capitolul 12

Până sâmbătă dimineaţă, Mac simţi că îşi găsise echilibrul din nou. Evenimentul de vineri nu doar că decursese fără probleme, dar le asigurase un eveniment nou. Părinţii mirelui rezervaseră domeniul pentru aniversarea nunţii lor, în noiembrie, anul următor.

Pe lângă toate astea, avusese parte de o mireasă veselă şi fără emoţii, pe care o fotografiase cu cea mai mare uşurinţă.

Energia oferită de cafea o ţinuse trează până după miezul nopţii, putând astfel să lucreze la poze.

Şi mai citise e-mailul de la Carter doar de două ori, înainte de a intra în lumea viselor.

Totul ţinea de concentrare, îşi reaminti ea. De cunoaşterea de sine, de cunoaşterea slăbiciunilor, a ţelurilor. Trebuia, pur şi simplu, să o lase mai moale cu Carter, să stabilească unde se aflau amândoi şi limitele relaţiei lor. După aceea, puteau să se bucure unul de celălalt, fără ca cineva să fie rănit.

Reacţionase exagerat, acum putea să îşi dea seama. Puţin spaţiu, puţină distanţă, puţin timp şi totul se va echilibra. Weekendul nebun şi nunta pe teren minat care urmau erau antidotul perfect. În câteva zile, poate o săptămână, va vorbi cu el. Era un bărbat rezonabil. Înţelegea că nu avea rost să le scape de sub control chestia asta în care erau implicaţi.

Carter mai fusese rănit înainte din cauza relaţiei cu misterioasa Corrine, era sigură de acest lucru. Probabil că nu dorea să repete experienţa. De fapt, decise ea, poate că şi el avea aceleaşi gânduri ca ea acum şi îi va mulţumi că a spus lucrurilor pe nume.

Prietenesc, raţional, direct. Cuvintele magice.

Iar pe partea profesională, ea şi partenerele ei vor avea grijă cum vor păşi pe câmpul minat de astăzi. Fără victime.

Alese un costum gri perlat, cu doar puţină strălucire şi tocuri joase, îndeajuns de elegante pentru o nuntă şi destul de confortabile pentru a respecta picioarele pe care va păşi toată ziua.

În timp ce împacheta echipamentele pentru ziua respectivă, se uită pe notiţe şi pe impresii. Îşi amintea că rochia era extravagantă, un corset sclipitor şi kilometri întregi de fustă. Îşi mai amintea şi că mireasa era înnebunită după mersul la sală şi avea un corp tonifiat. Iar cuplul, împreună din timpul liceului, avea o gândire tradiţională.

Înarmată şi blindată, Mac intră în casa cea mare.

– Alertă de gradul unu!

Mac se holbă la Emma, în timp ce prietena ei cobora scările în fugă.

– Deja?

– Nu ai răspuns nici la telefon, nici pe mobil.

– Abia am plecat din studio. Nu am deschis încă mobilul. Ce s-a întâmplat?

– Domnişoara de onoare a auzit de undeva că nenorocitul ei de fost prieten plănuieşte să o aducă pe amanta lui, partenera de afaceri, la recepţie. Asta e ideea lui de compromis, pe care nu s-a obosit să o discute nici cu mirele, nici cu mireasa. După ce au auzit, mirele şi mireasa l-au ameninţat, lucru pe care îl merită din plin, dacă zvonurile sunt adevărate. Parker încă mai încearcă să liniştească apele.

– La dracu’, spuse Mac, gândindu-se totuşi că, dacă exista o persoană care să poată linişti apele, Parker era aceea.

Însă vestea nu îi pică bine.

– Ce trebuie să facem noi?

– Trebuie să anunţăm tot personalul. Parker are o poză cu amanta luată dintr-un ziar. Acum face copii. Toţi angajaţii trebuie să aibă o copie. Dacă o văd pe amantă, o vor opri şi o vor trânti la pământ, spuse Emma şi, ca să se vadă că vorbeşte serios, îşi lovi palma cu pumnul. Avem voie să facem orice până când rezolvă Parker problema.

– Sper să fie nevoie să o trântim la pământ. Ar fi o poză perfectă pentru albumul de nuntă.

– Laurel îl sună pe Jack să vină mai devreme şi să o vrăjească pe domnişoara de onoare, ca să nu mai uneltească planuri malefice. Eu trebuie să îmi adun oamenii, să îi anunţ, şi apoi să ne apucăm de flori. Laurel mai are ceva de lucru la tort. E cel cu „dantelă şi mătase“.

– Ştiu. Mi-am notat.

– O să cântărească o tonă, iar pentru recepţie, trebuie ornat cu mărgele şi cu tiara. O să aibă nevoie de câţiva oameni să o ajute să îl bage în sală, adică vor fi mai puţini ochi în căutarea amantei.

– Şedinţa de dinaintea evenimentului se anulează, adăugă Emma, după ce reuşi să inspire nişte aer, aşa că trebuie să ne organizăm bine. Va trebui să ne ajuţi cu pregătirea sălii. O să îţi dăm un bip când vine mireasa.

– O.K., mă duc. Dar lasă-mă întâi să aranjez ce mai trebuie în camera miresei. Nu te panica!

– Sunt pregătită să îndur orice.

La etaj, Mac pregăti camera miresei, după care îşi luă geanta cu aparatul de fotografiat şi toate obiectivele. Va mai pregăti încă un aparat după ce sosea mireasa. Înainte de a coborî, se duse până sus la Parker, să vadă cum se descurcă.

O găsi pe prietena ei desfăcând o folie nouă de Dicarbocalm.

– Să înţeleg că e de rău?

– Nu, momentan, totul e sub control. Dar sunt nervoasă. Tocmai am vorbit la telefon cu cavalerul de onoare adulter, la cererea miresei. Iar el a început prin a mă informa că nimeni, nici măcar fratele lui, nu o să îi comande cu cine să se întâlnească. Ce i-aş trage-o nenorocitului ăsta imbecil!

– Ai spus „i-aş trage-o“. Chiar eşti nervoasă.

– După care îmi spune că nu înţelege ce treabă am eu cu viaţa lui personală. Trebuie să îl suport, ca să nu îi afecteze pe miri, dar vreau să îl bat. Am reuşit să îl calmez, făcând apel la urma de bun-simţ şi de politeţe din el. O să îşi facă treaba de cavaler de onoare, dar va pleca imediat după toastul – care, probabil, va fi dureros – făcut în cinstea noilor însurăţei.

– Şi tu îl crezi?

Parker îşi dădu ochii peste cap.

– Nici o clipă. Sunt sigură că o să facă o scenă urâtă. Va trebui să îi urmărim toate mişcările, pentru că o să facă paradă cu femeia aia, la recepţie, dacă nu îl oprim. Dar nu vom spune asta nimănui.

Oftând din greu, Parker îi dădu lui Mac un teanc de foi imprimate cu imaginea blondei atractive. Sub poză scria:

ROXANNE POULSEN

INTRAREA INTERZISĂ

– Împarte-le personalului. O să îi dau şi lui Laurel pentru chelneri.

– Mă duc acum. Ştii, Parks, uneori îmi place atât de mult slujba asta, că nici nu înţeleg de ce. Poate e ciudat, dar acum e unul dintre acele momente.

– Şi eu simt la fel, spuse Parker şi zdrobi medicamentul antiacid în gură. Probabil că trebuie să mergem la psiholog.

Mac termină de făcut fotografiile de catalog cu Emma şi echipa ei, apoi trecu la următorul roi de albinuţe, care se ocupau de sala de recepţii. Ajută la aranjarea meselor – feţe de masă de culoarea lavandei, peste unele albastre, în timp ce Emma adăuga aranjamentele florale. În vasele largi din sticlă pluteau flori mari de crini, deasupra unui pat de pietre sclipitoare.

– Frumos, exclamă Mac.

Emma aşeză vaze mai mici cu trandafiri mari şi lumânări albe în jurul vasului central, şi împrăştie pe masă petale şi inimioare mici roşii, alături de steluţe albastre.

– Aşa e mai frumos. Mai am doar nouăşpe mese. Hai să punem şi mărturiile, strigă ea. Să terminăm… Ăăă, bună Carter.

– Ce? se întoarse Mac brusc.

Îmbrăcat într-un costum gri-închis, Carter stătea în mijlocul haosului pregătirilor. Lui Mac i se păru că arăta ca o insulă de calm într-o mare agitată şi colorată.

– Cineva pe nume Lois mi-a spus că pot să intru. E cam nebunie pe aici. Probabil că vă stau în cale.

– Nu, nu ne stai în cale, îl asigură Emma. Dar ai grijă, pentru că s-ar putea să avem nevoie de oricine poate să meargă, să ridice sau să tragă.

– M-aş bucura dacă v-aş putea ajuta.

– Cuvintele magice. Avem o sută nouăzeci şi opt de mărturii, soluţii pentru baloane de săpun şi bomboane de aranjat. Mac, îi arăţi tu noului sclav ce trebuie să facă? Eu trebuie să verific ceva.

– Sigur.

Cum a putut să uite că îl rugase să vină? Şi ce ar fi trebuit să facă în legătură cu fluturaşii din stomac, care nu se opreau din zburat când se uita la el?

– Ai un costum frumos, îi spuse Mac.

– Nu e din tweed. Tu arăţi bine, şi profesional, în acelaşi timp.

– Personalul nu trebuie să iasă în evidenţă. Îmi pare rău, sunt ameţită. Suntem în priză. Cavalerul de onoare s-ar putea să o aducă pe partenera de afaceri la recepţie.

– Aaa, spuse el, ridicând din sprânceană. Cred că îmi amintesc. Cavalerul de onoare şi partenera de afaceri, cea cu care a înşelat-o pe domnişoara de onoare. O să o aducă aici? E foarte urât din partea lui.

– Urât e puţin spus. S-ar putea să se lase cu violenţe. Deci, spuse ea deschizând geanta cu aparatul de fotografiat, din care scoase poza cu blonda, ea e ţinta. Dacă o vezi, ne spui. Bine?

– În regulă, răspunse el, după care luă poza, zâmbi, şi apoi o împături şi o băgă în buzunar. Mai e şi altceva? Mi se pare că… Pari supărată.

– Supărată? Nu. Nu. Doar ameţită. Am mai spus asta, nu? Mireasa e supărată, iar asta ar putea să se vadă şi în poze, aşa că… „De ce eviţi?“ se întrebă ea. „Spune-i cum stau lucrurile.“ De fapt, Carter, continuă Mac, trăgându-l de braţ într-un colţ mai liber al camerei pline de oameni. Voiam să îţi spun că m-am mai gândit şi ar trebui să discutăm – la naiba, se enervă ea şi închise staţia prinsă de curea. Ăsta e semnalul. Mireasa a intrat pe poartă. Trebuie să plec. Vii cu mine?

– Te ajut cu echipamentul? întrebă el, încercând să o ajungă din urmă.

– Nu, am tot ce îmi trebuie momentan. Restul lucrurilor sunt în camera miresei. O să o băgăm acolo, dar, înainte, trebuie să îi fac poze la sosire. Asigură-te că nu stai în cadru.

– Hei, Carter, spuse Parker alergând după ei şi aruncându-i lui Mac o privire întrebătoare foarte scurtă, după care îşi reluă ideea. Mireasa este un pachet de nervi. Trebuie să o susţinem şi să o liniştim.

– Am înţeles.

– Hai să o ducem sus cât mai repede şi să o ţinem ocupată, concentrată asupra ei însăşi. Am dus deja şampanie sus, dar hai să nu lăsăm să se întâmple ce s-a întâmplat cu Karen.

– Nici o problemă.

– Domnişoara de onoare şi tot alaiul sunt cu ea, dar şi mama ei, care e super. Dacă nu sunt pe aici şi se întâmplă ca mireasa sau domnişoara de onoare să o ia pe căi greşite, cheam-o pe mama miresei.

– Jack e pe drum?

– Vine într-un sfert de oră. Îl trimit direct sus.

– Cine e Karen? întrebă Carter.

– O fostă mireasă, sosită pe jumătate beată şi terminată complet, înainte să reuşim să facem ceva. A vomitat pe terasă cu puţin timp înainte de ceremonie.

– Nasol.

Afară, cele două prietene păşiră pe veranda deja decorată cu lumini italieneşti şi tul.

– Unde vă sunt hainele? întrebă Carter. Vi le aduc eu?

– Nu e nevoie, spuse Mac şi îşi luă aparatul. Ne păstrează adrenalina ridicată.

În timp ce limuzina albă înainta pe alee, Emma şi Laurel ieşiră.

– Am vrut să fim toate patru, explică Parker. Ceva de genul: „Suntem toate aici, pentru ca tu să ai o zi perfectă“. Zâmbiţi, vă rog.

Limuzina se opri. Mac prinse un cadru cu mireasa întorcându-se să iasă din maşină cu ceea ce am putea numi un zâmbet curajos şi nesigur.

Mac se gândi: „Ne-am dus naibii.“

– Ziua ta, îi spuse Parker de pe trepte. O să fie superbă.

Chipul miresei se lumină îndeajuns de mult ca Mac să poată să facă o poză, înainte de a reveni la expresia de dinainte. Ţâşni din maşină, cu braţele întinse, şi spuse:

– Vai, Parker!

– Hei, se auzi vocea lui Mac, tu chiar vrei să o laşi pe nenorocita aia să te facă să ieşi cu ochii plânşi în toate portretele de la nuntă? Revino-ţi şi scoate la iveală fericirea din tine. Numai aşa o vei face să plângă ca un copil, atunci când o să vadă pozele.

Poate fusese puţin cam dură, dar chipul miresei începu să radieze.

– Mă mărit!

– Exact.

– Ori eu, ori ea, spuse mireasa şi apucă mâna domnişoarei ei de onoare, zâmbind fioros la ea. Împreună. Solidaritate.

– Perfect.

Mac surprinse mişcarea, energia, în timp ce genţile cu haine şi accesorii erau desfăcute, iar femeile se agitau încoace şi-ncolo. Şi, fără îndoială, gândi ea, prinse şi tensiunea dintre ele.

– Parker, ce o să faci dacă…

– Nici nu pomeni, o reasigură Parker pe mireasă. Totul este sub control. Tot ce trebuie să faci tu este să fii frumoasă, fericită, iar de restul ne ocupăm noi. Te aşteaptă o sticlă de şampanie.

Făcându-i semn lui Carter să vină, Mac se strecură pe lângă Parker şi anturajul miresei.

– Le dăm câte un pahar de şampanie miresei şi domnişoarei de onoare. Le sărbătorim prietenia, spuse Mac în timp ce urca scările. E vorba despre căsătorie, iar în cazul ăsta, despre faptul că relaţiile dintre oameni fac parte din întreg. O să ne bazăm pe ideea asta, aşa că, în loc să le ţinem la distanţă, aşa cum am vrut la început, o să insistăm pe unitate. Pregătirea miresei ca legătură feminină şi ritual de împerechere.

– O.K., confirmă Carter, intrând în cameră după Mac. E frumos aici, spuse, privind dantela, florile, lumânările, fâşiile de mătase. Foarte feminin.

– Aşa e şi normal.

Mac scoase al doilea aparat de fotografiat din geantă şi şi-l agăţă după gât.

– Ar trebui să fiu aici? Mă simt cam aiurea.

– S-ar putea să avem nevoie de tine. Dar, pentru moment, poţi să stai la uşă. Nimeni nu intră fără să ştie parola.

– Care e parola?

– Inventează una.

Carter îşi ocupă poziţia, în timp ce Parker trecu pe lângă el cu mireasa. O brunetă se opri şi îl privi din cap până în picioare, lăsându-i un gol în stomac.

– Jack?

– Ăăă, nu. Eu sunt Carter.

– Aha. Nasol, spuse ea şi îi zâmbi şiret. Stai prin preajmă, Carter. S-ar putea să avem nevoie de tine.

Uşa se închise cu zgomot. Prin perete putea auzi vocile femeilor, apoi dopul bubuind în timp ce părăsea sticla de şampanie. Râsetele care urmară erau, probabil, un semn bun.

Câteva momente mai târziu, un grup mic de bărbaţi şi femei cu genţi şi casete veni spre el.

– Mă scuzaţi, începu el, însă uşa se deschise în spatele său.

– E O.K., Carter. Ei se vor ocupa de coafuri şi machiaje, îi spuse Parker şi le făcu semn să intre. Lasă-l şi pe Jack să intre, când vine.

Uşa se trânti din nou, iar volumul zgomotelor din spatele ei crescu.

Se întrebă dacă era ceva normal ca Mac şi prietenele ei să repete acelaşi tipar de mai multe ori pe săptămână. Emoţii, alerte, coduri ciudate, staţii radio. Era ca o luptă continuă.

Sau ca un spectacol de pe Broadway.

Oricum, ştia că, până la sfârşitul zilei, va fi epuizat.

Mac deschise uşa şi îi puse un pahar de şampanie în mână, după care închise uşa la loc.

Carter se holbă la pahar, întrebându-se dacă avea voie să bea în timpul serviciului. Amuzat de propriile gânduri, ridică din umeri şi luă o gură de şampanie.

Când înălţă privirea, văzu în capătul scărilor un bărbat care se îndrepta spre el.

– Hei, Carter, ce mai faci?

Jack purta un costum închis la culoare, cu dungi albe, subţiri. Părul blond-închis şi creţ îi înconjura, ca de obicei, chipul. Ochii, de un gri-fumuriu, prietenoşi, străluceau sub arcadele sprâncenelor.

– Participi la nuntă?

– Nu. Le ajut pe fete.

– Şi eu, spuse el, băgându-şi mâinile adânc în buzunare.

Lui Carter i se părea că Jack Cooke arăta mereu relaxat.

– Am înţeles că am întâlnire cu o tipă de la nuntă. Ai văzut-o cumva? Megan. Meg, pentru prieteni.

– Aha, domnişoara de onoare. Da, e în cameră.

– Şi? se uită Jack întrebător la Carter. Dă-mi un indiciu. Parker mi-a spus, ca de obicei, că e „frumoasă“, dar Parker le întoarce pe toate ca să îi iasă ei bine. Oricum, mă bag, dar mi-ar plăcea o părere obiectivă.

– Foarte atrăgătoare. Brunetă.

– Atmosfera?

– Puţin cam înfricoşătoare, de fapt. Chiar acum le fac ceva la păr.

– Super, exclamă Jack. Ce nu facem noi în numele prieteniei şi al unei lăzi de vin bun?! Ei bine, hai să intrăm în acţiune, continuă el şi ciocăni la uşă. Un cromozom străin, strigă el.

Parker deschise uşa.

– Sincronizare perfectă, spuse ea şi îl trase înăuntru.

Carter se rezemă de peretele de lângă uşă, sorbi din şampanie şi se gândi la ritualurile oamenilor.

Următoarea dată când se deschise uşa, Mac îl trase înăuntru.

Femeile stăteau sub pelerine protectoare, coafezele îşi făceau treaba, cu tot felul de accesorii şi echipamente, care lui Carter i se păreau incomode. Dacă părul era drept, urma să fie încreţit cu o unealtă. Dacă era creţ, foloseau alta pentru a-l îndrepta.

„De ce?“ era întrebarea.

Dar păstră întrebările doar pentru el şi ţinu măsurătoarea pentru lumină, o bucată de dantelă albă peste o fereastră şi o lentilă în locul indicat. Nu se supără nici când Jack părăsi câmpul de luptă şi rămase singurul bărbat în mijlocul armatei de femei.

Nu o mai văzuse niciodată pe Mac la lucru, dar găsea totul instructiv şi plăcut. Era sigură, hotărâtă, cu mişcări fluide şi eficiente. Schimba unghiurile, aparatele, lentilele, înconjurându-le şi strecurându-se printre femei, vorbind rareori cu cele pe care le fotografia.

„Le lasă să fie naturale“, îşi dădu Carter seama. „Aşa cum sunt ele în realitate.“

Mac duse mâna la căşti.

– Soseşte mirele. Vin imediat.

În cazul bărbaţilor nu putea fi vorba despre solidaritate, observă Carter, deoarece cavalerul de onoare nu sosise odată cu fratele său. Mac îşi făcu treaba, în frig, scoţând aburi pe gură.

– Mirele vine sus, spuse ea în cască. Lipseşte cavalerul de onoare. Am înţeles, continuă şi se întoarse spre Carter. Toată lumea îl caută pe idiot. O să mă duc să fac portretele formale ale mirilor. Tu poţi să îi cauţi pe Jack şi pe Del şi să vă relaxaţi puţin.

– Bine, spuse el şi privi prin salon la şirurile de scaune îmbrăcate în alb, la cascadele de flori şi pâlcurile de lumânări. E o adevărată transformare. Ca o magie.

– Şi magia se face cu sudoare. Te găsesc eu.

Carter nu îşi făcea probleme în legătură cu asta, dar nu era sigur unde să se ducă, astfel încât să poată fi găsit după aceea.

Se plimbă printre flori şi tul, printre micile lumini strălucitoare şi prin sala de festivităţi. Acolo, cu o oarecare uşurare, îi găsi pe Jack şi pe Del stând la bar.

– Vrei o bere? strigă Del.

– Nu. Mersi. Încerc doar să nu încurc lucrurile pe aici.

– E cel mai potrivit loc pentru noi, spuse Jack. Ai avut dreptate în legătură cu Megan, zise şi ridică sticla de Bass. Există şi modalităţi mai nasoale de a petrece o sâmbătă, decât consolarea unei brunete drăguţe. O gustare?

Carter studie mica tavă cu mâncare.

– Poate.

– Del a reuşit să obţină o gustare de la firma de catering.

– Există modalităţi mai nasoale de a petrece o sâmbătă, repetă Del. Deci, Carter, acum că suntem toţi trei aici, ce se petrece între tine şi fata mea?

– Fata… cui?

– Ai pus ochii pe Macadamia. Ai mai pus şi altceva pe ea?

– Del e posesiv. Ia o chiftea de creveţi, interveni Jack.

Aşa era, îşi dădu seama Carter.

– Şi când a devenit a ta – din punctul tău de vedere?

– De când avea vreo doi ani. Linişteşte-te, Carter. E vorba despre o relaţie frăţească.

– Atunci, mai bine ai întreba-o pe ea.

– Discret, spuse Del şi aprobă din cap. E o calitate. Dacă o faci să sufere, o să ai de-a face cu mine.

– Protecţie. Şi asta e o calitate, îi întoarse Carter vorba.

– Atunci suntem chit. Şi prinşi în acţiune, declară el când Emma intră pe uşă.

– Nu v-am spus că nu aveţi voie să staţi aici? întrebă ea, îmbrăcată în costumul albastru, cu părul prins cu agrafe la spate, în timp ce se plimba printre mese. De unde aveţi mâncarea aia?

– Del e de vină, îl aruncă Jack pe prietenul său în gura leului, fără ezitare.

– Nu am chef de sticle de bere şi de firimituri. Plecaţi de aici şi luaţi alea cu voi. Mergeţi afară sau în zona rezervată familiei. Mă aşteptam la aşa ceva de la voi doi, adăugă Emma. Însă tu, Carter, mă surprinzi.

– Eu doar… Nici nu am băut bere. Sau orice altceva.

Ea îi aruncă o privire rece şi arătă spre uşă.

– Am fi curăţat orice urmă, spuse Jack în timp ce se furişă după ceilalţi şi se întoarse să o privească pe Emma cum verifica aranjamentele de pe masă.

Carter se ciocni de el în uşă.

– Scuze.

– Nici o problemă, răspunse Jack şi văzu cum staţia lui Del sună.

– Sunt chemat, explică Del. Idiotul tocmai a sosit. E singur. Probabil, asta înseamnă că nu trebuie să ieşim şi să îl intimidăm, sau să îl batem. Păcat!

Părea că totul merge bine, decise Carter. Dacă nu ar fi văzut tot ce se petrecea în spatele cortinei, ar fi putut crede că totul mergea de la sine. Florile, muzica, mireasa care radia în lumina lumânărilor. Stătea în spate alături de Del şi de Jack şi privea cum doi oameni îşi promit să se iubească.

Însă nu putea să îşi ia ochii de la Mac.

Se mişca atât de uşor, atât de liniştit. Nu ca o umbră, se gândi el. Era prea luminoasă pentru umbre. Însă părea că pluteşte, astfel încât toată atenţia celor din jur să fie îndreptată spre cei doi oameni din faţa şemineului aprins.

– Eşti prins rău, nu? murmură Del.

– Da, aşa e.

În timp ce proaspeţii însurăţei se întorceau de la altar, Mac se repezi înapoi şi îl trase pe Carter spre stânga. După ce trecură în foaier, ea îşi lăsă aparatul jos.

– Am nevoie de tine pentru pozele de grup. Stai în spatele meu!

Oaspeţii a fost conduşi printr-o altă uşă. Mac folosi scara, foaierul şi sala rămasă pustie.

Lucra rapid, observă Carter. Nu părea să se grăbească, dar surprindea diferite grupuri şi cupluri, evitând cu uşurinţă orice cadru care îi cuprindea pe domnişoara şi pe cavalerul de onoare împreună.

După ce termină, Parker preluă iniţiativa.

– Parker o să îi alinieze pentru introducere. O să mergem pe aici.

– Lasă-mă pe mine să îţi duc geanta.

– Nu, sunt obişnuită să o car.

Mac îl conduse pe altă parte, pe diferite uşi, prin bucătăria plină de bucătari, şi apoi în sala de recepţii.

– O să fac nişte poze cu intrarea lor. Mirele şi mireasa vor sta la masa de două persoane de acolo. Servirea se va face la mese, care sunt numerotate. După ce se aşază toată lumea, va trebui doar să ne asigurăm că totul merge bine. Cum rezişti?

– Bine. Tu faci toată treaba.

– Încă suntem în alertă. Trebuie să stăm cu ochii pe cavaler. Dacă părăseşte sala, unul dintre noi trebuie să îl urmărească, să se asigure că merge doar să facă pipi sau să fumeze o ţigară. După ce terminăm aici şi mergem în sala de bal pentru dans, atunci o să fie nebunie. Mai puţină organizare şi mai greu să îl urmărim.

Mac avea dreptate. Carter rămase cu ea cât de mult posibil, după ce începu adevărata petrecere. Oaspeţii profitau de muzica live şi dansau sau se adunau în grupuri de discuţii. Unii intrau, alţii ieşeau. Pentru că ştia pe cine să caute, îi avertiză pe chelnerii postaţi în dreptul ieşirilor. Era destul de incitant.

– Cred că o să scăpăm cu bine, spuse Laurel şi veni lângă ei. După următoarea melodie, o să aduc tortul, iar el nu a făcut încă nici o mişcare. Nici urmă de amantă. Mirele şi mireasa nu par să îşi facă prea multe griji în privinţa asta.

– Arată foarte fericiţi, o aprobă Mac. Încă o oră jumate şi am terminat.

– Mă duc să verific masa cu prăjituri.

– Stai să vezi cum arată la final, îi spuse Mac lui Carter. Tortul. E minunat.

– Carter? Carter! se auzi o voce, iar o blondă într-o rochie roşie îl apucă de braţ şi privi în sus, spre el. Mi s-a părut mie că tu erai. Ce mai faci?

– Sunt bine. Ăăă…

– Steph. Stephanie Gorden. Prietena lui Corrine. Repede mai uitaţi voi, bărbaţii, spuse ea, după care râse şi se întinse spre el să îl pupe pe obraz. Nu ştiam că eşti prieten cu Naomi şi Brent.

– De fapt sunt…

– Brent e verişorul meu. Ce nuntă frumoasă. Locul ăsta e superb. Serios, imaginează-ţi să ai o adevărată sală de bal în propria casă. Desigur, îmi închipui că familia Brown o închiriază ca să poată să o întreţină. Trebuie să mă duc să îl găsesc pe Greg – îţi mai aminteşti de soţul meu, Greg, nu? O să fie foarte bucuros să te revadă. Cât a trecut? Cel puţin un an. Nu te-am mai văzut de când tu şi Corrine…

Femeia se opri din vorbit, aruncându-i o privire plină de compasiune, după care continuă:

– Îmi pare rău că lucrurile nu au mers bine între voi. Credeam că sunteţi perfecţi unul pentru celălalt.

– Păi, se pare că nu a fost aşa. Ea e Mackensie Elliot, fotograful nunţii.

– Bună, mă bucur de cunoştinţă. Cred că eşti epuizată! Te-am văzut învârtindu-te peste tot pe aici, făcând poze întruna. Cred că Naomi îţi uşurează munca. E o mireasă foarte frumoasă.

– Este… floare la ureche.

– Am făcut şi eu câteva poze chiar drăguţe. Aparatele astea digitale aproape că fotografiază singure, nu?

– Aproape că nu mai au nevoie nici de mine. Vă rog să mă scuzaţi. Trebuie să mă duc să mă fac că am de lucru.

Când Carter o prinse din urmă, Mac făcea poze pe ringul de dans.

– Îmi pare rău. Nu cred că a vrut să te insulte, dar e o proastă şi nu se poate abţine.

– Nici o problemă, spuse ea, după care schimbă aparatele şi i-l dădu lui pe celălalt. Îi trebuie un card de memorie nou. Îţi mai aminteşti cum se face?

– Da.

– Acum se decorează limuzina. Vreau să fac câteva poze afară, înainte să intre tortul, zise Mac şi porni spre uşă, cu Carter în spatele ei. Aşadar, acum un an? Despărţirea?

– Ăăă… da. Mai mult sau mai puţin. Am fost împreună aproape tot atât şi am împărţit aceeaşi locuinţă cam opt luni. Sau poate nouă. După care, ea a hotărât că vrea să locuiască cu un alt bărbat şi a plecat.

Mac făcu o pauză.

– Iar tu ai suferit.

– Nu atât de mult cât ar fi trebuit, având în vedere situaţia. De unde am dedus că nu eram potriviţi unul pentru celălalt. Nici pe departe.

– Dacă ai locuit cu ea înseamnă că ai iubit-o.

– Nu. Am vrut să o iubesc. Nu e acelaşi lucru. Mackensie, începu el când ieşiră afară.

– La dracu’, rahat, futu-i!

– Pardon?

– Amanta. Alarmă! spuse ea în căşti. Am văzut amanta în partea dinspre sud a intrării principale. Cavalerul de onoare e cu ea. Hai, Carter, trebuie să ajungem la ei înainte să vină întăririle.