvăluia, dar eu o simţeam. Eu nu suferisem la fel; şi totuşi, aveam şi eu nevoie să mă prăbuşesc peste ea, să îi caut căldura intimă. Amândoi – să ne amestecăm lacrimile, iubindu-ne. Chiar dacă vieţile noastre nu fuseseră la fel de dramatice, ele ascundeau, poate, o tragedie de fond care era comună. Am uitat să spun: în casa Tsillei era o bibliotecă mare pe care o asemănam cu cea de acasă; dar cărţile erau în dezordine, adesea în vrafuri pe jos, neavând loc pe rafturi, în apartamentul relativ mic; nu erau legate cu grijă, ca la noi, ci, dimpotrivă, erau nişte verze veştede, prinseseră un miros aromatic, fiind de mult acolo... Era viaţă în acele cărţi (fuseseră citite şi răscitite), dar şi moarte... Cărţi noi nu prea erau, cu excepţia volumelor de la „Cartea rusă”: Cehov, Tolstoi, Turgheniev... Cele mai multe trebuie să fi fost strânse de răposatul ei tată prin anii ’20... De la baza unuia dintre teancuri Tsilla a tras, gata să-l dărâme, un volum vechi, în franceză, al Jurnalului lui Kierkegaard conţinând în prefaţă o biografie a autorului. Mi-a citit un pasaj pe care îl citez din amintire, aproximativ (o fac cu bună ştiinţă, pentru a regăsi starea mea de atunci). În tinereţe, tatăl filosofului, un om credincios, se găsea undeva în landă, păscând oile. Singur în mijlocul acelei privelişti pustii, s-a simţit cuprins de disperare, părăsit... atunci l-a blestemat pe Dumnezeu, aşa cum poţi să o faci cu un părinte care a uitat de tine. Mai târziu, citind Biblia, şi-a dat seama de păcatul greu pe care-l făptuise. Ca şi evreii Vechiului Testament, ştia că asemenea păcate cad şi asupra moştenitorilor, până la a patra spiţă. Povestise groaznica întâmplare fiului său, filosoful, făcându-l conştient că trebuie să împărtăşească vina acelui moment de păcat, cel mai greu, disperarea. Toată filosofia lui Kierkegaard era pecetluită de acest sentiment cumplit: orice ar fi făcut, oricum ar fi trăit, blestemul faptei părinteşti avea să-l urmărească până la moarte. Atunci mi-a venit în minte noaptea de zece spre unsprezece noiembrie 1940, noaptea marelui cutremur. Refugiaţi la parterul casei, aşteptând un nou seism, o replică, l-am auzit pe T. exclamând: „ne pedepseşte Dumnezeu pentru păcatele noastre!” Aveam şase ani, dar ştiu că m-am întrebat ce păcat săvârşisem pentru a-l ispăşi în acest fel, la graniţele distrugerii... şi n-am găsit răspunsul. Faptul că Tsilla, din senin, trăsese cartea aceea de la fundul teancului pentru a-mi citi pasajul despre blestemul ereditar, iar mie îmi evocase, într-o fracţiune de secundă, o trăire a mea, una dintre cele mai vechi şi mai trainice amintiri pe care le aveam, m-a făcut să o iubesc şi mai mult; de acum încolo trebuia să ne ocrotim unul pe altul nu numai de ameninţările acestei lumi, ci şi de unele venind dintr-un Absolut pe care nu eram pregătiţi nici să-l primim, nici să-l înţelegem. Refugiaţi sub un cer ameninţător şi închis nouă, ne iubirăm şi mai violent, încă şi mai dulce. Eram lipiţi unul de altul, ca şi cum primejdia ar fi fost diminuată dacă am fi reuşit să regăsim unitatea noastră, care, eram convinşi, existase odată. Totuşi, această stare de fericire, de fericire într-o îngrijorare extremă, nu putea să dăinuie la nesfârşit. De afară venea o chemare puternică. O veselie, care era cea a tinereţii. După câte înţelesesem, zilele şi nopţile din atelierele de la arhitectură nu erau mai puţin pline de viaţă decât cele din sălile de disecţie, din laboratoare, dar şi din clinici, unde începuserăm să punem piciorul. Apelul plin de viaţă al prezentului ne îndemna să punem în surdină disperările noastre cele mari. „Lust Tiefer noch als Herzeleid”20... Arhitectura şi Medicina erau acei cai de povară care trăgeau, pentru a le despărţi, emisferele din Magdeburg, între care se făcuse un vid. Nu aveam curajul să luăm iniţiativa. Dar în relaţia noastră apăru ceva nou: mici certuri, şicane. Forme dulci ale şantajului sentimental, ca între mamă şi prunc, prunc şi mamă. Aşa cum copilul creşte şi este, prin asta, doritor de mai multă libertate, dar, pe de altă parte, se codeşte să părăsească dulcele sân, şi noi eram împărţiţi între dorinţa de-a ne fi unul altuia de ajuns şi nevoia de-a respira un aer mai deschis, aerul vieţii prezente şi diverse. Amândouă erau pătimaşe. Din aceste dorinţe potrivnice se naşte gelozia. Amândoi aveam dreptate să ne întrebăm ce se petrecea cu noi când nu eram împreună. Cu cât lumea de afară era mai interesantă şi mai importantă, cu atât voinţa de-a ne curarisi unul pe altul prin legătura violentă care ne unea devenea mai puţin imperativă. Iubirea noastră nu s-a rupt atunci; doar ce ne ţinea atât de strâns împreună s-a diluat, s-a dizolvat. Destinele noastre s-au despărţit.
Deşi am continuat s-o văd pe Tsilla şi discutam cu aprindere despre Dostoievski (autor interzis încă), dar şi despre Sartre (tot interzis), şi mai ales despre piesa lui Sartre Les mains sales care demonstra că trebuie chiar să te prefaci că trădezi partidul dacă el ţi-o cere (câtă machiavelică ipocrizie, ne indignam, tremurând), dorinţa se stinsese. şi eram din nou singur. Cu atât mai vârtos mă afundam în studii. Descoperisem Biblioteca Academiei, unde erau accesibile la raft preţioase tratate de medicină americane, de pildă Elementele de fiziologie ale lui Best şi Taylor. Cu Dinu ieşeam, în pauze, în parcul bibliotecii pentru a compara ce înţelesese fiecare dintre noi din studiul tratatului. Încercam o adevărată admiraţie estetică faţă de funcţionarea organismului şi ne minunam de „înţelepciunea corpului” (era titlul unei cărţi a lui W.B. Cannon, de asemenea găsită la Academie). Cannon vorbea despre homeostazie, proprietatea fiinţei vii de a-şi menţine constantele: temperatura, echilibrul acido-bazic etc. Faptul că înţelepciunea, proprietate spirituală prin definiţie, se poate găsi şi în corp ne fascina. M-am întâlnit cu Geamănul. Prietenia noastră era tot atât de mare, dar ne vedeam mai rar. Eu eram cufundat în studiile mele, el într-ale lui. Pe deasupra, devenise mai boem decât mine; cu Nichita cutreiera cârciumile. Pe mine perspectiva gloriei literare mă părăsise. Într-o zi, într-o librărie, m-am întâlnit cu Nichita. „Ce bine ai făcut”, a exclamat, „că ai trecut la medicină! Totuşi”, a adăugat după o ezitare, „cum te vei putea obişnui să nu-ţi vezi numele într-o revistă, pe o carte?” Să revin la Geamănul: i-am povestit despre lecturile de bibliotecă, despre deliciile citirii tratatului de fiziologie al lui Best. „Dar”, a spus el, cu imprudenţă, „este o carte pur descriptivă. Probabil că nu are o concepţie”, a adăugat, dând o anumită savoare cuvântului. A fost una din rarele împrejurări când o vorbă a Geamănului m-a indignat. N-are concepţie? Dar Înţelepciunea corpului? Era cam ironic, socotea că medicina este doar o meserie, că are prea puţin de-a face cu lumea spiritului. Eu însă rămâneam convins, eu şi mica bandă din care făceam parte; împreună cu Dinu şi Dan, Radu şi Dante, mergeam mai departe cu medicina.
Am ajuns în anul trei. Cu câtă înfrigurare aşteptasem acel moment! Era momentul intrării în clinică. Am păşit în spitalul „Finanţe”, o clădire desuetă din Calea Griviţei, cu un sentiment religios, ca un ministrant într-o biserică catolică (îmi aduceam aminte de impresiile din copilărie, de la Saint-Vincent-de Paul). Acolo vom învăţa cum se vindecă! Eram conştient că totul începea cu observaţia. Trebuia să ne ascuţim simţurile. Metodic. Patru erau metodele de observare. Începeai cu inspecţia: ochiul trebuia să deceleze tot ce era anormal şi putea semnifica o anomalie. Paloarea, o pată abia vizibilă pe piele, inegalitatea pupilelor. Un relief anormal, o bosă. şi corpul în mişcare trebuia inspectat. Acolo unde se făcea treabă serioasă, pacientul era dezbrăcat zilnic la piele, pus să umble prin salon. Treceam câteodată peste acest ceremonial, fiind conştienţi de păcatul că nu mergeam până la capăt cu inspecţia. Trebuia să vezi cum merge bolnavul, curburile coloanei vertebrale, armonizarea balansului braţelor cu mersul. Cel mai bine era să-l faci să umble prin salon, complet dezbrăcat. Totuşi, din considerente de pudoare şi din comoditate, trebuia să renunţăm uneori la inspecţia totală. Dar existau şi purişti, care n-ar fi renunţat pentru nimic în lume, prea temători că le-ar putea scăpa un amănunt esenţial! ...Patul şi poziţia culcată erau totuşi locul principal al examinării. Aşa cum patul era şi altarul îndrăgostiţilor! Ca şi acesta, putea să fie însă un pat de tortură. Pentru moment, îţi ascuţeai văzul. Simţul cel mai fin, cel mai discriminator, intra în stare de alertă. Totuşi, cunoaşterea prin văz nu era decât primul pas. Al doilea simţ solicitat era al pipăitului: palparea. Existau câteva zone ale corpului de preferinţă palpate: acolo unde organele interne sunt aproape de suprafaţa corpului. Puteai astfel să simţi ficatul (dacă este ori nu mărit sau tare, dacă marginea, „rebordul”, este rotundă sau tăioasă); aşijderea splina, intestinul gros etc. Puteai să-ţi dai seama dacă apăsarea anumitor zone provoacă dureri. şi nu numai apăsarea, ci şi un anumit fel de apăsare, ca în manevra McBurney, în care nu apăsarea, ci brusca ridicare a degetelor din fosa iliacă dreaptă produce durerea, revelatoare a unei apendicite! Am întâlnit tineri medici, asistenţii noştri, adevăraţi acrobaţi ai palpării, aşezaţi în felul doctorilor, adică pe marginea patului, în stânga pacientului, pentru a ajunge cu mâinile (cu vârful degetelor semiflectate) într-o poziţie corectă la ficat. Unii, cei mai migăloşi, palpau corpul centimetru cu centimetru, sperând să atingă, din întâmplare, o zonă ce ar fi putut trece altfel neobservată, pentru a produce durerea, revelatoare a unei suferinţe îngropate, un abces ascuns, o artrită discretă, un rinichi flotant departe de locul unde se află de obicei ancorat acest organ, ca o navă la mare distanţă de ţărm; dintr-odată, palparea revela un cu totul alt diagnostic decât cel pe urma căruia porniserăm (o anumită doză de prejudecată, care se numeşte „ipoteză de lucru”, fiind permisă). Palparea nu era însă decât începutul utilizării simţului atingerii. Ei i se adăuga percuţia. Degetul mare al unei mâini, aşezat pe corpul celui examinat, era lovit ritmic, nici prea uşor, nici prea energic, cu vârful degetului corespunzător de la cealaltă mână. Corpul omenesc, considerat ca un instrument de percuţie, o tamburină, are zgomote specifice, care se schimbă de la o zonă la alta – cu variaţii individuale, desigur, un ins gras sunând altfel decât unul slab, de pildă. În general, acolo unde este aer, percuţia evidenţiază o sonoritate „timpanică”, în dreptul intestinului gros, al colonului sau al plămânilor, pulmonii. Poate să apară anomalia, matitatea sau, mai subtil, submatitatea, atât de greu de deosebit, la limita între zgomotul aerian şi cel lichid. Matitatea arată că între punga de aer şi percuţia noastră s-a infiltrat o lamă de lichid. Asta în cazul plămânilor, fiindcă ficatul este în mod firesc mat, în ambianţa timpanică a colonului. Dacă ficatul e mărit, atunci matitatea depăşeşte limitele ei normale... sistematic ajungem, până la urmă, la o bucată muzicală pentru solo de percuţie, de fiecare dată alta... În fine, ajungeam la punctul în care auzul era implicat într-o lucrare şi mai fină, auscultaţia. Orice semiolog serios începe prin a-ţi spune că auscultaţia (specifică, cu acest u în poziţia a doua, nu o simplă ascultare), auscultaţia cea mai fină se face lipind urechea direct pe pielea bolnavului (se putea accepta şi un şervet subţire, de tifon, pentru a evita atingerea directă). Stetoscopul (o diafragmă, un tub divizat în două, braţele de ascultare fiind fixate în urechi) era o cale mai comodă, dar zgomotele puteau fi transformate, modificate. Un ins ca profesorul Titu Păunescu niciodată n-ar fi acceptat o asemenea erezie precum utilizarea stetoscopului, deşi marele Laënnec, cu mai bine de un secol în urmă, nu se sfiise să pună la punct un stetoscop de lemn, o pâlnie cu două capete, una de lipit pe corpul pacientului, alta la urechea doctorului, la care medicina renunţase pentru a-l înlocui cu tuburile suple de cauciuc, atât de lipsite de fineţe, de fapt (conu’ Titu Păunescu susţinea că unealta lui Laënnec era preferabilă: stetoscoapele cu tub flexibil erau făcute ca doctorii să nu se aplece lipindu-şi urechea, exerciţiul repetat fiind obositor). Auscultaţia te aducea în contact nemijlocit cu zgomotele profunde ale corpului, corespunzând unor stări şi procese ascunse, ferite de urechile profane. Auscultând pulmonii, puteai descoperi raluri (mai multe tipuri de raluri: ronflante, sibilante, subcrepitante, crepitante), dar puteai să te întâlneşti şi cu tăcerea, o tăcere semnificativă, zone „mute”, unde zgomotele fireşti nu se mai auzeau. Exerciţiul cel mai subtil de auscultare era ascultarea inimii. Ciclul cardiac, care se repetă cam de şaptezeci de ori pe minut la insul sănătos şi odihnit, are două faze mari. Prima este pasivă, cele două camere se umplu cu sânge; a doua este activă, muşchiul se contractă trimiţând sângele în plămâni (spre a-l oxigena), în restul corpului, spre a-i aduce proviziile de energie şi de ardere. Fiecăreia dintre aceste faze îi corespunde un zgomot, iar fiecare dintre aceste zgomote suferă o modificare în funcţie de bolile inimii. Aici este una dintre marile încercări ale medicului, aici se vede măiestria lui senzorială. Este un test aprig al experienţei şi atenţiei. „Ascultă aici”, îmi spunea dr. Mihai Anton, oferindu-mi stetoscopul lui, fixat pe o zonă în dreptul inimii, „ce auzi?” Nu auzeam ceva neobişnuit. Nici când a insistat, reascultând, n-am auzit. Atunci mi-a atras atenţia: se aude o fină frecătură pericardică, asemenea unei foiţe subţiri de pergament pe care o mototoleşti. Asta înseamnă că între inimă şi membrana care o înconjoară s-a format o lamelă de lichid, semn că insuficienţa cardiacă se agravează. „Mărim doza de digitală”, decise Anton, ca un general.
Dar ascuţirea văzului, a auzului, supunerea percepţiilor unui canon semiologic erau numai o parte a educaţiei noastre senzoriale. Mai erau şi alte lucruri, greu de descris, fără îndoială importante. Mirosurile, în special, joacă un mare rol în medicină. Aici se vădeşte stăpânirea de sine. Dezgustul nu îşi are locul. Trebuie să te stăpâneşti. şi când este vorba de mirosuri nu e întotdeauna uşor. Cu pudoare, dar fără rezerve, înveţi să discerni halena, respiraţia mirositoare, care poate indica uremia, insuficienţa hepatică şi multe alte boli. Sau, pur şi simplu, indescriptibil, mirosul mizeriei, al murdăriei. Semiologia face din tine un ogar care, amuşinând, reconstituie urma lăsată de vietate, întâmplările care au adus-o la tine. Toate simţurile participă la actul medical, numai unele dintre ele sunt codificate, restul este lăsat la voia experienţei şi fineţii fiecăruia... Dar semiologul nu se mărgineşte la a pipăi, a asculta, a privi, a mirosi. El este observatorul discret, supra-atent, al limbajului. Adesea prefăcându-se că urmăreşte altceva. Cum articulează cuvintele pacientul? Vorbirea împleticită poate arăta că omul are o leziune cerebrală sau, pur şi simplu, că este beat. O voce care a devenit repede şoptită îţi sugerează o stare de deprimare, poate chiar intenţii sinucigaşe. Vocea nejustificat de tare te duce cu gândul la surzenie. Dacă i se adaugă un ton agresiv, încordat, te gândeşti la o psihoză, dar trebuie să ţii seama de împrejurările prin care trece individul, de motivele de enervare, să nu te pripeşti cu diagnosticul. Vorbirea este puternic influenţată de clasa socială din care provine pacientul, de regiunea în care trăieşte, de profesie... Toate sugerează anumite patologii, dar nu numai bolile, ci şi felul în care va merge colaborarea voastră, cea dintre bolnav şi medic... Evaluarea este neîntreruptă, chiar în timpul examinării. Există în actul medical un aspect detectivistic. Care nu datează de o veşnicie. Există un paralelism între meseria de detectiv şi cea de medic, care îşi are graniţele lui în timp. Medicina lui Molière era dominată de dogme, precizia observaţiei nu era cea mai importantă calitate a ei. Aroganţa şi ideile preconcepute merg împreună. În secolul al XIX-lea, medicina clinică a început să devină „ştiinţifică”. Această dominanţă a experienţei, răbdător adunată pe baza unei observaţii modeste şi perseverente, seamănă mult cu munca detectivului. Sherlock Holmes şi dr. Watson sunt contemporani şi, după cum se ştie, prieteni. Al doilea este confidentul celui dintâi din pricină că metodele lor se aseamănă. Amândoi păşesc tiptil, dar sigur pe un teren alunecos, spre a lămuri un mister. Ochiul este deschis, urechea încordată. Adulmecă. Tensiunea simţurilor este doar începutul unui proces mintal. Trebuie să înveţi să raţionezi. Rigoarea logică este exigenţa strictă a medicului şi a poliţistului. Este o logică discretă, tăcută, care are prea puţin de-a face cu logica răsunătoare a avocatului. Dacă apărătorul, la bară, are dreptul la sofism (ba chiar este obligat să fie sofist, altfel ar putea fi acuzat că nu face totul pentru a-şi apăra cu dăruire clientul), medicul este un logician strict. Pe pacient, sofismul nu are cum să-l ajute. În medicină, înveţi că logica nu este doar o joacă a spiritului. O greşeală de raţionament este plătită, dacă nu de doctor, atunci de pacient. Logica este formală... dar conceptul trebuie să fie temeinic. Conceptul se bazează pe acumularea unei ştiinţe în continuă revizuire. ştiinţa medicală este o uriaşă bibliotecă. Fiecare secţiune a ei este dedicată unui organ sau unui sistem, unei „ramuri”. Fiecare ramură posedă vocabularul ei în care se depozitează, concentrat, un amestec de observaţii, de idei preconcepute, de doctrine depăşite, de întrebări la care nu s-a răspuns. Este un uriaş corp în care semnele unei vieţi năvalnice se amestecă cu o grămadă de scorii, de reziduuri arse dintr-o ştiinţă moartă. Biblioteca se reorganizează întruna, noutăţile trimit în depozite subterane cărţi, reviste care ieri păreau actuale. Noutăţile sunt materie proaspătă, ca o lavă tânără pe coastele unui vulcan.
În anii aceia de studiu, tehnicile de laborator, aparatele în general făceau progrese. Eram departe de tehnologia de astăzi; totuşi, doctorii începeau să se bazeze din ce în ce mai mult pe aparate şi pe analizele biochimice. Exista o reacţie puristă faţă de asta, care atingea uneori extreme, aş putea să vorbesc de un fanatism al clinicii. Anii mei de învăţătură clinică îi leg mai ales de spitalul Colţea. Vechea clădire, elegantă, cu aripile ei largi şi cupola din mijloc, era aşezată pe un teren cantacuzinesc. Din vremuri vechi fusese acolo un şir de lazarete, bolniţe... La parter era secţia de chirurgie, iar la etaj, la care ajungeai pe o scară dublă, monumentală (nu exista ascensor, targa era purtată pe trepte de brancardieri), erau, de o parte, obstetrica şi ginecologia, de alta, clinica medicală unde oficia foarte gravul, uşor tristul, mereu perfectul clinician Basil Theodorescu. Tristeţea esenţială a profesorului Basil şi ştiinţa lui infailibilă ne obligau la un respect profund. Cu atât mai mult cu cât, dacă greşeai, nu te certa, ci se întrista şi mai tare. Împreună cu asistenţii obişnuiam să vorbim despre „Mănăstirea Colţea”, un loc grav, patetic, unde se credea în ştiinţă şi se lupta, dur, fără iluzii, pentru mai puţină suferinţă şi pentru viaţă. Aici lucra şi Titu Păunescu, al doilea om din clinică. El era semiologul fanatic despre care vorbeam. Conu’ Titu pretindea că laboratorul nu face decât să te încurce. Chiar clişeele radiologice, cu umbrele şi „semitentele” lor greu de interpretat, perturbau demersul gândirii pure, izvorâte din observaţia curată. Cu simţuri bune, cu o logică de fier, tobă de carte fiind, nu te puteai înşela! Bună figură a mănăstirii noastre! Dacă încercai să-l contrazici, Păunescu se enerva, era capabil să strige la tine, să te beştelească. şi asta nu se petrecea rar, căci băieţii, ispitiţi de ultimele progrese ale ştiinţei, recurgeau mereu la laborator, spre enervarea lui. Faţă de conu’ Titu, simţămintele noastre erau amestecate: pe de o parte, cam râdeam de el, pe de alta, deşi nu-l urmam în extremismul clinic, ne dădeam seama cât de util era exerciţiul pe care ni-l propunea, ce splendidă gimnastică a minţii se făcea sub oblăduirea lui. şi el admitea laboratorul, dar numai ca un control, un mod de-a constata că te-ai înşelat sau ai avut dreptate. Noi însă îi făceam infidelităţi, printr-un flirt accentuat cu laboratorul de radiologie, unde încercam să înţelegem nuanţata disciplină a luminilor şi umbrelor. Pe vremea aceea se făceau puţine clişee, majoritatea radioscopii. Pe la ora 11 intram în sala de radiologie, unde se dechisese fereastra spre a elimina aerul greu şi radiaţiile lăsate de examinările din orele anterioare. Curând era închisă la loc şi rămâneam în întuneric, pentru a ne adapta ochii, urmând să scrutăm abia vizibilul. Medicul radiolog (un martir potenţial, absorbea zilnic mari cantităţi de radiaţii, expunându-se la riscul de cancer) îl punea pe pacient, în picioare, apoi culcat, în spatele aparatului, să bea poţiunea baritată care „vizualiza” stomacul. O şuviţă albă apărea pe ecran, mulând pliurile mucoasei gastrice. I se ordona pacientului să bea repede toată cantitatea. Atunci putea să apară „nişa”, acea pată albă, suspendată, care semnala ulcerul. Noi, cu foaia de observaţie, confruntam constatarea radiologică cu ale noastre, clinice. Aşa se acumula experienţa. Radiologia era un tribunal, o instanţă în care spiritul clinic, oricât de pătrunzător ar fi fost, se confrunta cu limitele lui. Un diagnostic radiologic diferit de cel clinic punea în lumină o observaţie superficială sau un raţionament ce nu fusese dus până la capăt. Totuşi, nici concluziile radiologului nu putea fi luate ca adevăruri absolute. Umbrele erau uneori vagi, greu interpretabile; clişeele te puteau lăsa sceptic. Însă adevăratul judecător infernal, adevăratul Minos, era anatomo-patologul. Pentru a te confrunta cu o asemenea judecată radicală trebuia să se petreacă ceea ce am fi voit să evităm: să moară bolnavul. Fireşte, puteam să nu ne ducem la necropsie, dar nu era în tradiţia „mănăstirii” medicale Colţea o asemenea superficialitate. Împreună cu asistentul, cu ceilalţi externi şi interni, ţinând dosarul clinic sub braţ, coboram în vintrele obscure ale vechii clădiri, la morgă. Cel pe care cu câteva ore în urmă îl văzuserăm pe patul de spital, viu, strălucind de palide sudori reci, scuturat de febre, zăcea acum pe masa de piatră, alb şi venerabil ca o statuie. De cele mai multe ori, faţa îi era destinsă, sugerând împăcarea. Minos ne primea cu o curtenie uşor solemnă; în acest timp, laborantul-autopsier deschidea trupul printr-o lungă tăietură „xifo-pubiană” (de la baza toracelui până în josul abdomenului), completată prin tăierea osului stern cu ajutorul unor foarfeci puternice, punând astfel în evidenţă toate viscerele; cel mai tânăr dintre noi citea foaia de observaţie, în timp ce asistentul formula diagnosticul. Începeau surprizele: pe lângă boala principală, pacientul avea şi o ciroză hepatică, diagnostic la care nu ne gândiserăm, şi care nu afectase analizele; leziunile cardiace erau altele decât crezuserăm noi: cutare, care murise, după părerea noastră, de un prim infarct miocardic, mai avusese două infarcte, despre care anamneza nu spunea nimic. La tot pasul ne confruntam cu misterul funcţionării corpului. Observaţia minuţioasă, erudiţia („Citeşte patru ore pe zi!”), exerciţiul riguros al raţiunii nu erau suficiente. Exista o parte de mister. Corpul putea să tacă, se ascundea...
Comparaţia dintre trupul viu şi cadavru dădea misterului metafizic un aspect concret: în ce condiţii viaţa mai era totuşi posibilă? La chirurgie venise o bolnavă tânără, o ţărăncuţă din Teleorman. Avea trăsături delicate, era sfioasă, uneori surâdea fermecător. Nu mai ştiu pentru ce operaţie banală sosise acolo. A fost operată, dar din prima zi a făcut febră: septicemie a fost diagnosticul. A început un tratament cu antibiotice, în doze din ce în ce mai mari. Nu răspundea la nici unul. Se topea pe zi ce trecea, cu ochii adânciţi în orbite, cu vocea stinsă, extremităţile reci. Au apărut abcese pe suprafaţa corpului, inima bătea aritmic. La urmă, puroiul ieşea de peste tot. A răsuflat ultima oară după câteva săptâmâni de luptă cu boala. Ne-am dus la autopsie. Interiorul corpului era transformat într-o magmă purulentă. Inima, ficatul erau sediul unor abcese enorme care le distruseseră structura. Această prefacere catastrofală nu putuse fi efectul ultimelor minute. Cum trăise aşa, fără organele esenţiale, cel puţin câteva zile? Ca şi cum viaţa nu ar fi depins doar de funcţionarea organelor. Sufletul şi suflarea nu erau acelaşi lucru. Viaţa este un mare mister, mi-am spus atunci, în faţa mesei de la morgă.
Nu trebuie crezut că viaţa noastră de zi cu zi era făcută doar din moarte. Cei mai mulţi dintre pacienţii care veneau la spital ieşeau mai bine decât intraseră. Totuşi, pe foaia de observaţie scriam rareori: „Vindecat”; de cele mai mult ori: „Ameliorat”. Învăţam că megalomaniei nu-i şade bine în meseria noastră. Se considera că e o greşeală de gust, din păcate nu arareori comisă, să te lauzi cu succesele terapeutice. Dimpotrivă, în sobra disciplină spitalicească era preferabil să-ţi povesteşti erorile, deşi nu mulţi o făceau. Pentru ceilalţi, erorile, de diagnostic, de terapie, conţineau o învăţătură, un avertisment, de care trebuia să ţii seama pentru a lucra mai bine. Greşelile erau precum cicatricile pe trupul unui combatant.
Medicina internă era o formidabilă şcoală de observaţie, de învăţătură, de logică. Între aceste trei sectoare exista o interdependenţă. Medicul „perfect” trebuia să le stăpânească pe toate. În realitate, existau erudiţi cu ochii în cer; nu observau atent, se lansau în teorii ridicole. Existau cazuişti subtili ce stabileau distincţii uimitoare, pierduţi într-un joc speculativ, fără bază clinică. Mai erau şi bunii observatori, dar ignoranţi, cu raţionamentul firav. Noi, tinerii, învăţam de la toţi, greşelile – şi defectele – fiind instructive. Dar admiraţia noastră se îndrepta, fireşte, către lei-paralei. Către cei care posedau toate virtuţile. Ochiul, urechea, nasul, la pândă. Mintea limpede şi plină. Unul dintre ei era Leonida Gherasim, care abia începea o strălucită carieră. Cu el am pregătit concursul de internat. Canonul diagnostic era reglat, trebuia să îi ştii felurile. Simptomele se organizau în grupuri: sindroamele. Ele puteau fi asociate sau interferau. Primul diagnostic era cel diferenţial: dintre toate bolile posibile sugerate de simptome, care este cea adevărată? Ar fi putut să fie, de pildă, un ulcer: dar, din pricina anacidităţii, trebuie mai degrabă să te gândeşti la un cancer gastric. Aici, imaginaţia, puterea de cuprindere a unor domenii vaste te ajutau, aduceai în discuţie posibilităţi mai depărtate; în acelaşi timp, trebuia să te reţii, să nu divaghezi. Să rămâi între anumite limite. Această proporţie corectă între imaginaţie şi reţinere se numea „bunul-simţ clinic”. Exerciţiile pe care le făceam cu Gherasim, constând în a examina un bolnav necunoscut mie şi apoi în a construi prezentarea clinică, erau edificatoare, adevărate piramide de gândire, cu baza solidă, cu vârful spre cer. Dovedea, ascultând, criticându-mă, un spirit critic ascuţit, dar şi calm, înţelegere. Îmi dădea sentimentul că, într-adevăr, creşteam.
Însă existau şi virtuţi medicale despre care nu vorbea nimeni, pe care numai timpul m-a făcut să le preţuiesc.
Medicii sunt o corporaţie. Sunt legaţi printr-un pact. Există iniţierea medicală, o sumă de experienţe comune, ale morţii, ale înfrângerii dezgustului. Există o experienţă senzorială şi intelectuală a medicinei. Despre toate acestea am vorbit. Se vorbeşte. Ele fac obiectul unui învăţământ. Dar există şi o parte nespusă a medicinei, nepomenită. Nu numai că nu este obiect de învăţământ, dar se şi acoperă cu un soi de tăcere pudică. Aici contează numai puterea exemplului, pozitiv şi negativ. Tentativa de-a face din ele un obiect academic ar fi deşartă. Este vorba de demnitate. De o anumită distanţă salutară, magisteriul. Intimitatea, descoperirea slăbiciunilor personale sunt greşeli. Greşeli profesionale. Tot aşa cum sunt lăcomia, experimentul gratuit, considerarea pacientului ca obiect – al studiului sau al exploatării. Există un cinism medical; eu cred că este inevitabil, ca un exorcism. Tragediei şi ororii trebuie să i se opună o anumită sfidare. Dar ea trebuie să rămână intimă sau ca o strictă comunicare între confraţi.
Greşelile profesionale sunt tehnice şi etice. Cele pe care le-am pomenit mai sus sunt din a doua categorie. Tot atât de grave ca şi cele dintâi, căci sunt în aceeaşi măsură dăunătoare celui suferind. Dar există o parte pozitivă a acţiunii medicale şi mai greu de definit, esenţială.
Iată ce am scris odată, mult mai târziu:
„DESPRE PUTEREA MEDICALĂ
Dintre puterile exercitate social, singura care nu doreşte stabilirea unei mai mari puteri asupra celuilalt, singura care nu aspiră să se sporească pe ea în detrimentul celui asupra căruia se exercită este puterea medicală. Voinţa de putere este mobilul profund al politicii. Voinţa de putere nu este altceva decât dorinţa de a-l încorpora pe cel cu care vii în atingere. Ea nu este încă voinţă de distrugere. Este voinţă de satelizare: cel asupra căruia acţionează voinţa ta de putere trebuie să devină actor în sfera ta de influenţă.
În cadrul acestui tip de analiză nietzscheană a puterii, voinţa medicală este un paradox. Dar este aşa numai dacă ne gândim la puterea masculină.
Am auzit odată o fetiţă spunând bunicii ei: «Îmi place să îngrijesc». Atunci m-am gândit că dorinţa de-a îngriji este o pulsiune primară, tot atât de primitivă şi de bazală cum este şi ce-a de-a încorpora sau de-a distruge. Poate că a fost numai o întâmplare faptul că am auzit această dorinţă exprimată de o fetiţă. Dar a fost una dintre acele întâmplări semnificative, menită să atragă atenţia asupra unui fapt atât de evident încât poate să treacă neobservat: dorinţa de-a îngriji este identică în esenţa ei cu dorinţa maternă, aceea de a-l aduce la maturitate pe copil, de a-i asigura autonomia, la capătul lungului proces de creştere. La urma urmelor, boala nu este altceva decât un incident în calea dezvoltării, aşa cum foamea sau murdăria nu sunt decât obstacole naturale în calea creşterii.
Se confirmă bisexualitatea de profunzime a fiinţei umane. Ea a fost descoperită într-o formă sau alta de ambele obedienţe psihanalitice, freudiană şi jungiană. Voinţa de-a îngriji, voinţă maternă prin definiţie, este, din pricina bisexualităţii psihologice, prezentă la toate fiinţele umane, indiferent de sex. Se cuvine să spunem că ea este o sublimare a voinţei materne, că se desprinde din biologic, de care rămâne totuşi legată prin rădăcină.
Că este aşa o dovedeşte acea particularitate a voinţei de-a îngriji, anume că reuşeşte să depăşească aspectele dezagreabile, uneori repulsive, ale activităţilor medicale. Tot aşa cum unei mame nu-i e silă să schimbe scutecele unui copil, nici medicului sau infirmierei nu-i repugnă cele mai dificile şi mai dezgustătoare aspecte ale profesiei, infecţiile, secreţiile, descompunerea.
Fireşte, realitatea aduce multe corective acestei scheme ideale. Înainte de toate, profesiunile de îngrijire, şi mai cu seamă cariera de medic, aduc reputaţie şi sunt relativ bine plătite. «Doctorii fără arginţi» Cosma şi Damian au fost canonizaţi, ceea ce este o dovadă că nu-i găseşti pe toate drumurile. Această atitudine premială faţă de medicină aduce alte motivaţii în profesie. Medicina este şi calea spre prestigiul social. Ca atare, face cu ochiul puterii de tip politic. În fine, medicina este şi, intelectual vorbind, o profesie excitantă şi îi va atrage pe cei care vor să dezlege misterele naturii. Aceste «impurităţi» nu sunt cu necesitate frâne către profesarea unei medicine oneste şi eficiente. Cu o singură condiţie: coexistenţa vocaţiei de-a îngriji. Inşii care nu au această fibră «maternă» nu au ce căuta în profesiile medicale. Trebuie să spunem că există un anumit grad de autoselecţie. Cei pentru care medicina este repulsivă se vor orienta către alte laturi ale profesiei: statistică, management etc. Totuşi, filtrul autoselecţiei are ochiuri largi, ceea ce face ca uneori să pătrundă şi oameni fără vocaţie în câmpul medicinei clinice.
Ar trebui să existe, în selecţia celor ce întreprind studii medicale (de diverse grade), teste subtile care să deceleze forţa vocaţiei materne sublimate. Dar, după cunoştinţa mea, o astfel de psihologie nu s-a născut (încă?).
Pe de altă parte, puterea medicală întâmpină dificultăţi legate de exercitarea ei în cadrul unor instituţii. Instituţiile – spitalele, în cazul dat – sunt medii în care se exercită numeroase competiţii pentru putere. Voinţa de-a schimba ierarhiile stabilite, mişcările orizontale şi verticale în sânul echipelor sunt inerente profesiei. Ca şi în cazul cavalerilor Graalului, care uitaseră ţelul lor primordial (găsirea obiectului sfânt, a pocalului în care a fost cules sângele lui Hristos), acest ordin cavaleresc, de un tip special, care este ordinul medical uită câteodată menirea lui particulară, îngrijirea, pentru a se epuiza în luptele instituţionale. Repet: îngrijirea, nu vindecarea. Orice medic bun ştie că nu trebuie să trăiască în obsesia vindecării bolnavului. Aceasta ar duce la o greşeală fatală, aceea că indivizii de la care nu se poate obţine o restitutio ad integrum ar trebui abandonaţi. Vindecarea este eventuală, rareori completă. Optica corectă este îngrijirea. După ea vine salvarea vieţii (de unde scepticismul medical faţă de eutanasie) şi abia la urmă vindecarea, adică recuperarea acelei normalităţi ideale care este sănătatea.
M-aş bucura dacă aceste câteva rânduri ar cădea sub ochii celor ce încep să practice profesii ale îngrijirii sau se pregătesc să le studieze“.
În rândurile de mai sus se oglindeşte experienţa unei vieţi. Nu aş fi fost în stare, în anii de învăţătură, să formulez cu atâta claritate ideile acestea. Cu atât mai mult cu cât în actul medical ele se înfăţişează ca o unitate vie, ca o singură faptă. „La început a fost fapta”, spune Goethe. Privind, apoi asociindu-te faptei, devii mai bun. Sau mai rău. Restul e analiza, descompunerea spectrală a actului.
Dacă ar trebui să dau un exemplu al felului în care am înţeles caracterul luminos al faptei medicale, ar ajunge să mă refer doar la Ion Juvara, „Cuty”. L-am cunoscut la patru ani de la începutul odiseei mele medicale. Reputaţia lui era la apogeu, deşi trecuse cu puţin de patruzeci de ani. În dimineaţa de iarnă cu lumină puţină, adunaţi fiind câţiva noi externi ai clinicii de chirurgie de la „Bernath Andrei” în sala unde se ţineau raporturile de gardă, uşa s-a deschis numai o clipă şi a apărut un bărbat înalt, frumos şi întunecat, cu o faţă expresivă de actor, dar de o eleganţă boierească. Era înveşmântat într-o scurtă de vânătoare şi purta o căciulă de astrahan, ca un tânăr domnitor. A spus doar atât: „Să vină (cutare, numele unuia din doctori) la mine”. A închis uşa.
…O săptămână mai târziu îmi luam concediu şi plecam în Făgăraş, în una dintre acele vacanţe euforice de care am pomenit. Nu era ceea ce ar fi trebuit să fac pentru a câştiga stima şefului. Când m-am întors, eram bronzat, în timp ce toţi ceilalţi doctori erau aproape verzi de galbeni ce erau, rămaşi în iarna ceţoasă şi covârşiţi de muncă. De atunci, Cuty mă „persecuta”. Se făcea că nu mă vede, nu-mi răspundea la salut sau, în timpul vizitei, îmi punea întrebări la care nu ştiam răspunde. Plăteam scump ieşirea mea „la aer”. Este un calvar să fii hărţuit de şef, mă întrebam cum voi suporta acele câteva luni de stagiu. Apoi s-a produs o răsturnare spectaculoasă a situaţiei în favoarea mea. Am reuşit să-mi recâştig prestigiul: făceam o prezentare pre-operatorie a unui bolnav care avea icter. Intervenţia era decisă, indicaţia chirurgicală fiind dată de faptul că bolnavul avea o piatră în căile bilaire. Împotriva convingerii generale, am susţinut că pacientul avea un icter infecţios... nici vorbă de piatră! Toţi cei de faţă au considerat că poziţia mea diagnostică era o simplă obrăznicie. şi chiar era, în modul sfidător în care-mi susţineam teoria. O oră mai târziu, eram chemat în sala de operaţie. Cuty şi ajutoarele sale erau aplecaţi asupra plăgii operatorii. Am observat cum de sub mască i se iţeau chirurgului doar ochii, ca ai unei păsări de pradă, negri, melancolici şi pătrunzători. „Cum ai ştiut tu că ăsta n-are piatră?” (Într-adevăr, avea un icter infecţios.) „Am vorbit cu el”, am spus eu, tot cu obrăznicie, sugerând că cei care luaseră decizia operatorie nu o făcuseră. Din acel moment, relaţia noastră s-a schimbat total. Profesorul devenise binevoitor, discuta cu mine, binevoia să se coboare la nivelul meu. Era ceva cu atât mai remarcabil cu cât, vădit, nu aveam talent pentru chirurgie. Disciplina cere ochi şi mână. Privirea disecă mintal ţesutul înainte ca acesta să fie atacat cu bisturiul; desprinde normalul de patologic; incizia este un desen. Gestul trebuie să fie limpede, hotărât, dar blând, netraumatic. Ajutam la operaţii, dar când mi s-a oferit şi mie, supravegheat, să practic unele intervenţii, uşoare, rezultatul nu a fost pe măsura încrederii, iar cei ce mă supravegheau au luat conducerea „ostilităţilor”. Totuşi, un stagiu de chirurgie este cum nu se poate mai folositor oricărui viitor medic. El te învaţă acţiunea; îţi retrimite un mesaj clar şi concludent asupra a ce ai făcut. Greşeala sau simpla ezitare îţi sunt zvârlite în faţă, cu promptitudine. Trebuie să te hotărăşti repede. Amânarea este posibilă, dar nu întotdeauna. O astfel de disciplină te formează pentru orice ramură medicală. şi nicăieri nu se poate învăţa mai bine ca la chirurgie decizia promptă, coerenţa gândirii şi acţiunii.
Lucrurile cele mai importante pe care le înveţi nu le poţi formula pe loc. A-l privi pe Juvara în timpul unei operaţii era o învăţătură totală. Aveai impresia că lucra foarte încet; şi totuşi, dacă te uitai la ceas, constatai că opera mai repede ca oricine. Aparenta lentoare venea din siguranţa gestului, din lipsa oricărei grabe, a oricărei contracturi. Venea şi din blândeţea cu care atingea organele. Starea operatorie este una anormală. Intestinul, ficatul, inima nu sunt făcute pentru a fi atinse cu mâinile. De aceea, atingerea organelor trebuie să fie un soi de mângâiere. Contraexemplele erau numeroase, chirurgi care trăgeau de organe, care treceau cu duritate acul curb prin ţesuturi existau. Aşa am putut să-mi dau seama că în gestul cel mai simplu găseşti toată filosofia medicinei. Găseşti senzorialitatea cea mai fină. Găseşti judecata diagnostică şi un plan de acţiune. Găseşti conştiinţa permanentă a faptului că pacientul este un subiect în stare de suferinţă; puterea, care în general semnifică distrugere sau încorporare, aici vrea să spună: eliberare, uşurare. Spitalul în care lucram purta numele unui „erou al clasei muncitoare”. Dar se numise (avea să reprimească numele) „Caritas”. Caritas este Agapé, o formă a iubirii pe care creştinismul o contrapune lui Eros. Este iubirea neposesivă pentru aproapele nostru, o iubire fără contraparte, fără aşteptarea reciprocităţii. Nu primisem nici o învăţătură sistematică despre caritas. Ar fi fost nepotrivită, lucrurile fundamentale nu trebuie să treacă prin filtrul retoricii. Ele se învaţă prin exemplu şi pe bâjbâite. Se învaţă şi din exemplele negative, din multele mânuiri brutale pe care le întâlneşti, din gestul impulsiv, din neatenţia şi ignoranţa care nu pregetă să se manifeste.
Într-una din ierni, am închiriat cu obişnuita noastră bandă veselă o vilă în Poiana Braşov. Aparţinea unui fost colonel al Gărzii Regale. Rămânând fără pensie, se făcuse căruţaş şi lucra la hotelurile care se înălţau ca ciupercile. Seara, când ne întorceam de la schi, ne convoca în cămăruţa de la subsol în care dormea cu geamul deschis, vara-iarna, uneori la minus zece grade. Una dintre meditaţiile pe care le dezvolta faţă cu tinerimea se îndrepta împotriva demoralizării. Iată situaţia lui. Spunea „Sunt un fost colonel de Gardă ajuns căruţaş. Nu-i nimic! Umblu în căruţă toată săptămâna. Dar sâmbătă seara îmi pun singurul costum care mi-a rămas, mă duc şi trag un chef bun la Braşov, la ARO”... Lecţia cea mai preţioasă a colonelului era, în ochii mei, alta: de când era tânăr ofiţer, avusese prilejul să-şi observe superiorii. Nu tot ce făceau aceştia era bun. Erau şi lucruri greşite, care nu trebuiau imitate. Îşi luase un caiet. Pe fiecare pagină erau două coloane: cum să faci şi cum să nu faci. Din greşelile altora înveţi, comenta colonelul, cel puţin tot atât ca din reuşite. De obicei mai mult. Nu mi-era greu să aplic acest sistem la învăţătura proprie, a medicinei, am gândit atunci. Înveţi tot atât de la cei capabili, străluciţi, cât şi de la cei mediocri, incapabili.
În fond, chirurgia nu era decât un revelator a ceea ce trebuie să fie întreaga medicină şi însuşirea ei. În restul disciplinelor, procesele se petreceau cu o cadenţă redusă. Dar principiile rămâneau aplicabile şi acolo.
Geamănul rămăsese prietenul meu cel mai bun, deşi găsisem cam puerilă afirmaţia lui a priori că tratatul de fiziologie al lui Best nu avea o „concepţie”. Ne întâlneam mai rar, iar trăirile mele tulburătoare nu i le puteam comunica. Nu-i puteam explica nici iniţierea mea progresivă în Ordinul cavaleresc al Medicinei, nici întâlnirea repetată cu viaţa şi cu moartea, nici veselia pe care o trăiam, chiar dacă în iubire persistau ecouri ale melancoliei. Aş fi putut s-o fac, dacă aş fi avut impresia că experienţa vie este cu adevărat comunicabilă. De câte ori mă hotărâsem să-i explic, mă oprisem. Mi-aş fi apărut mie însumi ridicol, melodramatic. Tocmai fiindcă ce trăiam era puternic, riscam să folosesc cuvinte prea tari, iar ele ar fi putut să sune nefiresc. Pe de altă parte, şi viaţa lui era exaltantă. Prietenia cu Nichita, pe care o împărtăşisem un moment în trei, el o adâncea acum, inclusiv la modul bahic. Mergea mai departe în lumea poeziei. Despre Shakespeare ştia mai multe decât mine. Descoperea domenii închise mie, poeţi, pe Eliott, pe Ezra Pound. Iar eu, care până la medicină trăisem printre cărţi, aproape numai printre cărţi, afectam un soi de distanţă faţă de cultura scrisă, într-atât eram de aspirat de meseria pe care o practicam. Tsilla mă ţinuse câtva timp aproape de literatură, dar de când ne depărtasem aveam şi mai puţine motive să citesc marile cărţi ale lumii. Cred că nu am mai citit o carte importantă timp de câţiva ani. Descoperisem o literatură mai uşoară, umoristică, prilej de râs. Douăsprezece scaune şi Viţelul de aur ale lui Ilf şi Petrov le citeam împreună cu Dante. Învăţasem pe din afară pasaje întregi; descoperisem că, aşa cum oricărei situaţii româneşti i se potrivea un citat din I.-L. Caragiale, unei situaţii tipic socialiste i se putea adapta de minune un citat din Ilf şi Petrov. Existenţa noastră socială era o combinaţie rezumabilă prin cele două surse. Oricum, luasem obiceiul să încheiem întâlnirile noastre prin fraza celebrului Ostap Bender, „fiul unui supus turc”: „Domnilor juraţi, şedinţa continuă... parada o conduc eu!” Vorbă, dacă nu mă înşel, pronunţată după o tentativă ratată de fugă din Soviete, peste Nistru, eroul fiind jefuit de grănicerii români şi trimis înapoi.
Respingeam melancolia. Mironi era departe. Din când în când, treceam pe la Tănuşa. Astfel am aflat că va avea loc în curând procesul. În ziua anunţată, cam la doi ani după arestare, împinşi de dorinţa de a-l revedea, ne-am prezentat în faţa clădirii Tribunalului Militar din strada Negru-Vodă. Dintr-o dubă au coborât, sub pază miliţienească, împricinaţii. L-am zărit o clipă pe Mironi, în haine vărgate de deţinut (privirea-i implacabilă de safir răzbătea de departe), i-am făcut un semn, el ne-a răspuns printr-un zâmbet, înainte să fie înghiţit de intrarea întunecoasă a clădirii. Un ceas mai târziu, am putut pătrunde în sala unde au avut loc interogarea împricinaţilor, cuvântul acuzării şi al apărării. Totul se desfăşura repede, după un program prestabilit. Acuzaţiile erau grave, cei cinci sau şase tineri (din care cunoşteam cel puţin trei, foşti elevi la „Caragiale”) răspândiseră manifeste anticomuniste pe cheiul Gârlei, într-o noapte, cu ani în urmă. Însă atmosfera nu era prea aspră. Simplul fapt că şedinţa era publică dovedea că exista o anumită bunăvoinţă, deşi colonelul-magistrat, un om cu faţa vânătă şi ochelari negri, avea un aer sinistru. Curtea s-a retras pentru a delibera; în acest timp ne-am putut face semne prieteneşti cu cei din boxă. Sentinţa a fost năucitoare. Numai Mironi primea şase ani de închisoare, ceilalţi scăpau cu doi-trei ani, ceea ce, socotind intervalul de prevenţie, însemna o eliberare rapidă. Nu am realizat pe loc ce se întâmplase. Mai târziu, am putut înţelege că Mironi fusese singurul care refuzase să retracteze. El era omul care nu se preda.
...Mă întorc la seara petrecută cu Geamănul, la confruntarea adesea subînţeleasă a experienţelor noastre. Aveam sentimentul că nu mă poate înţelege, aşa cum nu poţi înţelege pe cineva care îţi povesteşte o călătorie într-un ţinut îndepărtat şi inaccesibil. S-a aşezat o tăcere între noi... şi-a adus aminte, desigur, de adolescenţa noastră frământată, tulbure în multe privinţe, impregnată de literatură... „Nu-ţi pare rău”, m-a întrebat, „că ai părăsit literatura?” (ştiam că, într-un anumit fel, îi păruse rău că nu urmase calea mea, ştiuse că un doctor este un ins mai liber, cu atât mai mult când toţi trăiam într-o societate supusă. Poetul este sclav... În orice epocă, dacă nu este revoltat – dar atunci riscă o moarte rapidă, ca a unui gladiator, a unui martir –, depinde de un mecena, iar dacă acel mecena este tiran... „Prefer să fiu stăpânul muzelor, decât slujitorul lor”, exclamasem odată) „Nu”, am răspuns vag. „Nu, fiindcă medicina este cea mai frumoasă meserie din lume.”
Geamănul nu m-a mai întrebat nimic, am continuat să discutăm de una, de alta. Ne-am despărţit. ştiam că aveam să ne revedem în curând; căzusem pe gânduri. Făcusem două afirmaţii grele; el nu încercase să mă înţeleagă mai bine, iar eu rămâneam cu sarcina de-a mă desluşi pe mine însumi. Mai întâi, acea afirmaţie de un orgoliu care chiar şi mie mi se părea insuportabil: „Prefer să fiu stăpânul muzelor, decât slujitorul lor”. Ce nebunie! Oare cu adevărat treceam în ochii mei drept un zeu, drept însuşi Apollo? În toamna intrării mele la medicină m-am întâlnit pe stradă cu un prieten al lui T., un om interesant, matematicianul Michel Neculcea. Neculcea, boier moldovean – descendent din cronicar –, fusese un comunist pe atât de sincer pe cât ajunsese acum de blazat, poate de vinovat în sufletul lui. Se spunea că devenise mistic; în orice caz, era practicant ortodox. Cu oarecare răutate, Al. Rosetti povestea că fusese văzut în Vinerea Mare la biserică trecând pe sub masă, lucru ce-i producea un anumit amuzament cinic; Michel, cu silueta lui deşirată, trebuia desigur să depună un efort considerabil, aproape acrobatic, spre a-şi impune acest ritual fără să plece cu masa în spate. Era un om care amuza, dar nu puteai să nu-l respecţi, buna lui credinţă puţin juvenilă era certă – şi neobişnuită la Dunărea de Jos. Dar, în ziua aceea, salutându-l, am constatat că nu-mi răspundea. şi, crezând că nu m-a văzut, am repetat salutul... şi atunci, şi în ziua următoare, drumurile noastre s-au încrucişat mereu. Ce-i făcusem? Răspunsul l-am avut de la T., câteva zile mai târziu. Trădasem. Da, aşa se exprimase despre mine. Plecasem dintr-un domeniu sfânt, din tagma apărătorilor umanioarelor, pentru a intra în cea a oamenilor banului. Acuzaţia mi s-a părut absurdă, mie nu-mi intrase în cap că medicina este, între altele, o profesie rentabilă (cât de uimit fusesem de băiatul de popă care-mi spusese că voia să facă bani, ca doctor!). Dar cu siguranţă că filologia nu era rentabilă, aici matematicianul avea dreptate. În loc să mă smeresc de indignarea lui, ceva trufaş se dezvoltase în mine. Dovadă era că îi spusesem Geamănului fraza despre cea mai frumoasă meserie. Rămâneam totuşi cu convingerea că nu voi pierde contactul cu lumea muzelor, că, într-un fel, le voi face din nou dragoste, ca unor adevărate iubite, şi nu numai ca unor curtezane-slujnice.
...Dar nu sunt muzele nişte muieri năzuroase, care te iubesc numai dacă tu le slujeşti pe ele?
Oare voisem numai să-l uimesc, să-l umplu de invidie pe Geamăn spunându-i că făceam cea mai frumoasă meserie? Cunoscusem un doctor, un om mai în vârstă decât mine, medic de ţară. Era rus de origine, Evlampie Sergheici. Familia lui trecuse Nistrul la Revoluţie, fugind de bolşevici. Ca şi celebrul Ostap, fuseseră jefuiţi de grănicerii români, dar lăsaţi să treacă, fără să fie trimişi înapoi în Ucraina ca Ostap Bender. Acum era medic de circă la C., un sat de lângă Bucureşti. M-a invitat acolo la un prânz într-o duminică, dar mi-a spus să vin mai de dimineaţă. Spre deosebire de satele de la drumul mare, C. se ascundea. Drumul nu era asfaltat, iar autobuzul ridica un nor praf; când vârtejul s-a potolit, am constatat că maşina oprise într-un soi de rai. Uliţa satului era mărginită de tei cu tulpinile văruite. Căsuţele de ţară se ascundeau după tufe de iasomie, lilieci; în curţi înfloreau dalii şi cârciumărese. Un râuşor curgea leneş; zăgăzuit, dădea naştere unui iaz a cărui oglindă lucea între trestii. Pe un promontoriu se înălţa mănăstirea de maici, albă. În marginea satului, tot pe malul apei, era dispensarul, o clădire cu nu mai mult de trei odăi, anume ridicată înainte de război de o moşiereasă binefăcătoare, şi, alăturat, adăpostit în fostul conac, un mic spital rural. Evlampie mă chemase mai devreme cu o intenţie precisă: voia să asist la consultaţie. Cea de duminică era specială, oamenii îşi făcuseră un obicei să vină la dispensar de dimineaţă, iar după slujbă soseau şi femeile bătrâne. Locul din faţa dispensarului era unul de stat la palavre. Aşa că, îmbrăcat în halat şi prezentat ca „domnul doctor”, am asistat la peregrinarea celor patruzeci, cincizeci de săteni care veniseră „să se caute” în duminica aceea. Nu erau cazurile grele pe care le văzusem la spital. Pe oameni îi dureau încheieturile, câţiva tuşeau şi aveau febră, pe alţii îi durea stomacul. Evlampie le punea întrebări sistematice, după un anumit plan, le cerea să se dezbrace („Scot rochiţa?”, întrebă spontan o fetişcană). Veni şi o maică de la mănăstire, tratată cu respect, pe nedezbrăcate. Făcuse o licenţă în filosofie cu T., era călugăriţă de mai bine de douăzeci de ani, cam melancolică, mi se păru. Doctorul, în dimineaţa aceea, îşi lua în serios rolul dublu: dădea consultaţii şi îmi explica mie, în jargonul ezoteric al breslei, diagnosticul şi elementele lui, certitudinile şi îndoielile pe care le putea avea asupra cazului. Dacă se gândea la un cancer de stomac, de pildă, îmi spunea: „Ar putea fi o gastrită anacidă”. Fiecare pacient pleca cu o reţetă, cu sfaturile ce se cuveneau. Din felul cum vorbeau cu el în cabinet şi după cum îl salutaseră la intrarea în dipensar, se vedea că oamenii îl simpatizau. Chiar îl respectau. În mod interesant, doctorul era în stare să facă mai multe lucruri în acelaşi timp: ausculta cu stetoscopul, o întreba pe pacientă unde o doare, îmi explica mie ce fel de raluri auzea (şi ce nu se auzea). Dar, întrerupându-se, tuşind, aprinzând o ţigară cu o mână în timp ce scria cu cealaltă, povestea anecdote, întâmplări savuroase. Deschizând un registru, îşi amintea de o inspecţie pe care o primise cu ani în urmă „de la raion”. Medicul-şef şi contabilul voiau să vadă cele douăzeci şi patru de registre pe care orice circumscripţie medicală trebuie să le aibă, ţinute la zi. Evlampie abia dacă avea vreo cinci, dintre care numai de două ştia unde se găsesc. „Un moment”, spuse el, poftindu-i pe nepoftiţi să ia loc. Ieşi din cameră, îşi luă puşca din rastel şi plecă în baltă, să tragă la raţe. După vreo două ore, inspectorii plecară furioşi. Asta se petrecuse undeva pe malul Dunării, iar rezultatul fusese mutarea lui la C., în exil. Povestirea mi-era adresată numai mie, printre discuţii cu ţăranii, pufăiri de ţigară, hohote de râs. Pacienţii îl mai omeneau cu câte o sticlă de ţuică astupată cu dop de cocean, pentru care abia mulţumea. Consultaţia se isprăvi către ora două şi ne suirăm în brişca anemic trasă de Tufiş, fostul cal de curse, care avea să-şi dea duhul după câteva zile. Ajunşi acasă, am făcut cunoştinţă cu mult mai tânăra lui soţie, originară din sat, care învăţa engleza, vrând să devină profesoară. Fiul lor Costică, în vârstă de cinci ani, era nebunatic. Nu mai ţin minte lista de bucate, dar, sigur, după borş a venit crapul cu roşii. Carnea peştelui, pescuit puţin înainte de amiază, era dulce, avea gustul indescriptibil al prospeţimii. Vinul era terază, cu subtile parfumuri de căpşunică. Am stat la masă până ce soarele s-a culcat fastuos după derdeluşul modest din depărtare, care părea un munte în peisajul plat. Evlampie nu încetase să facă haz de toate prostiile, golind cu modestul meu ajutor damigeana. Era un spirit paradoxal şi universal. Se concentră în acea după-amiază asupra filosofiei istoriei. Avea alte teorii decât unchiul Tsillei, dar nu mai puţin interesante. Evoluţia omenirii, spunea, se explică prin aportul substanţelor ingerate. Astfel, Marea Revoluţie socialistă din Octombrie nu poate fi înţeleasă fără să studiezi şi să accepţi rolul alcoolului: fără votcă, Revoluţia nu ar fi avut loc. Socialismul nostru, era el de părere, este condiţionat de ţuica de Piteşti şi întru câtva de vinul-căpşunică. În acelaşi timp, pe buze îi flutura un surâs şi hohotea uşor, dovadă că nu se lua prea tare în serios. Nu se înserase încă. Evlampie şi-a luat puşca din cui şi am mers pe ponton (cu micul Costică, încântat), de care era legată o barcă atât de veche, încât mi-era teamă să mă urc în ea, dar Evlampie Sergheici a insistat. Am vâslit puţin în apele negre. Nimic nu mişca în seara de toamnă. Gazda a spus: „Păsările s-au culcat”. Pe fundul bărcii era o sticlă goală. A zvârlit-o în sus, vreo zece metri. Cu o mişcare iute, a luat puşca, a ţintit, sticla a explodat în mii de cioburi. Pocnitura fără ecou trezi câteva raţe din stufăriş, care se învârtiră un minut pe deasupra bălţii înainte de a se întoarce în culcuşul dintre trestii.
Am plecat cu un sentiment de încântare bucolică. Dar nu eram numai un admirator al vieţii demne de Georgicele virgiliene a medicului din C. Viaţa cotidiană a lui Evlampie se asemăna atât de puţin cu existenţa trudnică a profesorilor şi a asistenţilor mei din spitale! şi, cu toate acestea, aveau acelaşi vocabular, se puteau recunoaşte dintr-o privire, reuşeau să se înţeleagă dintr-un cuvânt. Deşi mijloacele celor din clinicile universitare erau mai însemnate, rezultatele nu erau atât de diferite. După cum pretindea Titu Păunescu, simţurile, percepţiile, raţionamentul ascuţit erau calităţile determinante ale medicului. La mijlocul secolului XX, medicina nu era instrumentalizată ca astăzi. Mijloacele de laborator erau încă simple. Am avut o viziune a unei frăţii universale acţionând pentru binele omenirii, cu mijloace diferite, cu mentalităţi diferite, nu lipsită de dezbinări şi intrigi, dar, esenţial, îndreptată spre bine. Mă simţeam mândru: eram un simplu ucenic al acestei mari frăţii medicale care îşi ostoia voinţa de putere în slujba ajutorării semenului. Unde mai puteau exista la un loc atâtea caractere, atâtea feluri de viaţă? De aceea avusesem dreptate când îi spusem Geamănului că aveam cea mai frumoasă meserie din lume.
O brăţară de aur: pe la sfârşitul studiilor, o colegă de-a noastră s-a căsătorit. Cuprinsă de îndoieli cu privire la hotărârea ei, s-a dus la o ghicitoare, una, o ţigancă. Nu era uşor să-i ajungi în bârlog. „Consultaţiile” aveau loc într-un soi de bordei, pe coasta muntelui, departe de satul pierdut unde ajungeai cu maşina riscând la fiecare metru să te împotmoleşti. De acolo, aproape de-a buşilea, prin noroaie şi ciulini, ajungeai la bordeiul babei. Te trimitea la dracu’, la urmă accepta totuşi să-ţi ghicească în bobi. Îi vorbi numai de rău despre soţul ei. Era un neisprăvit, un caraghios, avea s-o înşele cât putea. Soarta voia totuşi ca ei să rămână împreună. O viaţă. El nu va câştiga mai nimic. În schimb, ea, acolo departe, în ţară străină, va aduce bani mulţi în casă, căci are brăţară de aur: meseria.
Aşa s-a întâmplat.