capitolul 13

Carter nu ştia sigur ce ar fi vrut să facă şi era şi mai puţin sigur de ce urma ea să facă. Dar când Mac porni să traverseze peluza înzăpezită, Carter o luă pe sus.

– Ce? Ce?

– Eşti în pantofi.

– Şi tu la fel! Pune-mă jos! Nu pot să par dură şi înfricoşătoare dacă tu mă ţii în braţe. Jos, jos, sau o să treacă pe lângă noi.

După ce o puse jos, Mac începu să alerge. Într-un fel de galop, se gândi Carter. O gazelă cu picioare lungi, sărind prin zăpadă. El nu era graţios, ştia acest lucru. Dar era rapid la nevoie.

O depăşi. Carter crezu că aleea alunecoasă şi pantofii acum stricaţi şi plini de zăpadă urmau să aibă un impact negativ asupra ţelului lor, dar reuşi să le taie calea cavalerului de onoare nervos şi iubitei acestuia.

– Îmi pare rău. Domnul şi doamna Lester ţin în mod deosebit ca domnişoara Poulsen să nu participe la acest eveniment.

– Ea e cu mine şi vom intra.

„Nu doar furios“, observă Carter, „dar şi băut.“

– Din nou, îmi pare rău, dar trebuie să respectăm dorinţele miresei şi mirelui.

Rămasă fără respiraţie, Mac îl ajunse din urmă.

– Vi s-a spus, clar şi în mod repetat, că prietena dumneavoastră nu poate intra.

– Donny, îl trase Roxanne de mânecă. Ai spus că nu vom avea probleme.

Pe faţa lui Donny se putea observa o combinaţie de furie şi de ruşine.

– Nu vom avea probleme, pentru că aşa spun eu. Este nunta fratelui meu, şi vin cu cine vreau eu. Meg e supărată şi îmi pare rău. Dar nu o să îmi conducă ea viaţa. Daţi-vă la o parte, spuse el nervos, ridicând un deget la Mac şi Carter. Voi sunteţi doar parte din personalul de la nunta asta.

– Ea nu va intra, spuse Mac.

Prea multe excursii la bar, calculă Mac, astfel încât mândria, egoul şi resentimentele lui înotau toate într-o piscină cu alcool.

Unde dracu’ erau întăririle?

– Tocmai ai spus, e nunta fratelui tău. Dacă ea e mai importantă decât fericirea fratelui tău astăzi, atunci puteţi să vă întoarceţi amândoi şi să plecaţi. Asta e o proprietate privată, iar în clipa asta, ea nu e bine-venită aici.

– Donny, îl trase Roxanne din nou de braţ. Nu are nici un rost să…

– Am spus că tu eşti cu mine, se întoarse el la Mac. Cine dracu’ te crezi? Nu o să mă înveţi tu pe mine despre fratele meu. Acum, dă-te la o parte! ţipă el, cu furie în ochi, punând o mână pe umărul lui Mac şi împingând-o.

Ca un fulger, Carter se băgă între ei.

– Să nu mai pui mâna pe ea! Eşti prea beat şi evident de prost, aşa că nu o să te iau în serios. Trebuie să te trezeşti şi să te calmezi, pentru că nu vrei să provoci un scandal.

– Ai dreptate. Nu vreau, spuse Donny şi îşi înfipse pumnul în faţa lui Carter.

Capul lui Carter se dădu pe spate, dar el nu căzu. Roxanne ţipă, Mac înjură. Înainte ca ea să îl apuce pe Donny, Carter o împinse în spatele lui.

– Ea nu intră, şi nici tu. Ai dovedit că eşti mult prea egoist ca să te poţi gândi la altcineva decât la tine. Păcat că ai făcut-o de ruşine pe domnişoara Poulsen. Însă nu o să îţi mai dau ocazia să îl faci de ruşine şi pe fratele tău, şi pe noua lui soţie, astăzi. Acum, poţi pleca de bunăvoie sau te pot ajuta eu.

– De ce nu îl ajutăm toţi? întrebă Del, în timp ce el şi Jack se aşezară de-o parte şi de alta a lui Carter.

– Nu cred că va fi nevoie, spuse şi Parker, care veni pe alee, din spate, făcându-şi loc cu coatele. Se opri – o regină de gheaţă, în Armani – şi îl privi fix pe cavalerul de onoare. Nu-i aşa, Donny?

– Avem lucruri mai bune de făcut. Hai, Roxie. Oricum locul ăsta e o magherniţă.

– O să îi conduc, să mă asigur că pleacă, spuse Del, dezaprobator. Mergeţi înapoi în casă. Ce-ţi face faţa, Carter?

– E prima oară când primesc un pumn în faţă, răspunse şi îşi mângâie obrazul. Acum ştiu că doare.

– Gheaţă, spuse Parker în timp ce privea cuplul buclucaş plecând. Emma!

– Hai cu mine, Carter.

– Sunt O.K. Serios.

– Gheaţă, spuse Parker pe un ton foarte serios. Eu o să anunţ că s-a rezolvat problema. Hai să intrăm. Nimeni nu trebuie să ştie despre asta.

– Ai văzut ce a făcut? mormăi Mac.

– Cine? întrebă Del.

– Carter. A… De fiecare dată când cred că am ajuns să îl cunosc, mă ia prin surprindere. E derutant.

– Încă cineva îndrăgostit rău, observă Del în timp ce Mac alergă înapoi pe alee, pentru a-şi încheia treaba.

Mai trecură încă două ore până când Mac termină treaba şi putu să îl găsească pe Carter în bucătăria lui Laurel. Stătea singur în colţul pentru micul dejun, citind. Când intră ea, Carter îşi ridică privirea şi îşi scoase ochelarii.

– Gata?

– Aproape. Îmi pare rău că a durat atât. Carter, ar fi trebuit să te duci acasă. E trecut de miezul nopţii. Ar fi trebuit să trimit pe cineva să îţi spună să pleci. Of, îmi pare rău de faţa ta, spuse Mac, tresărind la vederea vânătăii de pe maxilarul lui.

– Nu e aşa rău. Dar am decis că ar fi mai bine să rămân aici. Dacă aş mai fi intrat, ar fi trebuit să explic cum am căpătat-o, răspunse el, trecând uşor cu degetele peste vânătaie. Nu prea ştiu să mint, aşa că am ales varianta cea mai simplă. În plus, aşa cum mi-ai promis, am mâncat tort.

Ea traversă bucătăria spre el.

– Ce citeşti?

– A, Parker avea un roman de-al lui John Irving, pe care nu îl citisem. Am fost îngrijit, amuzat şi hrănit de partenerele tale. Au trecut şi Jack şi Del pe la mine. Totul a fost bine.

– Nici măcar nu te-ai clătinat.

– Poftim?

– Când idiotul ăla te-a lovit. Aproape că nu te-ai clintit.

– Era pe jumătate beat, aşa că nu a avut prea multă putere. Nu ar fi trebuit să te atingă.

– Nici măcar nu ai ridicat vocea la el. I-ai inspirat teamă – s-a văzut pe faţa lui, chiar înainte să vină şi ceilalţi. Şi nici măcar nu l-ai atins sau nu ai ridicat vocea la el.

– Îndemânare de profesor, presupun. Alături de experienţe multe şi variate cu copii de genul ăsta, când eram mic. Proaspeţii însurăţei au plecat cu bine?

– Da. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Probabil o să afle, dar s-au simţit bine în cea mai frumoasă zi a vieţii lor, aşa cum şi-au dorit. Iar tu ai jucat un rol important în toată treaba asta.

– Ei bine, a fost interesant. M-a costat doar o durere de maxilar şi o pereche de pantofi.

– Şi încă mai eşti aici.

– Te aşteptam.

Mac îl privi, şi apoi cedă fiorului care îi cuprinsese inima.

– Atunci ai face bine să vii acasă cu mine, Carter.

El zâmbi.

– Aşa voi face.

Omul e supus greşelii, nu? îşi reaminti Mac în timp ce deschidea uşa de la studioul ei. Dacă asta era o greşeală, urma să o rezolve. Mai târziu. Când va putea să gândească mai clar. Dar în acel moment, era după miezul nopţii, iar Carter se afla acolo, în costumul lui din trei piese şi cu pantofii stricaţi.

– Nu sunt aşa de ordonată ca tine.

– Ordonat e un cuvânt pretenţios, nu crezi? îi zâmbi el uşor. Genul de cuvânt care te duce cu gândul la bunici şi la ceaiuri.

– Eu nu am bunici.

– Dacă ai fi avut, probabil că erau genul ordonat şi preferau ceaiul. Eu prefer cuvântul organizat.

Mac îşi aruncă haina pe braţul canapelei. Spre deosebire de Carter, ea nu avea nici un cuier pe hol.

– Atunci, sunt organizată în privinţa jobului meu, a afacerii.

– Am văzut asta astăzi. Ştiai exact ce să faci, unde să fii şi ce să cauţi, înainte să apară, îi spuse şi îşi aruncă haina peste a ei. Este un mariaj între instinct creativ şi organizare.

– Iar eu le folosesc pe amândouă la muncă. Însă, în afara slujbei, sunt o persoană dezordonată.

– Toată lumea e dezordonată, Mackensie. Unii oameni îşi aruncă dezordinea într-un sertar sau într-un dulap – chiar şi doar atunci când aşteaptă musafiri –, dar tot dezordine se numeşte.

– Iar unii oameni au mai multe sertare şi dulapuri decât alţii. Dar, pentru că a fost o zi lungă, hai să lăsăm deoparte comentariile filosofice şi să spunem că am adus asta în discuţie pentru că dormitorul meu nu e tocmai organizat.

– Ai nevoie de o notă?

– Cât timp e una mare. Hai sus, doctore Maguire.

– Asta era fosta casă de lângă piscină, spuse el, în timp ce ea îl conducea.

– Familia Brown dădea multe petreceri, aşa că o foloseau pe post de casă de oaspeţi. Când am deschis noi afacerea, am rearanjat-o pe post de studio. Dar sus e doar spaţiul meu personal.

La etaj se întindea un dormitor mare, văzu Carter, cu un colţ pentru relaxare, unde, îşi imagina el, Mac putea citi, dormi sau se putea uita la televizor.

Spaţiul era plin de culoare, cu auriul spălăcit al pereţilor servind drept fundal pentru nuanţele puternice de albastru, verde şi roşu. Ca o cutie de bijuterii, se gândi el, cu toate lucrurile adunate, amestecate, strălucind. Pilote şi perne acopereau patul, canapeaua, precum nişte pietre şi râuri îndrăzneţe.

Deasupra servantei pictate atârna o oglindă bogat decorată. Pe blatul servantei putea vedea bucăţi fascinante din ea. Cercei, reviste, sticle şi vase. Fotografiile erau artistice, portrete importante pentru ea. Gândite sau instantanee, meditative sau pline de bucurie. Având pereţii acoperiţi cu ele, era imposibil să se simtă singură vreodată.

– Camera asta e plină de tine.

– Încerc să mai scot câte ceva din ea la fiecare două săptămâni.

– Nu, mă refeream că te reprezintă. Parterul reprezintă partea ta profesională, dar aici se vede personalitatea ta.

– Revin la ideea mea că sunt o persoană dezordonată, spuse ea, deschizând un sertar şi îndesând în el un pulover pe jumătate ieşit. Cu multe sertare.

– E atâta culoare şi energie aici.

Aşa o vedea el. Culoare şi energie.

– Cum dormi? o întrebă el.

– Cu luminile stinse.

Făcu apoi un pas spre el şi îi atinse cu degetul maxilarul învineţit.

– Te doare?

– De fapt… da.

Acum, că era singur cu ea în camera ca o cutie de bijuterii, făcu ce îşi dorise să facă toată ziua. O sărută.

– Acolo, murmură el când buzele ei le atinseră pe ale lui. Chiar acolo.

Ea se lăsă pe el şi oftă când îşi aşeză capul pe umărul lui. Da, se va gândi mai târziu. Când nu o va ţine în braţe, când nu va mai avea mintea înceţoşată din cauza oboselii şi a dorinţei.

– Hai să te bag în pat, o sărută el pe frunte. Unde sunt pijamalele tale?

Îi luă un minut ca să proceseze întrebarea, după care se lăsă pe spate ca să îl studieze.

– Pijamalele mele?

– Eşti obosită, îi spuse el şi o mângâie pe obraz. Uite cât de palidă eşti.

– Da, eu şi tenul meu roşiatic. Carter, sunt confuză. Am crezut că rămâi la mine.

– Rămân. Ai stat în picioare toată ziua şi ai alergat aproape tot timpul. Eşti obosită.

Carter îi deschise nasturii de la costum într-un fel care îi aducea aminte de acel moment când o încheiase la haină.

– În ce dormi îmbrăcată? Sau poate că nu e cazul, spuse el, după care o privi din nou. Adică, poate nu dormi îmbrăcată.

– Eu… dădu ea din cap, dar nu reuşi să îşi adune gândurile. Nu vrei să ne băgăm împreună în pat?

– Mă voi băga în pat cu tine. Ca să dormim împreună, pentru că trebuie să dormi.

– Dar…

El o sărută tandru şi lent.

– Pot aştepta. Deci pijamale? Sper că vei spune da, pentru că, altfel, unul din noi nu o să prea doarmă la noapte.

– Eşti un om ciudat şi greu de desluşit, Carter, îi spuse ea, după care deschise un sertar şi scoase nişte pantaloni de flanel şi un tricou vechi. Asta numesc eu pijama.

– Bine.

– Nu cred că am ceva pe măsura ta.

– Eu nu prea port… Ha, ha! Amuzant.

O să îşi schimbe părerea când o să se bage în pat, se gândi ea în timp ce se dezbrăcau. Dar primea bile albe pentru intenţie. Da, era obosită, o dureau picioarele şi capul i se părea greu, dar asta nu însemna că nu mai avea energie pentru sex.

Mai ales pentru un sex bun.

Când Carter se băgă în pat, Mac se cuibări lângă el, punându-şi mâna pe pieptul lui, ridicând gura spre a lui. Îl va excita şi seduce, după care…

– Ţi-am povestit despre cursul pe care îl pregătesc, despre analiza metodologică şi teoretică a romanului, punând accentul pe casă, atât ca metaforă, cât şi din punct de vedere literar?

– Ăăă… păi…

El zâmbi în întuneric, frecând-o pe spate tandru şi ritmat.

– Este pentru clasa de avansaţi.

Cu o voce monotonă, proiectată pentru a plictisi groaznic, începu să-i explice conţinutul cursului. Iar explicaţia era foarte complexă. Crezuse că o să dureze cinci minute maxim ca să o adoarmă.

Mac adormi în două minute.

Satisfăcut, îşi puse obrazul pe creştetul capului ei, închise ochii şi adormi alături de ea.

Mac se trezi cu soarele de iarnă încălzindu-i obrazul. Era într-o dispoziţie bună.

La un moment dat pe parcursul nopţii, o întorsese cu spatele la el, iar acum se trezise în îmbrăţişarea lui caldă. Un sentiment plăcut, de relaxare şi de mulţumire o cuprindea încetul cu încetul.

El îşi dorise ca ea să doarmă, aşa că ea dormise. Nu era amuzant cum reuşise el să realizeze ceea ce îşi propusese, fără să insiste?

Viclean.

Ei bine, nu era singurul.

Braţele lui erau înfăşurate pe talia ei. Ea îi luă mâna şi i-o puse pe sân. „Atinge-mă.“ Se împinse uşor în el, trecându-şi un picior printre ale lui. „Simte-mă.“

Zâmbi când mâna lui se mişcă pe sub a ei, când îi cuprinse sânul în mână. La fel şi când el îşi lipi buzele de baza gâtului ei. „Gustă-mă.“

Se întoarse astfel încât să stea faţă în faţă, iar ochii ei puteau privi în albastrul deschis al ochilor lui.

– Mă simt… ca nouă, murmură ea.

Încă privindu-l în ochi, îşi lăsă mâna să alunece pe pieptul lui, peste abdomen, până când îl găsi, şoptindu-i:

– Bună dimineaţa şi ţie.

– Se întâmplă adesea ca unele părţi ale corpului meu să se trezească înaintea altora.

– Chiar aşa? întrebă ea, răsturnându-l pe spate şi urcându-se pe el. S-ar putea să fie nevoie să profit de asta.

– Dacă e ordin, cu plăcere.

Cu încetineala de dimineaţă, Carter îşi plimbă mâinile peste trunchiul ei şi peste şolduri.

– Eşti şi mai frumoasă când te trezeşti.

– Am părul ciufulit, dar partea din corpul tău care se trezeste prima nu observă, îi răspunse, după care îşi încrucişă braţele, apucă partea de jos a tricoului şi şi-l scoase, aruncându-l pe jos.

– Partea aia din corpul tău nici măcar nu ştie dacă am păr.

– E ca şi cum ar fi luat foc soarele.

– Ştii mereu ce să faci, Carter, zise ea aplecându-se peste el şi îi apucă buza inferioară cu dinţii. Iar acum o să îţi arăt ce ştiu eu să fac.

– O.K., răspunse, în timp ce ea se lăsă pe spate, iar el se ridică în fund. Dar te superi dacă…

Carter se opri din vorbit şi îi cuprinse sânul cu gura.

– Nu, spuse ea, iar stomacul îi zvâcni de plăcere. Absolut deloc. Doamne, eşti foarte bun la asta.

– La orice care merită.

Tandră, fermă, caldă, moale. Ea era toate astea la un loc. El putea să se desfete cu ea, să se înfrupte din aromele ispititoare şi atrăgătoare ale corpului ei. Mac îl strânse mai aproape, îndemnându-l să ia mai mult, în timp ce coapsele ei îl încălziră.

Se aplecă peste el, dându-şi pantalonii de flanel jos. Îl împinse pe spate, se ridică, cu corpul subţire şi palid, luminat de razele soarelui care se strecurau prin ferestre. El o pătrunse şi o cuprinse cu totul.

Ea se arcui, prinsă în propria plasă a plăcerii şi se mişcă în ritmul pulsului inimii ei. Lent şi sălbatic, şi adânc, mătase pe mătase şi oţel pe catifea. Liniştea acelei dimineţi era întreruptă doar de suspine, de respiraţii şi de un nume şoptit.

Pe măsură ce ritmul crescu, plăcerea se transformă în durere. Îl privea cum o studia, cum ochii lui erau absorbiţi de imaginea ei, în timp ce durerea se răspândea, creştea. Pulsul bubuia – mai rapid, mai tare. Ea îl călări, îl călări până când durerea atinse apogeul, se frânse şi dispăru.

Când ea se înmuie, el o trase jos şi o ţinu lângă el, aşa cum făcuse în timpul nopţii.

Plutea, se gândi ea, era ca şi cum plutea pe un râu lung şi liniştit, cu apa caldă şi limpede. Chiar dacă se îneca, el era acolo să o ţină.

De ce nu putea să aibă toate astea, să se bucure de ele, fără să creeze obstacole, fără să apară probleme, fără să îşi facă griji în privinţa greşelilor, în privinţa zilei de mâine? De ce să lase cuvintele „poate“, „dacă“ şi „probabil“ să strice ceva atât de frumos?

– Mi-ar plăcea să stăm aici, spuse ea încet. Exact aşa. Toată ziua.

– O.K.

Mac zâmbi.

– Tu eşti vreodată leneş? Să trândăveşti toată ziua?

– Dacă stau cu tine nu sunt leneş. Am putea să considerăm asta un experiment. Cât timp putem sta în patul ăsta, fără mâncare, băuturi sau activităţi în aer liber? De câte ori putem face dragoste într-o duminică?

– Mi-ar plăcea să aflăm, dar trebuie să lucrez. Mai avem un eveniment astăzi.

– La ce oră?

– La trei, iar asta înseamnă că trebuie să fiu acolo la unu. Şi mai am de descărcat nişte poze de ieri.

– Deci, să nu îţi stau în cale.

– Nu, mă gândeam la un duş şi la o cafea. Aş putea chiar să fac şi o omletă, în loc să îţi dau obişnuitele mele tarte la cutie.

– Îmi plac tartele la cutie.

– Pun pariu că tu mănânci mâncare de adulţi la micul dejun.

– Mă bazez foarte mult pe ştrudelele semipreparate.

Mac îşi ridică privirea.

– Sunt superbune. Dacă îţi dau apă fierbinte, cafea, tarte la cutie şi ouă, ai lua în calcul ideea de a rămâne la evenimentul de azi?

– Da, dacă mai incluzi în ofertă şi o periuţă de dinţi, şi o lamă de ras. Şi nu cred că ai o pereche de pantofi în plus.

– Am mulţi pantofi, dar presupun că te referi la pantofi bărbăteşti.

– Ar fi ideal. De la tocurile înalte mă dor picioarele.

– Eşti amuzant. De fapt, s-ar putea să am cum să te ajut. Parker are câţiva pantofi de probă pentru evenimente. Negri standard, pentru bărbaţi, şi negri cu toc, pentru femei.

– Asta e… bine.

– Ştiu că e ciudat, dar am avut nevoie să îi folosim la câteva evenimente. Cât porţi?

– Patruzeci şi nouă.

De data asta, Mac îl privi uimită.

– Patruzeci şi nouă?

– Exact.

– Tu nici nu mai ai nevoie de labe de înot, spuse ea, dând pilota la o parte ca să îi studieze picioarele.

– Tocmai de aceea mă împiedic atât de mult în ele. Nu cred că Parker s-a gândit să ia şi pantofi măsura patruzeci şi nouă, pentru orice eventualitate.

– Nu, nici măcar Parker. Îmi pare rău, dar pot să îţi aduc periuţă, şi pastă de dinţi, şi lamă de ras.

– Atunci, batem palma.

– Cred că ar trebui să începem cu un duş. Trebuie să ne băgăm în apa fierbinte, să ne udăm şi să ne dăm cu tot felul de chestii alunecoase, spuse ea, zâmbind şi privindu-l în jos. Hei, ia uite cine s-a trezit iar.

Râzând, Mac se dădu jos din pat şi alergă spre duş.

În timp ce Mac se înfăşura în prosop, se gândi că el era la fel de creativ pe verticală, ca şi pe orizontală. Simţindu-se foarte liberă, căută o periuţă de dinţi, o lamă de unică folosinţă şi nişte cremă de ras.

– Uite, se întoarse ea în timp ce el se zgârie la cot, ieşind din cabina de duş. Am o întrebare. Cum se face că nu eşti neîndemânatic în timp ce faci sex?

– Cred că sunt mai atent, răspunse el, încruntându-se şi frecându-şi cotul. Şi, în plus, mi-ai distras atenţia când îţi puneai prosopul pe tine.

– Dacă tot trebuie să te bărbiereşti, mă duc jos să pun de cafea. Astfel, nu o să îţi distrag atenţia şi nu o să te tai.

Îl atinse uşor pe faţă, dar ajunse lipită de faţa lui şi distrasă complet. Când reuşi să se îndepărteze, lăsă prosopul să alunece de pe ea.

– Dacă tot e o problemă, îl iei tu?

Mac îşi luă halatul din spatele uşii şi ieşi goală din baie.

După ce dispăru, Carter luă lama de ras şi o studie suspicios, înainte de a privi în oglindă vânătaia de pe maxilarul său.

– O.K., hai să vedem dacă putem face ceva fără a lăsa cicatrici pe faţă.

Jos, Mac fredona în timp ce punea cafeaua la făcut. Nu mai avea nevoie de cafea ca să înceapă ziua cu bine. Carter se ocupase de asta. Avusese grijă, se gândi ea oftând, să se simtă alintată şi apreciată, provocată şi excitată.

Încerca să îşi amintească de ultima oară când un bărbat reuşise să trezească toate aceste sentimente în ea. Să vedem… Absolut niciodată. Şi, pe lângă toate astea, se simţea fericită.

Deschise frigiderul şi luă patru ouă. Ar fi trebuit să ajungă. Scoase un castron, un tel, o tigaie. Voia să îi pregătească micul dejun, realiză ea. Asta era. Voia să pregătească o mică masă pentru el. Să aibă grijă de el, presupuse, aşa cum avusese şi el de ea.

Probabil că…

Gândurile i se împrăştiară când auzi uşa deschizându-se.

– Em? Dacă ai venit să cerşeşti cafea, ar fi bine să fi venit cu una dintre cănile cu care ai plecat de la mine până acum.

Se întoarse, aşteptându-se să îşi vadă prietena, dar, în schimb, o văzu pe mama ei intrând în bucătărie.

– Mamă! spuse Mac uimită. Ce faci aici?

– Am venit în vizită la fiica mea.

Zâmbind larg, Linda deschise braţele şi se grăbi spre bucătărie pentru a o prinde pe Mac într-o îmbrăţişare strânsă.

– Vai, eşti aşa de slabă! Ar fi trebuit să fii model în loc să stai în spatele aparatului de fotografiat. Cafea, minunat. Ai nişte lapte condensat?

– Nu, mamă. Îmi pare rău, dar nu ai venit într-un moment potrivit.

– Of, de ce vrei tu să mă răneşti?

În cazul Lindei, îmbufnarea era drăguţă şi eficientă, şi ştia asta. Ochii ei albaştri şi mari exprimau suferinţa, iar gura roz exprima lipsa de apărare, printr-un tremur foarte subtil.

– Nu vreau să fac asta. Doar că… avem un eveniment astăzi şi…

– Aici aveţi mereu câte un eveniment, spuse Linda şi flutură mâna prin aer. Nu cred că nu ai cinci minute pentru mama ta.

În timp ce vorbea, Linda îşi aruncă haina pe un scaun.

– Am venit până aici ca să îţi mulţumesc pentru vacanţa la spa şi ca să îmi cer iertare, continuă ea, iar în ochii albaştri apărură câteva lacrimi. Nu ar fi trebuit să mă port aşa cu tine, mai ales după ce tu te-ai purtat aşa frumos cu mine. Îmi pare foarte rău.

Era adevărat, ştia Mac. Dar nu ştia cât va dura.

În loc să accepte sentimente care urmau să dispară, Mac scoase o cană. Urma să îi dea nişte cafea şi să o gonească, se gândi ea.

– Eşti îmbrăcată cam elegant pentru o vizită.

– Ce, asta? întrebă Linda, mergând ca pe podium în costumul roşu, care îi scotea în evidenţă rotunjimile şi contrasta cu părul blond lăsat liber. E frumos, nu? întrebă din nou şi îşi lăsă capul pe spate, râzând, până când zâmbi şi Mac.

– Da. Mai ales când îl porţi tu.

– Ce crezi? Se potriveşte cu perlele, nu? Nu arăt prea a cucoană, nu-i aşa?

– Nimic nu ar arăta prea de cucoană pe tine, spuse Mac şi îi oferi cana cu cafea.

– Of, scumpa mea. Nu ai şi tu o ceaşcă şi o farfurioară?

– Nu. Şi unde mergi îmbrăcată aşa?

– Mă duc la un brunch în oraş, la Elmo. Cu Ari.

– Cu cine?

– Cu Ari. L-am cunoscut la spa. Ţi-am povestit despre el. Locuieşte în oraş. Are livezi de măslini şi podgorii şi, ei bine, nu ştiu chiar totul, dar nu contează. În cea mai mare parte, fiul lui conduce afacerea acum. E văduv.

– Aha!

– S-ar putea ca el să fie acela.

După ce gustă cafeaua, Linda îşi duse mâna la inimă.

– Vai, Mac, am avut parte de o întâlnire a minţilor şi a spiritelor, de o legătură imediată. Probabil că destinul m-a condus la spa-ul ăsta când era şi el acolo.

„Cele trei mii de dolari ale mele te-au trimis la spa“, se gândi Mac.

– Arată foarte bine, foarte distins. Călătoreşte peste tot. Mai are o casă în Corfu, un apartament în Londra şi o casă de vacanţă în Hamptons. Abia ieşisem pe uşa de la spa când m-a sunat şi m-a invitat la brunch astăzi.

– Distracţie plăcută. Ar trebui să porneşti la drum. Faci destul de mult până în oraş.

– Ştiu, iar maşina mea scoate nişte zgomote ciudate de ieri. Va trebui să o împrumut pe a ta.

– Nu pot să îţi dau maşina mea. Am nevoie de ea.

– Păi, rămâi cu a mea.

„Şi cu zgomotele ciudate“, se gândi Mac.

– Nu mă descurc cu maşina ta decapotabilă cu două locuri. Am întâlniri cu clienţii mâine şi o şedinţă foto în aer liber, adică o să am nevoie de echipament. Şi de maşina mea.

– Ţi-o aduc înapoi diseară. Dumnezeule, Mackensie!

– Asta ai spus şi ultima oară când ţi-am dat maşina mea şi nu am mai văzut-o trei zile.

– A fost un weekend neaşteptat de lung. Problema ta e că nu faci nimic spontan. Totul trebuie să fie programat şi verificat. Vrei să rămân cu maşina în pană? Sau să fac vreun accident? Poţi să fii mai egoistă de atât?

– Mă scuzaţi, se auzi vocea lui Carter la baza scărilor. Îmi cer scuze că vă întrerup. Bună ziua, bănuiesc că dumneavoastră sunteţi mama lui Mackensie.