capitolul 1

Era 1 ianuarie. Mac se rostogoli în pat pentru a opri alarma de la ceas şi se trezi cu faţa lipită de podeaua studioului ei.

– La naiba! La mulţi ani!

Stătu acolo, ameţită şi derutată, până când îşi aminti că nu mai ajunsese până la etaj, unde se afla dormitorul, şi că alarma era declanşată de computerul ei, programat să o trezească la prânz.

Se ridică şi se târî până la bucătărie, spre filtrul de cafea. De ce se căsătoreau oamenii în ajunul Anului Nou? De ce transformau o sărbătoare destinată unui maraton al băuturilor şi, probabil, al sexului cu necunoscuţi, într-un ritual formal? Ba îşi mai chemau şi toate rudele şi prietenii, ca să nu mai menţionăm fotografii specializaţi în nunţi.

Desigur, când, într-un final, recepţia luase sfârşit, pe la două dimineaţa, ar fi putut să se bage în pat, ca o persoană normală, în loc să descarce pozele, să le verifice, lucrând încă aproape trei ore la fotografiile de la nunta Hines-Myers.

Dar, Doamne, unele erau atât de bune! Chiar grozave, puteai spune. Sau poate că nu erau decât nişte porcării, pe care le supraestimase într-un moment de euforie.

Nu, pozele erau bune.

Adăugă trei linguriţe de zahăr în cafeaua neagră şi o bău, în timp ce privea pe fereastră la pătura de zăpadă aşternută pe grădinile şi peluzele domeniului Brown.

„Făcuseră o treabă foarte bună cu nunta“, se gândi ea. Şi poate că Bob Hines şi Vicky Myers se vor inspira din nuntă şi vor avea parte de o căsnicie fericită.

Oricum, amintirile acelei zile nu vor dispărea. Momentele ei, importante sau nu, fuseseră surprinse. Le selectase, le ajustase şi le imprimase. Săptămâna viitoare sau peste şaizeci de ani, Bob şi Vicky puteau să retrăiască ziua cea mare prin aceste imagini.

Senzaţia aceea, se gândi ea, era la fel de puternică precum o cafea tare, îndulcită, într-o zi friguroasă de iarnă.

Deschise un dulap, scoase o cutie cu tarte şi, în timp ce mânca una în picioare, îşi verifică agenda zilei. Nunta Clay-McFearson (Rod şi Alison) la ora şase. Asta însemna că mireasa şi alaiul ei urmau să ajungă la trei, mirele şi alaiul lui, la patru. La ora două, avea loc întâlnirea dinaintea evenimentului, în casa cea mare.

Îi mai rămânea suficient timp aşadar să facă un duş, să se îmbrace, să se uite peste notiţe şi să-şi verifice o dată şi încă o dată echipamentul. Ultima oară când se uitase la meteo se anunţase cer însorit, cu zero grade Celsius. Putea să facă nişte poze frumoase cu momentul aranjării miresei, folosind lumina naturală, şi poate reuşea să o convingă pe Alison să facă un set de portrete pe balcon, cu zăpada pe fundal.

Mama miresei – Dorothy („spune-mi Dottie“) –, îşi aminti Mac, era destul de insistentă şi de pretenţioasă, dar ştia cum să se descurce cu ea. Dacă Mac nu ar fi putut să facă faţă personalităţii ei, Parker, cu siguranţă, putea. Parker făcea faţă oricăror situaţii şi persoane. Dorinţa şi determinarea ei transformaseră Vows într-una din cele mai apreciate companii de organizare de nunţi şi evenimente din Connecticut, în numai cinci ani de zile. Reuşise astfel să transforme tragedia decesului părinţilor ei în speranţă, iar superba casă victoriană şi terenul minunat al domeniului Brown, într-o afacere prosperă şi unică. „Bineînţeles, se gândi Mac în timp ce luă ultima înghiţitură de tartă, şi ea contribuise decisiv la acest succes.“

Se îndreptă spre scările care duceau din studioul ei la dormitorul şi baia de la etaj, dar se opri în dreptul uneia dintre fotografiile sale preferate. Mireasa, strălucind de fericire, cu privirea în sus, cu braţele întinse şi cu palmele spre cer, părea că pluteşte printre petale roz de trandafir. „Coperta revistei Today’s Bride“, se gândi ea. „Pentru că sunt atât de bună.“

Urcă scările, îmbrăcată în şosete groase, pantaloni din flanelă şi hanorac, iar la etaj se transformă dintr-o persoană obosită, neîngrijită şi dependentă de tarte la cutie, într-un fotograf specializat în nunţi extrem de sofisticat.

Ignoră patul nefăcut – de ce să îl mai facă, dacă oricum îl va deranja din nou? – şi dezordinea din dormitor. Duşul fierbinte, zahărul şi cofeina o ajutară să se abată de la gândurile ei, astfel încât să se poată concentra pe munca din acea zi.

Avea o mireasă a cărei minte era deschisă la nou, cu o mamă cu un comportament pasiv-agresiv, care credea că le ştie pe toate, şi cu un mire atât de îndrăgostit, încât ar fi făcut orice pentru a-şi vedea mireasa fericită. În plus, ambii miri erau fotogenici.

Ultima frază însemna că munca ei constituia şi o plăcere, nu doar o încercare. Cum putea ea oare să le ofere clienţilor o retrospectivă fotografică a acelei zile, care să fie spectaculoasă şi unică pentru ei, în acelaşi timp?

„Culorile miresei“, se gândi ea, răsfoind în minte dosarul nunţii, în timp ce îşi spăla părul scurt şi roşu. „Argintiu şi auriu. Elegant, strălucitor.“

Aruncase o privire asupra florilor şi tortului – ambele urmau să fie livrate în acea zi –, asupra mărturiilor şi feţelor de masă, se uitase la îmbrăcămintea domnişoarelor şi a cavalerilor de onoare, la pălării. Avea şi o copie a programului muzical al trupei, în care primul dans era dansul mamă-fiu, fiică-tată.

„Deci, se gândi ea, în următoarele câteva ore, lumea ei se va învârti în jurul lui Rod şi al lui Alison.“

Îşi alese costumul, bijuteriile şi machiajul cu aproape la fel de multă grijă ca în cazul echipamentului de lucru. Încărcată cu cele necesare, ieşi, parcurgând aleea scurtă ce ducea de la căsuţa de lângă piscină, unde se afla studioul ei, până la casa cea mare.

Zăpada strălucea, ca şi cum diamante zdrobite fuseseră aruncate peste puful alb, iar aerul era rece şi proaspăt, ca la munte. Trebuia neapărat să facă şi câteva poze afară, pe lumină, şi când se însera. Nuntă de iarnă, nuntă albă, zăpadă, gheaţa sclipind în copaci, cu ţurţuri atârnând din sălciile fără frunze, aplecate deasupra iazului, eleganta casă victoriană, cu acoperişul în mai multe ape, cu ferestrele arcuite, vopsite în bleu, înălţându-se pe albastrul cenuşiu al cerului. Terasele şi veranda cea mare vesteau sărbătorile, fiind decorate cu luminiţe şi crengi de brad.

Studie casa, aşa cum făcea adesea în timp ce parcurgea aleea cu pietriş. Iubea liniile, unghiurile sale, cu cadrele vopsite subtil în galben-deschis sau în alb-crem, pe fundalul bleu.

Fusese ca şi casa ei, în copilărie. De multe ori fusese singura ei casă, recunoscu ea, atunci când propriul său cămin era distrus de toanele mamei sale. Părinţii lui Parker erau calzi, primitori, iubitori şi, se gândi Mac, statornici. Erau oaza de linişte din mijlocul furtunii copilăriei sale.

La moartea lor, în urmă cu şapte ani, îi plânsese la fel de mult ca prietena ei.

Acum, domeniul Brown era casa ei. Afacerea ei. Viaţa ei. Şi nu orice fel de viaţă, din toate punctele de vedere. Ce putea fi mai bun decât să faci ce îţi place, alături de cei mai buni prieteni pe care i-ai avut vreodată?

Trecu prin vestibul pentru a-şi lăsa haina, apoi făcu un tur, trăgând cu ochiul la ce făcea Laurel.

Prietena şi partenera ei şedea pe un scăunel din lemn, înfigând meticulos crini argintii pe cele cinci etaje ale tortului de nuntă. Fiecare floare era aşezată pe câte o frunză de acantă, având un efect strălucitor.

– E perfect, McBane.

Mişcările mâinilor lui Laurel erau precise, ca ale unui chirurg, de fiecare dată când punea următorul crin. Părul blond îi era prins la spate, într-un fel de coc neîngrijit, dar care se potrivea cu unghiurile ascuţite ale chipului ei, iar în ochii albaştri se citea concentrarea.

– Aşa mă bucur că a ales să pună crini pe tort în loc de figurina cu mirele şi mireasa. Se potrivesc perfect. Ai să vezi când îl vom băga în sală.

Mac scoase aparatul de fotografiat.

– Ar fi o poză bună pentru site-ul nostru. Te deranjează?

– Deloc. Ai dormit ceva?

– Abia pe la cinci m-am băgat în pat, dar m-am trezit la prânz. Tu?

– La două şi jumătate dormeam dusă, iar la şapte m-am trezit ca să termin tortul mirelui, desertul şi asta. Sunt atât de fericită că următoarea nuntă va fi abia peste două săptămâni, spuse Laurel şi se uită pe furiş în spate. Să nu-i spui lui Parker că am zis aşa ceva.

– Bănuiesc că s-a trezit.

– A trecut deja de două ori pe aici. Probabil că a verificat şi răsverificat totul. Mi s-a părut că o aud pe Emma venind. Cred că sunt în birou amândouă.

– Mă duc sus. Vii?

– În zece minute. Ajung la timp.

– La timp e prea târziu pentru Parker, zâmbi Mac. O să încerc să îi distrag atenţia.

– Spune-i că unele lucruri nu pot fi grăbite. Şi că mama miresei va primi atâtea complimente pentru tortul ăsta, încât nu va mai sta aşa de mult cu ochii pe noi.

– Cu asta s-ar putea s-o conving.

Mac plecă, făcând un ocol pentru a verifica foaierul de la intrare şi salonul cel mare de pictură, unde urma să se oficieze căsătoria. Emmaline şi spiriduşii ei erau deja la lucru, observă ea, şi scoteau decorurile de la nunta precedentă, punându-le pe cele noi. Fiecare mireasă avea propriul vis, iar cea de acum dorea multe panglici aurii şi argintii, în locul voalurilor lila şi crem folosite la nunta precedentă.

În salonul de pictură se pregătise şemineul, iar focul urma să fie aprins la sosirea oaspeţilor. Scaune îmbrăcate în alb, cu funde argintii, erau aşezate în şiruri. Emma pusese deja pe poliţa de deasupra şemineului lumânări aurii în suporturi din argint, iar cale albe, preferatele miresei, erau aşezate în vaze înalte din sticlă.

Mac înconjură camera, verificând unghiurile, lumina, decorurile, şi luă câteva notiţe în timp ce ieşi şi porni pe scări, spre etajul al treilea.

Aşa cum era de aşteptat, o găsi pe Parker în sala de conferinţe din biroul lor, înconjurată de laptop, BlackBerry, dosare, alt telefon mobil şi căşti. Părul ei castaniu bogat era prins într-o coadă lungă şi simplă. Se potrivea cu costumul într-o nuanţă deschisă de gri, în perfectă armonie cu culorile alese de mireasă.

Parker era atentă la tot.

Nu se uită la ea, dar făcu un semn cu degetul în aer şi continuă să lucreze pe laptop. Cunoscând semnul, Mac traversă camera spre măsuţa de cafea şi umplu două ceşti. Se aşeză, îşi puse dosarul pe masă şi îşi deschise laptopul.

Parker se lăsă pe spătarul scaunului, zâmbi şi luă ceaşca cu cafea în mână.

– O să iasă bine.

– Fără îndoială.

– Drumurile sunt libere, vremea e bună. Mireasa s-a trezit, a luat micul dejun şi a avut parte de un masaj. Mirele a fost la sală şi la piscină. Mâncarea va sosi la timp. Toţi invitaţii au confirmat, zise Parker, în timp ce îşi privi ceasul. Unde sunt Emma şi Laurel?

– Laurel mai avea câte ceva de terminat la tort, care, apropo, arată superb. Nu am văzut-o pe Emma, dar a început să decoreze sălile pentru eveniment. Vreau câteva poze de exterior. Înainte şi după.

– Să nu ţii mireasa prea mult afară la început. Nu vrem să aibă nasul roşu şi să fie mucioasă.

– S-ar putea să fie nevoie să o ţii pe mama ei departe de mine.

– Ştiam asta.

Emma intră brusc pe uşă, cu o cola light într-o mână şi cu un dosar în cealaltă.

– Tink suferă de mahmureală şi nu o să vină, aşa că îmi lipseşte un om. Nu stăm prea mult, da?

Se trânti pe scaun. Părul creţ îi săltă de pe umeri.

– Camera miresei şi salonul de pictură sunt decorate. Foaierul şi scările sunt aproape terminate. Buchetele, corsajele şi florile pentru butoniere sunt gata. M-am apucat de sala mare şi de sala de bal. Trebuie să mă întorc, deci.

– Fetiţa cu florile?

– Buchet-glob din trandafiri albi, cu panglici aurii şi argintii. Am pregătit coroniţa – trandafiri şi floarea-miresei – pentru coafeză. E foarte drăguţă. Mac, am nevoie de câteva poze cu aranjamentele, dacă ai timp. Dacă nu, le fac eu.

– Am timp.

– Mersi. Mama miresei…

– Mă ocup eu, spuse Parker.

– Am nevoie să… se întrerupse Emma, atunci când Laurel intră în cameră.

– Nu am întârziat, anunţă Laurel.

– Tink nu vine, îi spuse Parker. Emmei îi lipseşte un om.

– O ajut eu. Va trebui să aranjez ornamentul de pe vârful tortului şi desertul, dar acum am timp, răspunde Laurel.

– Hai să ne uităm pe program.

– Staţi puţin, le opri Emma şi ridică mâna în care ţinea cutia de cola light, întâi să ciocnim paharele şi să spunem o urare. Un an nou excelent nouă, patru femei uimitoare, extraordinare şi foarte sexy. Cele mai bune prietene, pentru totdeauna.

– Ai uitat să spui deştepte şi puternice, zise Laurel şi ridică sticla cu apă în aer. Pentru prietene şi partenere.

– Pentru noi. Pentru prietenie şi inteligenţă la puterea a patra, adăugă Mac, şi pentru toate lucrurile minunate pe care le-am realizat la Vows.

– Şi pentru 2009, ridică Parker ceaşca cu cafea. Cele mai uimitoare, extraordinare, sexy, deştepte şi puternice prietene vor avea cel mai grozav an de până acum.

– Aşa să fie, ciocni Mac ceaşca cu celelalte. Pentru „Ziua Nunţii“ atunci, acum şi mereu.

– Atunci, acum şi mereu.

– Eu mă ocup de mireasă, spuse Mac, iar apoi mă voi duce în întâmpinarea mirelui. Instantanee la îmbrăcatul miresei. Portrete formale înăuntru şi afară. Voi face poze cu tortul şi cu aranjamentele acum, ca să intru în atmosferă. Toate pozele cu familia şi alaiurile separat, înainte de ceremonie. După ceremonie voi mai avea nevoie de patruzeci şi cinci de minute pentru portretele cu familia şi cu toţi invitaţii, dar şi cu mirele şi mireasa.

– Aranjamentele florale din apartamentele mirilor vor fi gata la trei. Cele din foaier, recepţie, scări, sala mare şi sala de bal, la cinci.

Parker privi spre Emma.

– Vom termina la timp.

– Cameramanii vin la cinci şi jumătate. Invitaţii sosesc începând cu ora cinci şi jumătate până la şase. Muzicienii – cvartetul de corzi – încep la cinci şi patruzeci. Formaţia va cânta în sala de bal până la şase şi jumătate. Mama mirelui, însoţită de fiul ei, va veni la cinci şi cincizeci de minute; mama miresei, însoţită de ginere, va sosi imediat după aceea. Mirele şi cavalerii de onoare îşi vor ocupa poziţiile la ora şase, citi Parker programul. Tatăl miresei, mireasa şi alaiul ei vor fi gata la ora şase. Coborâre şi intrare. Ceremonia va dura douăzeci şi trei de minute, pauză, momente în familie. Oaspeţii vor fi conduşi în sala mare la şase şi douăzeci şi cinci.

– Se deschide barul, spuse Laurel, muzică, se împarte mâncarea.

– De la şase şi douăzeci şi cinci la şapte şi zece, fotografii. Anunţarea familiei, a petrecerii şi a noilor căsătoriţi, la şapte şi un sfert.

– Cină, urări, continuă Emma. Ştim, Parks.

– Vreau să mă asigur că ne mutăm în sala de bal şi că vom avea primul dans până la opt şi un sfert, spuse Parker. Mireasa vrea, în mod special, ca la primul dans să fie de faţă şi bunica ei, iar după dansurile tată-fiică, mamă-fiu, vrea ca părinţii ei să danseze. Bunica are nouăzeci de ani şi s-ar putea să nu reziste prea mult. Dacă reuşim să tăiem tortul la nouă şi jumătate, s-ar putea ca bunica să mai fie încă la petrecere.

– Este adorabilă, adăugă Mac. Am făcut câteva poze frumoase cu ea şi cu Alison la repetiţii. Am notat aici să le mai fac nişte fotografii azi. Sincer, cred că va sta până la sfârşit.

– Sper. Tortul şi prăjiturile se vor servi în timpul dansului continuă. Aruncarea buchetului, la zece şi un sfert.

– E gata şi buchetul pentru aruncare, adăugă Emma.

– Aruncarea jartelei, dansurile continuă. Ultimul dans la unsprezece fără zece, spargerea baloanelor, mireasa şi mirele pleacă. Încheierea evenimentului, ora unsprezece, spuse Parker şi îşi verifică ceasul din nou. Hai să pornim! Emma şi Laurel trebuie să se schimbe. Să nu vă uitaţi căştile.

Parker îşi simţi telefonul vibrând şi privi ecranul.

– Mama miresei. Din nou. Al patrulea apel pe ziua de azi.

– Distracţie plăcută, spuse Mac şi fugi.

Cercetă fiecare cameră pe rând, dându-se la o parte din calea Emmei şi a echipei sale, care umpleau casa cu flori, panglici şi voal. Făcu poze cu tortul lui Laurel, cu aranjamentele Emmei şi păstră în minte cadrele ideale.

Era o practică pe care nu o lăsa să devină rutină. Ştia că, dacă se va întâmpla asta, va pierde poze bune, oportunităţi şi nu va mai găsi cadre şi idei noi. Aşa că, oricând simţea că intră pe o cale deja bătută, se gândea la fluturele albastru aşezat pe păpădia galbenă.

În aer plutea mirosul trandafirilor şi al crinilor, întrerupt doar de vocile puternice şi de tropăitul paşilor. Lumina se strecura în raze frumoase prin ferestrele înalte şi se reflecta în panglicile aurii şi argintii.

– Căştile, Mac! strigă Parker după ea, alergând pe scări. Soseşte mireasa.

Când Parker coborî în grabă să o întâmpine pe mireasă, Mac alergă pe lângă ea şi o întrecu. Ieşi pe terasa din faţă, ignorând frigul, în timp ce limuzina albă încetinea pe alee. Când maşina se opri, alese un unghi, se pregăti şi aşteptă.

Mai întâi coborâră domnişoara de onoare şi mama miresei.

– Mişcaţi-vă, mişcaţi-vă mai repejor, murmură ea.

Apoi ieşi din maşină şi Alison. Mireasa purta jeanşi, cizme ugg, un sacou tocit din piele întoarsă şi un fular de un roşu aprins. Mac focaliză pe ea.

– Hei! Alison!

Mireasa privi spre ea. Surpriza se transformă în încântare şi, spre bucuria lui Mac, Alison ridică braţele în aer, îşi duse capul pe spate şi râse.

Exact în acea clipă, se gândi Mac în timp ce surprindea momentul, începea călătoria ei.

În următoarele zece minute, camera miresei – pe vremuri, dormitorul lui Parker – era plină de oameni agitaţi. Două coafeze îşi etalau accesoriile şi talentele, încreţind, îndreptând, coafând, în timp ce altele îşi desfăşurau fardurile şi cutiile.

„Atât de feminine, mirosurile, mişcările şi zgomotele acelea“, se gândi Mac în timp ce înconjura camera, fără să deranjeze. Mireasa era în centrul atenţiei; nu avea emoţii, observă Mac. Alison era sigură pe ea, radioasă şi, pe moment, foarte vorbăreaţă.

Alta era însă povestea cu mama miresei.

– Dar ai un păr atât de frumos! Nu crezi că ar trebui să îl laşi liber? Măcar o parte din el. Poate…

– Cocul se potriveşte mai bine cu accesoriul pentru păr. Relaxează-te, mamă.

– E prea cald aici. Cred că e prea cald aici şi, în plus, Mandy ar trebui să doarmă puţin, altfel o să se dea în spectacol, sunt sigură.

– O să fie bine, spuse Alison şi se uită la fetiţa cu florile.

– Chiar cred că…

– Doamnelor! le întrerupse Parker în timp ce împingea în cameră o măsuţă mobilă pe care se aflau o şampanie şi o tavă frumoasă cu fructe şi brânză. Bărbaţii sunt pe drum. Alison, ai un păr superb. Demn de o regină.

Turnă un pahar de şampanie şi i-l oferi miresei.

– Nu cred că e bine să bea înainte de ceremonie. N-a mâncat aproape nimic şi…

– Ah, doamnă McFearson, mă bucur că sunteţi deja îmbrăcată şi aranjată. Arătaţi extraordinar. Aş putea să vă reţin pentru câteva minute? Mi-ar plăcea să mergem să aruncăm o privire în salonul de pictură înainte de ceremonie. Vrem să ne asigurăm că totul este perfect, nu-i aşa? O aduc înapoi imediat.

Parker îndesă un pahar de şampanie în mâinile mamei miresei şi o conduse afară din cameră.

Alison respiră uşurată şi râse.

În următoarea oră, Mac se împărţi între camerele mirilor. Între parfum şi tul, între butoni şi brâie. Se strecură înapoi în camera miresei, pe lângă domnişoarele de onoare care se îmbrăcau, ajutându-se una pe cealaltă. O găsi pe Alison singură, stând în faţa rochiei de mireasă.

„Totul se află într-un singur loc“, se gândi Mac în timp ce încadra în linişte poza. Uimirea, bucuria şi doar un strop de tristeţe. Apăsă pe buton în momentul în care Alison îşi întinse mâna şi mângâie broderia strălucitoare de pe corset.

Mac ştia că acesta era un moment decisiv, când pe faţa oricărei femei se puteau citi toate sentimentele.

Dar clipa trecu, iar Alison îşi mută privirea.

– Nu mă aşteptam să mă simt aşa. Sunt atât de fericită. Îl iubesc pe Rod atât de mult şi sunt pregătită în totalitate să mă mărit cu el. Dar am un mic junghi chiar aici, spuse ea şi îşi duse degetele deasupra inimii. Nu sunt emoţii.

– Tristeţe. Doar puţin. O etapă a vieţii tale ia sfârşit. Este normal să fii puţin tristă când te desparţi de ea. Ştiu de ce ai nevoie. Vin imediat.

Câteva clipe mai târziu, Mac intră în cameră alături de bunica lui Alison, după care se retrase.

„Tinereţe şi bătrâneţe, se gândi ea. Începuturi şi sfârşituri, nestatornicie şi stabilitate. Şi iubire.“

Făcu o poză cu ele îmbrăţişându-se, dar nu era ce voia. Prinse şi lacrimile rostogolindu-se pe obraji, dar tot nu era ce căuta. Apoi, Alison îşi aplecă fruntea spre bunica ei şi, chiar când să primească sărutarea, o singură lacrimă alunecă pe obrazul tinerei, în timp ce rochia strălucea şi sclipea în spatele lor.

Perfect. Fluturele albastru.

Urmară instantaneele din timpul îmbrăcării miresei, apoi portretele formale, cu o lumină naturală excelentă. Aşa cum se aştepta, Alison acceptă provocarea de a înfrunta frigul de pe terasă.

Mac ignoră vocea lui Parker din căşti, în timp ce alerga spre camera mirelui, pentru a repeta şedinţa foto şi cu Rod.

Trecu pe lângă Parker pe hol, când se întorcea la mireasă.

– Am nevoie de mire şi de alaiul său jos, Mac. Suntem cu două minute în întârziere.

– Vai, Doamne! se prefăcu ea îngrijorată şi se ascunse în camera miresei.

– Invitaţii s-au aşezat, anunţă Parker în căşti câteva momente mai târziu. Mirele şi cavalerii de onoare îşi ocupă poziţiile. Emma, adună alaiul.

– Acum.

Mac se strecură afară din încăpere pentru a-şi ocupa locul de la baza scărilor, în timp ce Emma aduna domnişoarele de onoare.

– Alaiul este gata. Fă semn cvartetului.

– Fac semn, spuse Parker. Porniţi.

„Fetiţa cu florile se va descurca şi fără somnul de prânz“, se gândi Mac în timp ce copilul aproape dansa în jos pe scări. Se opri ca o profesionistă la semnalul lui Laurel, apoi continuă, cu un mers demn, în rochiţa ei frumoasă, traversă foaierul şi intră în sala imensă, îndreptându-se spre pastor pe aleea mărginită de scaune.

Urmară domnişoarele de onoare, îmbrăcate în argintiu, şi principala domnişoară de onoare, în auriu.

Mac se aşeză pe vine pentru a face poza de jos în sus, în momentul în care mireasa şi tatăl ei stăteau în capătul de sus al scărilor, ţinându-se de mână. Când porni marşul nupţial, tatăl duse mâna fiicei sale la buze, apoi o lipi de obraz.

Mac făcu poza, surprinzându-i ochii înlăcrimaţi.

Unde era tatăl ei? se întrebă ea. În Jamaica? Elveţia? Cairo?

Alungă acest gând, dar durerea apărută odată cu el continuă să îşi facă treaba.

Folosind lumina de la lumânările Emmei, reuşise să imortalizeze bucuria laolaltă cu lacrimi. Amintiri. Fusese aproape invizibilă, stând deoparte.